— El e o pată pe onoarea tatei şi pe a mea. N-am să îngădui. Ia-ţi poşirca şi du-te, spune Pirrhu cu glas uscat, ca un braţ de crenguţe sfărâmându-se.

Odiseu se ridică, dar nu pleacă.

— Ai soaţă? îl întreabă.

— Bineînţeles că nu.

— Eu am. N-am mai văzut-o de zece ani. Nu ştiu dacă n-a murit sau o să mor eu pe drum spre ea.

 305 

Crezusem întotdeauna că soaţa lui era o glumă, o născocire. Însă

glasul îi e acum blând. Vorbele lui se înşiruie încetişor, de parcă le-ar scoate din străfundurile fiinţei lui.

— Singura alinare e că vom fi împreună pe lumea cealaltă. Că ne vom întâlni din nou acolo, dacă nu în viaţa asta. N-aş vrea să fiu acolo fără ea.

— Tata n-a avut o asemenea soaţă, zice Pirrhu.

Odiseu priveşte chipul neîndurător al tânărului.

— Eu am făcut tot ce puteam, rosteşte el. Să nu se uite că am încercat.

Eu nu uit.

Aheii ridică ancora şi odată cu ei se duce şi speranţa mea. Nu-i pot urma. Sunt înlănţuit de pământul în care-mi zace cenuşa. Înconjur obeliscul de piatră al mormântului său. Poate e rece la atingere, poate e cald. Nu-mi dau seama. Pe el scrie A H I L E şi atât. El s-a dus în lumea subpământeană şi eu sunt aici.

Oameni vin la mormântul lui. Unii rămân mai în spate, de parcă s-ar teme că stafia lui se va ridica şi-i va chema la luptă. Alţii stau la poale şi privesc scenele din viaţa lui, săpate în piatră. Au fost sculptate niţel cam în grabă, însă se văd destul de limpede. Ahile îl ucide pe Memnon, îl ucide pe Hector, o ucide pe Pentesilea. Numai moarte peste tot. Aşa ar putea arăta mormântul lui Pirrhu. Aşa o să

rămână-n amintire?

Thetis vine. O privesc cum veştejeşte iarba pe care păşeşte. De mult n-am mai urât-o atât. Ea l-a făcut pe Pirrhu şi l-a iubit mai mult decât pe Ahile.

Priveşte scenele de pe mormânt, o moarte după alta. Întinde mâna ca pentru a le atinge. Nu mai îndur.

Thetis, spun.

Îşi trage iute mâna. Se face nevăzută.

Se întoarce mai târziu. Thetis. Nu pare să mă audă. Doar stă şi se uită la mormântul fiului ei.

Sunt îngropat aici. În mormântul fiului tău.

Nu spune nimic. Nu face nimic. Nu aude.

 306 

Vine în fiecare zi. Stă la poalele mormântului şi parcă-i simt răceala prin pământ, izul uşor usturător de sare. N-am cum s-o alung, dar pot s-o urăsc.

Ai spus că l-a nenorocit Chiron. Tu eşti zeiţă, eşti rece şi nu ştiinimic. Tu l-ai nenorocit. Priveşte cum va rămâne acum în amintire.

Ucigaşul lui Hector, ucigaşul lui Troilus. Fapte pline de cruzime pe carele-a săvârşit la durere.

Faţa ei este ca piatra. Nu se urneşte. Zilele vin şi pleacă.

Poate asemenea lucruri trec drept virtute în rândul zeilor. Dar cu ceslavă te-alegi dacă iei viaţa cuiva? Noi murim tare uşor. Vrei să-l faci şipe el un Pirrhu? Lasă ca poveştile despre el să spună mai mult de-atât.

— Ce anume mai mult? întreabă.

Măcar acum nu mă tem. Ce poate să-mi mai facă?

Că a înapoiat trupul lui Hector tatălui său, zic. Asta se cuvine să

dăinuie în amintire.

Rămâne tăcută mult timp.

— Şi mai ce?

Cât de bine cânta la liră. Glasul lui frumos…

Pare să aştepte.

Fetele, pe care le-a luat el, ca să nu le facă rău vreun alt rege.

— Tu ai pus la asta cale.

De ce nu eşti cu Pirrhu?

În ochi i se vede o lucire.

— A murit.

Mă cuprinde o bucurie dezlănţuită. Cum? întreb aproape poruncitor.

— L-a ucis fiul lui Agamemnon.

De ce?

O vreme nu răspunde.

— I-a răpit mireasa şi a necinstit-o.

„Orice am chef”, aşa îi zisese lui Briseis. Ăsta e fiul pe care l-ai preferat lui Ahile?