plimbare.

— Ah, nu, zise ea. În niciun caz, până nu te vei simţi mai bine.

Vezi ce reci îţi sunt palmele?

— Asta-i piatra, ţi-am spus doar. Piatra nu se poate încălzi în absenţa soarelui. N-ai atins niciodată o statuie?

— Eşti rece, repetă ea. Întinde-te şi stai liniştită.

Începuse deja să fie mai grăbită, deoarece eu menţionasem de două ori piatra, iar ăsta era subiect de bârfă pentru celelalte infirmiere şi un motiv întemeiat să se adreseze doctorului. Ei doi şi-o puneau, de aceea era ea atât de nerăbdătoare. Uneori îi puteam auzi prin perete. N-o spun într-un fel răutăcios, pentru că nu-i purtam pică pentru o partidă bună… dacă era bună, ceea ce nu ştiu. Dar o spun ca să-nţelegeţi cu cine aveam de-a face: pentru ea, eram mai preţioasă bolnavă, decât sănătoasă.

Uşa se închise şi odaia crescu în jurul meu ca o vânătaie. Când infirmiera se afla aici, puteam să pretind că locul se simţea micuţ din cauza ei, dar după ce pleca, cei patru pereţi din lemn păreau să se apropie de mine de jur-împrejur, ca nişte plămâni ce inspiraseră

 319 

adânc. Fereastra nu-mi era de ajutor, întrucât se găsea prea sus ca să

pot să văd afară din pat şi era prea mică pentru a lăsa să intre destul aer. Interiorul mirosea simultan dulceag şi acrişor, ca şi cum o mie de suferinzi ar fi zăcut înăuntru, asudând, ceea ce bănuiam că se şi întâmplase, după care striviseră trandafiri pe podea, călcându-i cu tălpi murdare.

Doctorul sosi la scurt timp după aceea şi ţâţâi nemulţumit spre mine.

— Chloe zice că nu stai liniştită.

— Îmi pare rău, am spus.

Îi plăcu răspunsul acela, dar fu în acelaşi timp suspicios, deoarece mă scuzam de un an în faţa lui, zi de zi. De dragul lui, încercam să

introduc mici variaţii: să cobor ochii, să-mi muşc buza, să-mi împletesc degetele. Odată am izbucnit în lacrimi şi acela fusese momentul său favorit. Exersam simularea unui leşin, dar încă nu-l pusesem bine la punct, pentru că trebuia mai întâi să petrec mult timp respirând foarte rapid şi nu fusesem avertizată cu destulă vreme înainte de sosirea sa. Însă după ce aveam să reuşesc, acela urma să fie noul lui moment preferat. Iar doctorul avea să-i spună soţului meu, care îl va scălda în monede de aur, şi toţi vor fi fericiţi, cu excepţia mea. Deşi ar fi trebuit să fiu şi eu niţel fericită, pentru că mă

gândisem la asta.

— Ce faci? zise el sever. Exact din pricina asta eşti bolnavă.

Mă ridicasem din pat, înţelegeţi?, în timp ce mă gândisem la chestia cu leşinul. Odată cu sosirea doctorului, odaia ajunsese la dimensiunea ei cea mai mică, iar el mâncase usturoi azi şi mirosea ca toate zilele vieţii lui, aşa că trebuia să mă duc să respir lângă

fereastră.

— Îmi pare rău, am spus. Îmi place tare mult parfumul narciselor.

Fusese primul lucru la care mă gândisem, însă răspunsul acela îl făcu să se încrunte şi mai mult, deoarece ne aflam pe marginea stâncoasă a unei faleze deasupra mării, aşa că dacă aş fi încercat să ies pe fereastră, n-aş fi evadat, ci aş fi murit. De asemenea, nu eram nici măcar sigură că narcisele aveau un parfum.

— Întinde-te imediat, zise el. Apoi, după ce-i dădusem ascultare, îmi luă încheietura mâinii şi o ţinu cu atenţie. Ai pulsul încet, mai

 320 

spuse.

Bineînţeles că pulsul meu este încet, pentru că am fost făcută din piatră, totuşi n-am spus-o. Am scos doar un mmmm, un sunet care se străduia să fie simultan plin de căinţă şi interesat. M-am gândit că

dacă aş fi început să răsuflu iute în clipa când infirmiera închisese uşa, cam acesta ar fi fost momentul când aş fi putut leşina. Dar n-o făcusem, iar acum era prea târziu.

— Cred că m-aş simţi mai bine dacă m-aş putea plimba, am spus.

— Eşti prea slăbită, zise doctorul. Dac-ai păţi ceva, ce i-aş spune soţului tău?

— Eu am fost făcută din piatră, am spus. Nu pot păţi nimic dintr-o simplă plimbare.

— Ajunge, zise cu glasul acela care anunţa că va trimite după ceai.

Ceaiul este băutura pe care ei mi-o dau când eu nu vreau să stau întinsă, şi o detest, fiindcă ei stau lângă mine până o beau pe toată, iar după aceea mă doare capul, îmi simt limba grea şi urinez în pat.

M-am întins pe spate.

— Ai dreptate, am spus, aşa-i mai bine. Mmm, chiar mă simt bine.

L-am privit pe sub gene. Era bănuitor, aşa că m-am foit şi m-am ghemuit, aranjându-mă, chipurile, mai comod.

— Ai dreptate. Eram foarte obosită, dar nu-mi dădeam seama.

Am sperat că asta va fi suficient ca să scap de ceai.

— Ai grijă să rămâi aici, zise el. Soţul tău va veni azi să te vadă.

Iar eu mi-am spus că ar fi trebuit să-mi fi păstrat ghemuitul pentru altă dată, pentru că ei nu-mi dau ceai când vine soţul meu. El urăşte mirosul de urină şi-i place să-mi pot folosi limba.

M-am întins şi m-am aranjat în felul cuvenit. E uşor, pentru că am exersat de multe ori, dar, de asemenea, şi întrucât cred că o parte din mine, partea din piatră, îşi aminteşte şi este încântată să-şi reia vechile linii. Singura dificultate o reprezintă degetele; soţului meu îi place să spună că a muncit un an la ele pentru a le face să pară reale, nu nemişcate şi flasce, cum le fac sculptorii leneşi. Ca atare, trebuie să mă concentrez şi să le ţin exact aşa cum îi place lui, fiindcă altfel stric totul.

Timpul se scurse, n-am fost sigură cât de mult. Apoi am auzit prin uşă zornăitul monedelor şi exclamaţiile infirmierelor. Soţul meu este

 321 

destul de avut acum şi are suficient cât să plătească încă o mie de doctori care să-mi zică toţi să stau întinsă. El este bogat mulţumită

mie, dacă vreţi să ştiţi, dar nu-i place să spun asta. El zice că-i în primul rând darul zeiţei şi abia apoi al său, deoarece el m-a făcut din marmură. După ce m-am născut – şi poate că nu-i cuvântul potrivit, dar dacă nu este, atunci nu ştiu care poate fi acela – trezit? Eclozat?

Nu, asta-i şi mai rău. Nu sunt un ou.

De aceea, voi spune născut. După ce m-am născut, el a încercat să

mă ţină înăuntru cât a putut de mult, dar erau slugi pe-acolo şi oamenii au început să vorbească despre soţia sculptorului şi despre cât de ciudată era şi cum că asemenea frumuseţe vine doar de la zei.

Unii credeau, alţii nu, dar pe neaşteptate toţi au dorit statui făcute de el. Aşa că a sculptat fecioară după fecioară şi eu am spus: Crezi că

vreuna dintre ele va învia? Şi el a zis: Bineînţeles că nu, pentru că

oamenii ăştia nu sunt demni de darul zeiţei. Apoi mi-a zis din nou câtă grijă avusese de mine, cum mă înveşmântase în mătăsuri şi mă

împodobise cu flori şi bijuterii, şi-mi adusese scoici şi bile colorate, şi cum se rugase zeiţei în fiece seară. N-ar fi fost mai simplu să se fi însurat cu o fată din cetate? l-am întrebat. Cu târfele alea? întrebă el.