Numai ura lor, fiindcă nu-i cruţase mai devreme.
În tăcerea care se lasă, îl aud pe Foinix suflând din greu, după
truda unei cuvântări atât de lungi. Nici nu îndrăznesc să spun ceva sau să mă urnesc din loc – mă tem să nu-mi citească cineva gândul întipărit pe chip. Nu onoarea îl împinsese pe Meleagru să lupte, nici prietenii săi, nici victoria sau răzbunarea, ba nici măcar salvarea propriei sale vieţi. Ci Cleopatra, care îngenunchease la picioarele sale, cu chipul brăzdat de lacrimi. Cât de iscusit e Foinix: Cleopatra, Patrocle. Numele ei e clădit aproape ca al meu, însă pe dos.
Dacă a băgat cumva de seamă, Ahile n-o arată. Vorbeşte cu blândeţe, de dragul bătrânului, însă tot refuză. „Doar dacă
Agamemnon îmi înapoiază onoarea ce mi-a fost răpită.” Cu tot întunericul, bag de seamă că Odiseu nu este deloc mirat. Mai că-l aud cum le dă de ştire celorlalţi, cu mâinile-ntinse a părere de rău: „Eu am încercat”. Dacă Ahile se învoieşte, bine. Dacă nu, refuzul său de a se lăsa îmbunat de daruri şi scuze va părea doar nebunie, mânie dezlănţuită şi mândrie oarbă. Toţi îl vor urî, aşa cum l-au urât şi pe Meleagru.
Pieptul mi se strânge de teamă, de pornirea năvalnică de a îngenunchea în faţa lui şi de a-l implora. Însă nu o fac. Căci, precum Foinix, am dat deja de ştire ce-am hotărât. Nu mai am de gând să
înrâuresc soarta, ci doar să mă las purtat de ea în beznă, tot mai departe, avându-l drept călăuză doar pe Ahile.
Aiax nu are stăpânirea de sine a lui Odiseu, ci se uită urât, cu chip mânios. A plătit scump ca să vină aici şi să se milogească pentru propria-i retrogradare. Odată ce Ahile nu mai luptă, el este acum Aristos Achaion.
După ce ei pleacă, mă ridic şi-i ofer braţul lui Foinix. Văd cât de ostenit e în seara aceasta şi cât de încet păşeşte. Până îl las – ciolane bătrâne, suspinând pe patul său – şi mă întorc în cortul nostru, Ahile
261
deja doarme.
Sunt dezamăgit. Pesemne sperasem să stăm de vorbă, întinşi unul lângă altul în pat, să mă liniştesc la gândul că acel Ahile pe care l-am văzut la cină nu a fost singurul. Însă nu-l trezesc; mă furişez afară din cort şi-l las să viseze.
Mă ghemuiesc pe nisipul fin, în umbra unui cort mic.
— Briseis? o chem încet.
Tăcere, apoi aud:
— Patrocle?
— Da.
Ridică pânza cortului şi mă trage iute înăuntru. Chipul îi e împietrit de teamă.
— E prea primejdios să vii aici. Agamemnon e turbat. O să te omoare, spune ea într-o şoaptă grăbită.
— Pentru că Ahile a refuzat solia? îi şoptesc şi eu.
Încuviinţează şi stinge cu un gest iute micul opaiţ din cort.
— Agamemnon vine des să vadă ce fac. Eşti în primejdie aici.
În beznă, nu-i pot desluşi frica pe chip, însă i-o simt limpede în glas.
— Trebuie să pleci.
— O să mă grăbesc. Trebuie să vorbim.
— Atunci trebuie să te ascund. Nu se ştie când vine.
— Unde?
În cortul micuţ nu sunt decât o saltea, pernele, păturile şi câteva haine.
— În pat.
Îngrămădeşte perne în jurul meu şi mă acoperă cu pături. Apoi se întinde lângă mine şi trage pătura peste amândoi. Parfumul ei mă
înconjoară, cald şi atât de cunoscut. Îmi lipesc gura de urechea ei, vorbind doar o idee mai tare decât o şoaptă.
— Odiseu spune că mâine troienii vor dărâma palisada şi vor năvăli în tabără. Trebuie să găsim un loc unde să stai ascunsă. Printre mirmidoni sau în pădure.
O simt cum clatină din cap după mişcarea obrazului lipit de al meu.
262
— Nu se poate. Acolo vor căuta prima dată. O să avem parte doar de necazuri. N-o să păţesc nimic aici.
— Şi dacă ei pun stăpânire pe tabără?
— O să mă predau lui Enea, vărul lui Hector, dacă pot. Se spune că
ar fi un om credincios, iar tatăl lui a fost multă vreme păstor lângă
satul meu. Dacă nu reuşesc, o să-l caut pe Hector sau pe oricare dintre fiii lui Priam.
