— Eram prada lui de război şi Agamemnon l-a dezonorat când m-a luat. Asta-i tot.

— Nu se culca cu tine?

— Nu, stăpâne.

— Ajunge, i-o taie el cu glas tăios. Să nu mă mai minţi niciodată.

Eşti cea mai de preţ femeie din tabără. Erai a lui.

Umerii ei se înălţaseră puţin.

— Nu vreau să ai despre mine o părere mai bună decât merit. Nu m-am bucurat niciodată de norocul acela.

— De ce? Ce e cu tine?

Ea şovăie.

— Stăpâne, ai auzit de bărbatul îngropat alături de tatăl tău?

— Bineînţeles că n-am auzit, răspunde el, fără expresie pe chip. El este un nimeni.

— Şi totuşi tatăl tău l-a iubit mult şi l-a cinstit. S-ar bucura să ştie c-au fost îngropaţi împreună. De mine n-a avut deloc nevoie.

Pirrhu o priveşte lung.

— Stăpâne…

— Tacă-ţi gura. Cuvintele plesnesc deasupra capului ei ca un bici.

 301 

O să te-nvăţ ce-nseamnă să-l minţi pe Aristos Achaion. Se ridică.

Vino la mine.

Nu are decât doisprezece ani, însă nu pare. La trup e bărbat.

Briseis face ochi mari.

— Stăpâne, iertare că te-am supărat. Poţi să întrebi pe-oricine, pe Foinix sau pe Automedon. O să-ţi spună că nu mint.

— Ţi-am poruncit ceva.

Ea se ridică şi bâjbâie cu mâinile în faldurile rochiei. Fugi, îi şoptesc. Nu te duce la el. Dar ea se duce.

— Stăpâne, ce vrei să faci cu mine?

Pirrhu se apropie de ea cu ochi strălucitori.

— Orice am chef.

Nu văd de unde vine cuţitul. E în mâna ei, apoi îl repede spre el.

Însă n-a mai omorât pe nimeni. Nu ştie cât de tare trebuie să izbeşti, nici cu câtă hotărâre. Iar el e agil, deja s-a ferit. Tăişul crestează pielea în zigzag, dar nu se afundă. O loveşte crud, doborând-o la pământ. Ea îi azvârle cuţitul în faţă şi fuge.

Ţâşneşte din cort, trecând de mâinile prea leneşe ale străjerilor, fuge în jos pe plajă şi se azvârle în mare. Pirrhu vine după ea, cu tunica ruptă şi sângele curgându-i pe pântece. Rămâne lângă străjerii buimaci şi ia liniştit o lance din mâna unuia.

— Azvârle-o, îl îndeamnă străjerul.

De acum, ea a trecut de valurile de la ţărm.

— O clipă, murmură Pirrhu.

Mădularele ei se ridică în valurile cenuşii ca nişte aripi ce bat egal.

Dintotdeauna, ea fusese cea mai puternică înotătoare dintre noi trei.

Jura că ajunsese odată în Tenedos, cale de două ceasuri cu barca. Simt un triumf dezlănţuit când o văd cum se îndepărtează tot mai mult de ţărm. Singurul om care ar putea-o răzbi cu lancea a murit. E liberă.

Singurul om în afară de fiul său.

Lancea zboară din capătul plajei, fără zgomot, exact aşa cum trebuie. Vârful o izbeşte în spate ca o piatră azvârlită pe o frunză

plutitoare. Noianul negru o înghite cu totul.

Foinix trimite un înotător să-i caute leşul, însă nu-l găseşte. Poate că zeii ei sunt mai îndurători decât ai noştri şi ea îşi va găsi odihna.

Mi-aş da încă o dată viaţa pentru asta.

 302 

Profeţia a fost adevărată. Acum că a venit Pirrhu, Troia cade. Nu e doar meritul lui, desigur. Mai sunt calul, planul ticluit de Odiseu şi o întreagă oaste. Însă el este cel care îl ucide pe Priam. El este cel care o dibuie pe soaţa lui Hector, Andromaca, ascunsă într-o pivniţă cu fiul ei. Îi smulge copilul din braţe şi-l izbeşte cu capul de zidul de piatră, atât de tare, încât ţeasta i se striveşte ca un fruct putred. Până şi Agamemnon a pălit când a ajuns vestea la el.

Cetatea se frânge ca un os şi ei îi sug măduva. Regii ahei îşi umplu cămările cu stâlpi de aur şi prinţese. Mai iute decât mi-aş fi închipuit că se poate, ei strâng tabăra, toate corturile sunt făcute sul şi stivuite, vitele sunt ucise şi puse la păstrare. Plaja e curăţată ca un hoit ciugulit de păsări.

Le bântui prin vise. Nu plecaţi, mă rog de ei. Daţi-mi mai întâi odihna. Însă dacă m-aude cineva, nu-mi răspunde.

Pirrhu vrea să facă o ultimă jertfă în cinstea tatălui său în seara dinaintea ridicării ancorei. Regii se strâng lângă mormânt şi el tronează deasupra tuturor, cu prizonierele lui regale la picioare, Andromaca, regina Hecuba şi tânăra prinţesă Polixena. Le târăşte peste tot cu el, ca să-şi arate necurmat triumful.

Calhas duce un viţel alb la poalele mormântului. Însă când dă să ia cuţitul, Pirrhu îl opreşte.

— Doar un viţel? Atâta tot? La fel ca pentru oricare alt om? Tatăl meu a fost Aristos Achaion. A fost cel mai bun dintre voi şi fiul său s-a dovedit şi mai bun. Şi vă zgârciţi?

Mâna lui Pirrhu înşfacă rochia fără formă a prinţesei Polixena şi o trage spre altar.