— Zece, am repetat acum. Nu doisprezece, poate?

— Nu, zise el.

— Îmi plac fetele la cincisprezece ani, am spus. Ieri infirmiera a adus-o pe fiica ei şi era minunat de frumoasă, întreaga ei faţă era plină de lumină.

— Nu mă interesează cele de cincisprezece ani, zise el. Nici fiica infirmierei.

— Bineînţeles că nu.

I-am mângâiat pieptul cu degetele mele perfecte. Am încercat să

adopt un ton destins şi nepăsător, aproape ca un căscat indiferent.

— Ce face Paphos, iubitul meu?

— Bine, zise el.

Doar cuvântul acela hâd care nu-nseamnă nimic.

— E fericită?

— Cum ar putea fi, după tot ce a făcut mama ei?

Eram pregătită pentru asta şi am picurat lacrimile pe pieptul lui.

 324 

— Îmi pare atât de rău, scumpule. Aş dori să mă pot revanşa cumva faţă de ea.

El mă împinse într-o parte şi se ridică în capul oaselor.

— Pentru ea, eşti gata să te umileşti, dar nu şi pentru mine.

Am vrut să spun: Ce crezi tu că am făcut? Dar, desigur, soţul meu n-ar fi apreciat asta. El este un bărbat căruia îi plac suprafeţele albe, netede. Am îngenuncheat pe podea, cu palmele apăsate laolaltă peste sâni.

— Iubitul meu, nu-mi doresc nimic mai mult pe lume decât să vin acasă cu tine. Chiar azi mi-am dorit să am ceva de-al tău care să mă

aline. O pictură, poate. O pictură a ta.

Asta îl surprinse.

— O pictură, repetă el. Nu o statuie.

— Scumpul meu, o statuie m-ar tulbura prea mult, am spus. Ar semăna prea mult cu tine, ca să pot suporta.

— Mmm, zise el.

Mi-am lăsat mâinile să coboare puţin, astfel ca să-mi poată vedea sânii mai bine. Erau minunaţi, el se asigurase în privinţa asta.

— Tu nu-mi duci dorul? Nici măcar puţin?

— Dacă-ţi duc dorul, este vina ta.

— Da, ştiu că-i vina mea. Îmi pare foarte rău, scumpule. Am fost o proastă şi jumătate, nu ştiu nici măcar ce am făcut.

— O proastă, zise el.

Îmi privea din nou sânii.

— Da, o proastă teribilă. O proastă nerecunoscătoare.

— N-ar fi trebuit să fugi, zise el.

— N-o să mai fug niciodată, jur pe viaţa mea. Abia mai pot rezista când pleci de lângă mine. Trăiesc fiece zi tânjind după sosirea ta. Tu eşti soţul şi tatăl meu.

— Şi mama, zise el.

— Da, şi mama. Şi fratele, de asemenea. Şi iubitul. Toate-împreună.

— Spui asta, zise el, doar pentru că vrei s-o vezi pe Paphos.

— Bineînţeles că vreau s-o văd. Ce fel de mamă aş fi, dacă n-aş dori s-o văd? Rece şi fără de ruşine. Nu aşa m-aţi făcut tu şi zeiţa.

Răsuflam foarte agitat, dar mă străduiam să mă prefac că nu era

 325 

aşa. Podeaua îmi rănea genunchii, totuşi nu m-am clintit.

— Fără de ruşine, zise el.

— Fără de ruşine, am spus eu.

L-am simţit privindu-mă, admirându-şi lucrarea. El nu mă

sculptase aşa, dar se imagina făcând-o. O statuie frumoasă, numită

Cerşetoarea. Ar fi putut să mă vândă şi să trăiască precum un rege în Arabia.

Se încruntă şi arătă cu un deget.

— Ce-i aia?

Am coborât ochii spre pântecul meu şi mi-am privit urmele argintii, abia vizibile pe piele, scânteind în lumină.

— Iubitul meu, sunt semnele copilei noastre. Acolo unde pântecul s-a întins.

El privi fix.