Onoarea lui nu-i un fleac care să poată fi spălat cu o singură solie de noapte, la foc de tabără. I-a fost răpită în faţa întregii oştiri; toţi fuseseră de faţă, până la ultimul oştean.
Regele Itacăi scurmă în focul dintre ei.
— Nu i s-a făcut niciun rău, să ştii. Lui Briseis. Numai zeii ştiu cum de a izbutit Agamemnon să se înfrâneze, însă e bine îngrijită şi teafără. Te aşteaptă, ca şi onoarea ta, s-o iei înapoi.
— Vorbeşti de parcă eu mi-am lăsat baltă onoarea, spune Ahile înţepător ca vinul nou. Aşa vrei tu să mă prinzi în plasă? Eşti oare păianjenul lui Agamemnon şi prinzi muşte cu povestea asta?
— Foarte poetic, spune Odiseu. Însă ziua de mâine n-o să fie ca-n cântecele aezilor. Mâine troienii vor dărâma palisada şi vor da foc corăbiilor. O să stai cu mâinile-n sân?
— Agamemnon hotărăşte asta. Dacă vrea să îndrepte nedreptatea pe care mi-a făcut-o, o să-i alung pe troieni până-n Persia, dacă vreţi.
— Spune-mi, întreabă Odiseu, cum de este Hector încă în viaţă?
Ridică mâna. Nu-ţi cer să-mi răspunzi, repet doar ce vor să ştie toţi oamenii. În zece ani de zile ai fi putut să-l omori de o mie de ori. Şi totuşi n-ai făcut-o. Nu poţi să nu te miri.
Din tonul lui ne dă de înţeles că el nu se miră. Că ştie de profeţie.
Mă bucur că nu-i cu noi decât Aiax, care n-o să priceapă nimic.
— Ai mai stors zece ani de viaţă şi mă bucur pentru tine. Însă noi, restul… Gura i se strâmbă. Noi, restul, suntem siliţi să aşteptăm după
tine. Ne ţii pe loc, Ahile. Ai avut de ales şi ai ales. Acum trebuie să
trăieşti cu alegerea ta.
Ne uităm lung la el. Însă n-a terminat.
259
— Te-ai priceput de minune să-i pui sorţii beţe-n roate, însă n-o să
poţi face asta la nesfârşit. Zeii n-o să-ţi îngăduie. Se opreşte o clipă, ca să-i prindem fiecare vorbă. Soarta se va depăna mai departe, fie că
vrei, fie că nu. Ţi-o spun prieteneşte, mai bine o întâmpini aşa cum hotărăşti tu, ca să-i stăpâneşti tu ritmul, nu zeii.
— Chiar asta fac acum.
— Prea bine, spune Odiseu. Am zis tot ce-aveam de zis.
— Atunci e timpul să plecaţi, îi răspunde Ahile, ridicându-se.
— Încă nu, grăieşte Foinix. Şi eu am ceva de spus.
Încet, prins între mândrie şi respectul pe care i-l poartă bătrânului, Ahile se aşază. Foinix începe să vorbească.
— Când erai copil de-o şchioapă, Ahile, tatăl tău mi te-a dat în grijă. Mama ta nu mai era şi doar eu ţi-am fost doică, eu ţi-am tăiat carnea şi ţi-am fost dascăl. Acum eşti bărbat în toată firea şi tot mă
străduiesc să te veghez, să te păzesc de lănci, de săbii şi de nebunie.
Îmi ridic ochii spre Ahile şi-l văd încordat, prevăzător. Îi înţeleg temerea – să nu fie amăgit de bunătatea acestui bătrân, să nu se lase convins de vorbele sale să renunţe la ceva. Mai rău, se simte dintr-odată nesigur – dacă Foinix este de acord cu ceilalţi, atunci poate că
el greşeşte.
Bătrânul ridică mâna, ca pentru a-i potoli gândurile învălmăşite.
— Orice vei face, îţi voi fi alături, ca întotdeauna. Dar înainte să
hotărăşti încotro s-o apuci, se cuvine să asculţi o poveste.
Nu-i îngăduie lui Ahile să se împotrivească.
— Pe vremea bunicului tău, trăia un erou tânăr pe nume Meleagru, a cărui cetate, Calidon, a fost asediată de un popor sălbatic – etolienii.
Parcă ştiu povestea. L-am auzit pe Peleu istorisind-o în vreme ce Ahile îmi zâmbea vesel din umbră. Atunci n-avea mâinile pătate de sânge şi nu-l ameninţa nicio condamnare la moarte. În altă viaţă.
— La început, etolienii pierdură, biruiţi de iscusinţa în luptă a lui Meleagru, urmă Foinix. Apoi, într-o zi, ai lui îl jigniră, îi pătară
onoarea şi de atunci Meleagru refuză să mai lupte pentru cetatea sa.
Oamenii îi oferiră daruri şi scuze, însă el nu vru să audă. Se închise îmbufnat în odaia lui, ca să găsească alinare în braţele soaţei sale, Cleopatra.
Rostind numele femeii, Foinix se uită în treacăt la mine.
260
— Într-un sfârşit, când cetatea îi era cucerită şi prietenii îi mureau, Cleopatra n-a mai îndurat. S-a dus la bărbatul ei şi l-a implorat să
lupte iarăşi. El o iubea mai presus de orice şi s-a învoit, câştigând o victorie măreaţă pentru ai lui. Însă deşi îi salvase, era prea târziu. Prea multe vieţi pieriseră din pricina mândriei sale. Şi de aceea ei nu i-au mai arătat niciun strop de recunoştinţă, nu i-au mai dat niciun dar.
