— Nu, spun eu.
Acum ciuleşte urechile.
— El ştie ce-ai de gând cu fata, zic.
Cu coada ochiului o văd pe Briseis urmărind discuţia, dar nu cutez s-o privesc în faţă. Încheietura îmi zvâcneşte surd şi simt cum sângele cald îmi umple palma, apoi se revarsă. Arunc pumnalul şi-mi apăs degetul mare pe venă ca să încetinesc sângele ce-mi goleşte inima.
— Şi?
— Nu te-ntrebi de ce nu te-a împiedicat s-o iei? spun cu glas dispreţuitor. Putea să-ţi ucidă oamenii, toată oştirea. Nu crezi că ar fi fost în stare să-ţi ţină piept?
246
Agamemnon se înroşeşte la faţă, însă nu-l las să deschidă gura.
— Te-a lăsat să i-o iei. Ştie că n-o să te poţi înfrâna să te culci cu ea şi de-aici ţi se va trage prăbuşirea. Ea îi aparţine lui, a câştigat-o, slujindu-ţi cinstit. Oştenii ţi se vor întoarce împotrivă dac-o batjocoreşti, şi la fel şi zeii.
Vorbesc rar şi răspicat şi cuvintele se înfig ca nişte săgeţi în ţintă.
Spusele mele sunt adevărate, deşi mândria şi pofta l-au orbit. Ea este în grija lui Agamemnon, însă rămâne trofeul lui Ahile. Necinstirea ei înseamnă necinstirea lui Ahile însuşi, cea mai cruntă jignire. Ahile l-ar putea ucide pentru asta şi nici chiar Menelau nu i-ar putea găsi vină.
— Până şi luarea ei a fost la limita puterii tale. Oamenii ţi-au îngăduit-o pentru că el a fost prea mândru, însă mai mult de-atât nu-ţi vor îngădui.
Le suntem credincioşi regilor noştri, însă în limitele raţiunii. Dacă
trofeul lui Aristos Achaion nu este respectat, nici ale noastre nu vor fi respectate. Un asemenea rege nu va fi lăsat să conducă multă vreme.
Agamemnon nu se gândise deloc la asta. Înţelegerea vine în valuri, potopindu-l.
— Sfetnicii mei n-au spus nimic despre asta, rosteşte el disperat.
— Poate că ei nu ştiu ce ai de gând. Sau poate aşa le faci jocul. Mă
opresc, ca să-i dau vreme să se gândească. Cine va veni la putere, dacă
tu vei cădea?
Ştie prea bine răspunsul. Odiseu şi Diomede laolaltă, cu Menelau împins în frunte. Începe să înţeleagă în sfârşit ce cadou i-am adus. Nu ajunsese atât de departe din prostie.
— Îl trădezi dacă mă previi.
E adevărat. Ahile îi întinsese lui Agamemnon o sabie cu care să se înjunghie singur, iar eu i-am dat peste braţ.
— Aşa e, spun cu glas răguşit şi amar.
— De ce? mă întreabă.
— Pentru că n-are dreptate, îi zic.
Îmi simt gâtlejul jupuit, de parc-aş fi băut nisip şi sare.
Agamemnon chibzuieşte. Sunt cunoscut ca un om cinstit şi bun la inimă. N-are de ce să se îndoiască de mine. Zâmbeşte.
— Ai făcut bine. Te-ai arătat credincios adevăratului tău stăpân. Se
247
opreşte ca să savureze clipa, s-o pună bine, la păstrare. El ştie ce-ai făcut?
— Încă nu, îi spun.
— Aşa deci.
Închide ochii pe jumătate, închipuindu-şi scena. Urmăresc cum triumful i se înalţă-n suflet. Cunoaşte prea bine cum să işte suferinţă.
Nimic nu l-ar putea răni mai rău pe Ahile decât asta: să fie trădat duşmanului său de moarte chiar de acela pe care-l îndrăgeşte cel mai mult.
— Dacă vine la mine şi-mi cere iertare în genunchi, jur s-o las liberă. Doar propria mândrie îl face de ruşine, nu eu. Spune-i asta.
Nu spun nimic. Mă ridic şi mă duc la Briseis. Tai sfoara ce o ţine prizonieră. Ochii îi sunt plini de lacrimi, căci ştie cât de scump m-a costat gestul pe care tocmai l-am făcut.
— Încheietura ta, îmi şopteşte.
Nu pot să-i răspund. În minte mi se învălmăşesc triumful şi deznădejdea. Nisipul din cort e roşu de la sângele meu.
— Poartă-te cum se cuvine cu ea, îi spun.
