Se răsuci spre oşteni, cu chipul schimonosit de furie.
— Nu sunt eu căpetenia voastră supremă? Nu mă îngrijesc eu să
aveţi parte de hrană, de veşminte şi glorie? Nu sunt micenienii mei grosul acestei oştiri? Fata este a mea, mi-a fost dată ca răsplată, n-am să renunţ la ea. Aţi uitat cine sunt?
Se întrerupse, poate aşteptându-se ca ei să strige „Nu! Nu!”. Însă
nimeni nu spuse nimic.
— Rege Agamemnon, zise Ahile făcând un pas în faţă. Avea un glas liniştit, aproape vesel. Nu cred că cineva ar fi uitat că tu eşti în fruntea acestei oştiri. Tu, în schimb, pari să nu-ţi mai aminteşti că şi noi suntem regi, prinţi, capi de familie. Îţi suntem aliaţi, nu robi.
Câţiva încuviinţară, şi-ar fi făcut-o şi mai mulţi.
— În vreme ce noi murim pe capete, tu te plângi c-o să pierzi o fată pe care s-ar fi cuvenit s-o înapoiezi demult. Nici nu pomeneşti de vieţile pe care le-ai curmat sau de ciuma pe care ai stârnit-o.
Roşu ca racul de furie, Agamemnon scoase un sunet bolborosit.
Ahile ridică mâna.
— Nu vreau câtuşi de puţin să te umilesc. Nu vreau decât să curm ciuma. Trimite fata la tatăl ei – şi gata.
Obrajii lui Agamemnon erau brăzdaţi de mânie.
— Te-nţeleg, Ahile. Socoţi că dacă eşti fiu de nereidă, ai dreptul să
faci pe marele prinţ oriunde te-ai afla. Nu ţi-ai văzut niciodată lungul nasului.
Ahile dădu să răspundă.
— Ţine-ţi gura, îi porunci Agamemnon cu glas biciuitor. De mai zici un singur cuvânt, o să-ţi pară rău.
— O să-mi pară rău? Chipul lui Ahile împietrise. Vorbea încet, însă
cu glas răsunător. Nu cred că-ţi poţi îngădui să-mi vorbeşti altfel, mărite rege.
— M-ameninţi? urlă Agamemnon. L-aţi auzit cum m-ameninţă?
— Nu este o ameninţare. Ce s-ar face oastea ta fără mine?
Pe chipul celuilalt se citea o duşmănie colţuroasă.
237
— Mereu te-ai crezut mai grozav decât eşti, spuse el batjocoritor.
Trebuia să te lăsăm unde te-am găsit, ascuns după fustele mamei tale, tu însuţi în fuste de muiere.
Oştenii se încruntară miraţi, şuşotind între ei.
Ahile stătea cu pumnii încleştaţi în lături, abia stăpânindu-se.
— Toate astea le zici ca să ne abaţi atenţia de la faptele tale. Dacă
n-aş fi chemat adunarea, câtă vreme ţi-ai mai fi lăsat oamenii să
piară? Poţi să-mi răspunzi?
Agamemnon deja pornise să răcnească peste el:
— Când toţi aceşti viteji au venit la Aulis, au îngenuncheat să-mi jure credinţă. Toţi în afară de tine. Cred că destul ţi-am îndurat îngâmfarea. A venit vremea, dacă nu-i cumva prea târziu, îl maimuţări el pe Ahile, să-mi juri şi tu credinţă.
— N-am nimic să-ţi dovedesc ţie. N-am nimic să dovedesc nimănui, grăi Ahile cu glas rece şi bărbia sumeţită a dispreţ. Am venit aici de bunăvoie, spre norocul tău. Nu eu se cuvine să îngenunchez.
Mersese prea departe. Am simţit mulţimea foindu-se în jur.
Agamemnon se repezi să tragă folos din vorbele lui, aşa cum o pasăre se năpusteşte să înhaţe un peşte.
— Îl auziţi cum se făleşte? Apoi se întoarse spre Ahile. N-ai de gând să-ngenunchezi?
Chipul lui Ahile părea cioplit în piatră.
— Nu.
— Atunci trădezi această oştire şi vei fi pedepsit ca atare. Prăzile de război îţi vor fi luate şi vor rămâne la mine până îmi vei da ascultare şi te vei pleca în faţa mea. Pentru început, fata aceea… cum o cheamă? Briseis. Am s-o iau drept plată pentru fata pe care m-ai silit s-o înapoiez.
Am simţit că mi se golesc plămânii de aer.
— E a mea, spuse Ahile şi fiecare cuvânt se prăvăli ca satârul unui măcelar. Toţi aheii mi-au dat-o. Nu poţi să mi-o iei. Dacă încerci numai, ia-ţi rămas-bun de la viaţă. Gândeşte-te bine, rege, să nu-ţi atragi vreo nenorocire.
