Fiecare cuvânt era înşirat cu grijă; încerca să fie drept.
M-am gândit la copilul cu plete negre. M-am gândit la Ahile.
— Este bine aşa cum e acum, am spus.
Uşurarea ce i se citea pe chip mă înduioşă.
O vreme a fost ciudat. Briseis m-ar fi ocolit, însă eu treceam pe la ea după obicei şi mergeam la plimbare ca întotdeauna. Sporovăiam despre ce se mai zvonea prin tabără şi despre medicină. Ea nu vorbea de soaţe şi eu aveam grijă să nu aduc vorba de copii. Când mă privea, îi citeam în ochi numai blândeţe şi făceam tot ce puteam să-i răspund la fel.
229
Capitolul 25
Într-una din zile, în al nouălea an, o fată sui pe podium. Pe obraz, avea o vânătaie ce se întindea ca vinul vărsat într-o parte a feţei. În păr îi fluturau panglici – însemne ceremoniale ce dădeau de ştire că
slujeşte un zeu. Fiică de preot, am auzit pe cineva spunând. Am făcut un schimb de priviri cu Ahile.
Era frumoasă, chiar şi înspăimântată: ochi mari, căprui pe un chip rotund, păr moale, castaniu ce i se revărsa peste urechi, un trup zvelt, fraged. Sub privirile noastre, ochii i se umplură de lacrimi, două
lacuri întunecate revărsându-se peste maluri, care curseră în jos pe obraji, apoi picurară de pe bărbie la picioarele ei. Nu şi le şterse, căci avea mâinile legate la spate.
În timp ce lumea se aduna, fata înălţă ochii, îndreptând o rugăciune mută spre văzduh. L-am împins pe Ahile cu cotul şi încuviinţă, însă nici nu apucă s-o ceară drept pradă, că Agamemnon păşi în faţă. Îşi puse o mână pe umărul ei plecat şi plăpând.
— Ea e Chriseis, spuse el. Şi e a mea.
Apoi o trase de pe podium, ducând-o cu brutalitate spre cortul lui.
L-am văzut pe preotul Calhas încruntându-se cu gura pe jumătate deschisă, de parcă voia să se împotrivească. Însă apoi închise gura şi Odiseu sfârşi împărţirea prăzii.
Nu trecu nici o lună, că sosi tatăl fetei, mergând pe ţărm sprijinit într-un toiag de lemn bătut cu ţinte de aur şi înfăşurat cu ghirlande.
Purta barba lungă, în stilul preoţilor anatolieni, şi pletele desfăcute, împodobite cu panglici precum toiagul. Veşmântul îi era încins cu roşu şi auriu, larg, încât flutura şi se umfla la poale. În urma lui, slujitori preoţeşti cărau cu greu, pe muteşte, cufere uriaşe din lemn, însă el nu-şi domoli paşii ca să ţină seama de mersul lor căznit, ci o ţinu tot înainte necurmat.
Micul alai trecu de corturile lui Aiax, Diomede şi Nestor, care se aflau cel mai aproape de agora, şi sui pe podium. Până să aflăm eu şi Ahile ce se petrece şi să venim în fugă, croindu-ne loc printre oştenii mai domoli, preotul se înfipsese acolo, sprijinindu-se în toiag. Când
230
Agamemnon şi Menelau urcară pe podium, nu-i luă în seamă, ci rămase mândru înaintea comorii lui şi a piepturilor gâfâitoare ale slujitorilor săi. Agamemnon se zburli când îi văzu îndrăzneala, dar îşi ţinu gura.
Într-un sfârşit, când se strânseră destui oşteni, atraşi din toate cotloanele taberei de zvonul ce se întinsese în şoaptă, preotul se întoarse să-i îmbrăţişeze cu privirea, trecându-şi ochi peste mulţime, peste regi şi peste oamenii de rând. Apoi privirea îi poposi în sfârşit asupra gemenilor Atrizi ce îi stăteau în faţă.
Grăi cu glasul răsunător şi solemn cu care se rosteau rugăciunile în ceremonii. Îşi dădu numele, Chrises, şi spuse, ridicând toiagul, că este mare preot al lui Apollo. Apoi arătă cuferele, care stăteau acum deschise, dând la iveală aur, pietre scumpe şi bronz ce sclipeau în soare.
— Din ce spui nu se înţelege de ce-ai venit, mărite preot, rosti Menelau cu glas egal, dar trădând o notă de încordare.
Troienii nu urcau una-două pe podiumurile regilor ahei ca să ţină
cuvântări.
— Am venit să-mi răscumpăr fiica, pe Chriseis, spuse el. Răpită
mişeleşte de oastea ahee din templul nostru. O copilă slăbuţă, tânără, cu panglici în păr.
Grecii prinseră să mormăie. Cei veniţi să răscumpere prizonieri îngenuncheau şi se milogeau, nu vorbeau ca regii ce rosteau sentinţe în săli de judecată. Însă el era un mare preot, neînvăţat să se ploconească decât în faţa zeului său, aşa că putea fi iertat. Aurul pe care-l adusese era de două ori mai mult decât făcea fata şi nu se cuvenea niciodată să iei în batjocură bunăvoinţa preoţilor. Cuvântul
„mişeleşte” fusese rostit tăios, ca o sabie scoasă din teacă, însă nici nu se putea spune că nu se cădea să grăiască astfel. Până şi Odiseu şi Diomede încuviinţau din cap, iar Menelau trase aer în piept, părând gata să spună ceva.
Însă Agamemnon păşi în faţă, lat cât un urs, cu muşchii gâtlejului umflaţi de furie.
— Aşa se cerşeşte mila? Ai noroc că nu te ucid pe loc. Sunt căpetenia supremă a acestei oştiri, se răsti el, şi nu ai primit încuviinţarea să le vorbeşti oamenilor mei. Iată răspunsul meu: Nu.
231
Nu primim nicio răscumpărare. Ea mi se cuvine şi n-am să renunţ la ea în veci. Nici pentru gunoaiele astea, nici pentru nimic din ce-ai putea să-mi aduci. Îşi încleştă degetele la un fir de păr de gâtul preotului. Acum piei din ochii mei şi să nu te mai prind niciodată în taberele mele, preotule, ori nici ghirlandele tale n-o să te scape!
Chrises stătea cu fălcile încleştate, nu ştiam dacă de frică sau ca să-şi înăbuşe un răspuns nepotrivit. Ochii îi ardeau de amărăciune.
Dintr-odată, fără să mai spună nimic, se întoarse, coborî de pe podium şi o luă la pas pe ţărm. În spate lui se împleticeau slujitorii ce cărau cuferele cu comori ce scoteau clinchete.
Chiar şi după ce Agamemnon plecă şi oştenii începură să
sporovăiască în gura mare, eu încă mă uitam după preotul dezonorat, care se făcea tot mai mic în zare. Cei care aveau corturile la marginea ţărmului povestiră că preotul striga şi-şi scutura toiagul spre văzduh.
