Mă simt stors de durere. Cum să-i spun ce ştiu?
— Am…
Încerc să vorbesc, dar mă poticnesc. Îmi vede chipul şi zâmbetul îi piere. Pe dată se ridică şi vine lângă mine.
— Ce s-a-ntâmplat? Îşi lipeşte pielea rece a încheieturii de fruntea mea. Ţi-e rău? Ahile e bine?
Ruşinea mă îngreţoşează. Însă nu-i loc de mine acum, să-mi plâng de milă. Ei vor veni dintr-o clipă în alta.
— S-a întâmplat ceva, spun eu. Parcă mi s-a umflat limba-n gură, vorbele îmi ies scâlciate. Ahile s-a dus azi să le vorbească oamenilor.
Ciuma ne-a trimis-o Apollo.
— Aşa bănuiam şi noi, încuviinţează ea, punându-şi blând mâna peste a mea, mângâietoare.
Mă lupt să continui.
— Agamemnon nu a… s-a mâniat. S-a luat la ceartă cu Ahile.
Agamemnon vrea să-l pedepsească.
— Să-l pedepsească? În ce fel?
Acum zăreşte ceva în ochii mei. Chipul îi înlemneşte, retrăgându-se în sine.
— Ce este?
— A trimis oameni. Să te ia.
Îi văd izbucnirea de teamă, cu toate că încearcă să şi-o ascundă.
Degetele i se încordează pe mâna mea.
— Ce-o să se-ntâmple?
Ruşinea mă arde, îmi pârjoleşte toţi nervii. E ca un coşmar şi-n orice clipă m-aştept să mă trezesc uşurat. Dar n-am din ce să mă
trezesc. Totul e aievea. El nu va sări în ajutor.
— El…
Atât pot să zic.
E de-ajuns. Ea ştie. Se prinde de rochie cu dreapta zgâriată şi înroşită de truda ultimelor nouă zile. Mă silesc să bâigui vorbe mângâietoare, că o s-o luăm înapoi, că o să fie bine. Minciuni, numai minciuni. Amândoi ştim ce i se va întâmpla în cortul lui Agamemnon.
Şi Ahile ştie, şi tot o trimite.
În minte nu văd decât nenorocire şi sfârşitul lumii. Vreau să se cutremure pământul, să curgă foc şi pară, să vină potopul. Numai
242
acestea îmi pot cuprinde mânia şi jalea. Vreau să se prăbuşească
lumea ca un blid cu ouă răsturnat, făcut ţăndări la picioarele mele.
Afară răsună o trâmbiţă. Ea îşi duce mâna la obraz, ştergându-şi lacrimile.
— Du-te, îmi şopteşte. Te rog.
243
Capitolul 26
În depărtare, se văd doi bărbaţi care străbat plaja lungă, venind spre noi, înveşmântaţi în purpura vie a taberei lui Agamemnon, cu însemnul crainicilor pe ea. Îi cunosc – Taltibiu şi Euribate, întâii soli ai lui Agamemnon, preţuiţi pentru că ştiu să păstreze o taină, pe care măritul rege îi ţine mereu aproape de urechea lui. Ura îmi pune un nod în gâtlej. Vreau să pice morţi.
Acum sunt aproape, trec de străjerii mirmidoni, ce-i privesc mânioşi şi-şi scutură ameninţători platoşele. Se opresc la zece paşi de noi, îndeajuns de departe, cred ei, ca să scape cu viaţă de mânia lui Ahile, de va fi să se dezlănţuie. Mă las purtat de închipuiri crude: Ahile se repede la ei şi le frânge gâturile, iar ei cad fără vlagă, ca nişte iepuri morţi în mâna vânătorului.
Bâiguie un salut, foindu-şi picioarele, cu ochii în pământ. Apoi:
— Am venit să luăm fata în grija noastră.
Ahile le răspunde, cu răceală şi amărăciune, însă sec, înfrânându-şi bine mânia. Vrea să le arate, ştiu, cât de binevoitor şi de îngăduitor este, iar dinţii mi se încleştează când îi aud glasul potolit. Îi place să
se închipuie astfel, tânărul nedreptăţit care acceptă cu stoicism să i se fure trofeul de luptă, îndurându-şi supliciul sub ochii întregii tabere.
Îmi aud numele şi-i văd că se uită la mine. Eu trebuie s-o aduc pe Briseis.
Ea mă aşteaptă. E cu mâinile goale – nu ia nimic cu ea.
