Pe când vorbeşte, are grijă să nu se uite la umbra culcată cu faţa-n jos într-un colţ. Ahile se uită ţintă în întunericul din căuşul palmelor sale.

 293 

— Ai dovedit curaj, venind aici singur, spune el. Cum ai pătruns în tabără?

— Zeii m-au ocrotit.

Ahile ridică ochii spre el.

— De unde ai ştiut că n-am să te omor?

— N-am ştiut, răspunde Priam.

Se lasă tăcere. Mâncarea şi vinul le stau în faţă, dar niciunul nu mănâncă, şi nici nu bea. Lui Ahile i se văd coastele prin tunică.

Priam dă cu ochii de celălalt corp, al meu, zăcând pe pat. Şovăie o clipă.

— El e… prietenul tău?

— Philtatos, spune Ahile tăios. „Prea iubitul.” Cel mai bun dintre toţi oamenii, ucis de fiul tău.

— Îmi pare rău pentru pierderea ta, spune Priam. Şi îmi pare rău că fiul meu ţi l-a răpit. Însă te implor să te înduri. La durere, oamenii trebuie să se ajute între ei, chiar dacă sunt duşmani.

— Şi dacă nu vreau?

Cuvintele i-au devenit încordate.

— Atunci nu vrei şi gata.

O clipă se lasă iar tăcere.

— Încă mai pot să te ucid, spune Ahile.

Ahile.

— Ştiu, spune încet regele, fără să pară speriat. Însă merită să

plătesc cu viaţa pentru ca sufletul fiului meu să se odihnească în pace.

Ochii lui Ahile se umplu de lacrimi; îşi fereşte privirea, să nu-l vadă

bătrânul. Glasul lui Priam este blând.

— E drept să cauţi pace pentru morţi. Ştim amândoi că aceia care dăinuie după moarte nu au parte de pace.

— Nu, şopteşte Ahile.

În cort nu mişcă nimic, timpul pare să se fi oprit. Apoi Ahile se ridică în picioare.

— Mai e puţin până-n zori şi nu vreau să fii în primejdie pe drum spre casă. O să pun slujitorii să pregătească trupul fiului tău.

După ce ei pleacă, el se lasă lângă mine, cu faţa sprijinită de pântecele meu. Lacrimile necurmate îmi alunecă pe piele.

 294 

A doua zi mă duce la rug. Briseis şi mirmidonii îl privesc cum mă

aşază pe lemne şi scapără amnarul. Flăcările mă înconjoară şi simt cum alunec tot mai departe de viaţă, până sunt doar un tremur slab în aer. Tânjesc după bezna şi liniştea împărăţiei subpământene a lui Hades, unde mă voi putea odihni.

El adună cenuşa cu mâna lui, chiar dacă e datoria unei femei. O

toarnă într-o urnă de aur, cea mai frumoasă din tabăra noastră, şi se întoarce spre aheii care privesc.

— Când voi muri, las în grija voastră să ne amestecaţi cenuşa şi să

ne îngropaţi împreună.

Hector şi Sarpedon au murit, însă vin alţi viteji să le ia locul. În Anatolia se găsesc aliaţi din belşug şi regi care vor să dea o mână de ajutor împotriva năvălitorilor. Întâi Memnon, fiul aurorei cu degete trandafirii, regele Etiopiei. O matahală cu piele smeadă, cu coroană

pe cap, ce vine cu oşteni la fel de smezi ca el, cu pielea neagră mată.

Rămâne locului, rânjind plin de speranţă. A venit să răpună un om anume, şi numai unul.

Omul acela îl întâmpină înarmat doar cu o lance. Pieptarul atârnă

pe el, încins prost, pletele, pe vremuri strălucitoare, îi sunt acum lăţoase şi nespălate. Memnon izbucneşte în râs. Ce uşor va fi. Când se prăbuşeşte încovrigat în jurul unei cozi lungi din frasin, zâmbetul i se şterge de pe chip. Ahile îşi scoate lancea, cu mişcări ostenite.

Apoi vin amazoanele, cu sânii goi şi pielea lucindu-le ca lemnul uns cu uleiuri. Pletele le sunt prinse în coadă, poartă în mâini suliţe şi săgeţi cu ţepi. De şei le atârnă scuturi pântecoase, în formă de seceri, ca tăiate din lună, în frunte se deosebeşte o siluetă pe un cal murg, cu pletele desfăcute, ochi anatolieni negri, migdalaţi şi feroce – ca doi solzi de piatră ce se mişcă neobosiţi cercetând oastea din faţa sa.

Pentesilea.

Poartă pelerină, şi asta-i grăbeşte sfârşitul – poate fi trasă jos de pe cal, cu mădularele-i uşoare şi graţioase ca de pisică. Se rostogoleşte cu măiestrie şi cu o mână apucă iute suliţa legată de şa. Se ghemuieşte pe pământ, regăsindu-şi echilibrul. Un chip o priveşte de sus, sumbru, întunecat, golit de simţire. De acum nu mai poartă platoşă, lăsându-şi pielea expusă vârfurilor de lance şi de săgeată. Pieptul îi e

 295 

îndreptat spre ea acum, cu nădejde şi alean.

Pentesilea îşi repede suliţa şi trupul lui Ahile se fereşte de vârful ucigaş, cu neputinţă de zvelt, cu o agilitate nesfârşită. Muşchii îl trădează mereu, căutând viaţa, nu pacea pe care o aduc suliţele. Ea loveşte încă o dată, iar el sare de la pământ, peste vârful armei, ca o broască, cu trup uşor şi destins. Scoate un sunet de regret. Sperase, fiindcă regina amazoanelor omorâse mulţi oameni. Din şa, părea aidoma lui, iute şi graţioasă, neîndurătoare. Însă nu este. Dintr-o lovitură, o striveşte de pământ, lăsând-o cu pieptul sfârtecat ca glia sub plug. Femeile ei urlă cu furie, cu jale, spre umerii lui gârboviţi, care se îndepărtează.

Cel din urmă este un băieţel, Troilus. Îl ţinuseră zălog după ziduri

– mezinul lui Priam, cel care ei nădăjduiesc să scape cu viaţă. Moartea fratelui său îl scosese din cetate. E curajos, nesăbuit şi nu vrea să