Cât zece! Şi l-ai trimis la moarte!

Ahile îi răspunde cu glas aproape neomenesc:

— Am încercat să-l opresc! I-am spus să nu plece de pe plajă!

— Din pricina ta s-a dus, spune Briseis venind spre el. A luptat să

te salveze, să-ţi salveze renumele la care ţii atât de mult. Pentru că nu îndura să te vadă că suferi!

Ahile îşi îngroapă faţa în mâini. Dar ea nu se opreşte.

— Nu l-ai meritat niciodată. Nu ştiu de ce te-a iubit. Ţie nu-ţi pasă

decât de tine!

Ahile îşi ridică privirea să o privească. Ea se teme, dar nu dă înapoi.

— Sper să te ucidă Hector.

Răsuflarea şuieră răguşit în gâtul lui.

— Crezi că eu nu sper la fel? o întreabă.

Mă duce, plângând, în pat. Trupul meu se lasă moale; în cort e cald şi mirosul va sosi curând. Lui nu pare să-i pese. Mă ţine toată noaptea în braţe, cu gura lipită de mâinile mele reci.

În zori se întoarce mama lui, cu un scut, sabie şi pieptar proaspăt făurite din bronz, cald încă. Îl priveşte cum şi le pune, fără să încerce să-i vorbească.

Ahile nu-i aşteaptă pe mirmidoni sau pe Automedon. Aleargă pe plajă, pe lângă aheii care au ieşit să privească. Pun mâna pe arme şi se iau după el. Nu vor să piardă nimic.

— Hector! urlă el. Hector!

Pătrunde prin şirurile de troieni, zdrobind piepturi şi feţe, însemnându-i cu pala mâniei sale. Morţii nici nu apucă să se prăbuşească la pământ, că el a şi dispărut. Iarba rărită de un deceniu de război se hrăneşte cu sângele bogat al prinţilor şi regilor.

 286 

Şi totuşi Hector îi scapă, se strecoară printre carele de luptă şi oşteni cu un noroc zeiesc. Nu-l crede nimeni laş, pentru că fuge. N-o să scape cu viaţă, dacă-l prinde. Poartă chiar platoşa lui Ahile, pieptarul nemaivăzut, cu un phoenix gravat pe el, luat de lângă leşul meu. Oştenii se uită lung după ei; pare ca şi cum Ahile aleargă după

sine însuşi.

Cu pieptul tresăltându-i, Hector o ia în goană spre râul mai lat al Troiei: Scamander. Apele sale sclipesc aurii, mătăsoase, colorate de bolovanii din albie, piatra gălbuie ce i-a dat Troiei faima sa.

Însă acum apele nu mai sunt aurii, ci roşu mâlos, spumegând, gâtuit de leşuri şi de platoşe. Hector se aruncă în apă şi începe să

înoate, izbindu-se cu braţele de coifuri şi trupuri ce se răsucesc în valuri. Ajunge pe celălalt mal; Ahile sare după el.

Din râu se înalţă o siluetă ca să-i stea în cale. Apă murdară îi şiroieşte pe muşchii umerilor, se revarsă din barba neagră. E mai înalt decât cel mai înalt muritor şi se umflă de putere ca izvoarele primăvara. Iubeşte Troia şi pe locuitorii săi. Vara ei îi toarnă vin ca jertfă şi aruncă ghirlande să plutească pe apele lui. Cel mai credincios dintre toţi e Hector, prinţul.

Chipul lui Ahile e împroşcat de sânge.

— N-ai cum să mă opreşti, tot o să-l ajung din urmă.

Scamander, zeul râului, înalţă un toiag gros, mare cât un trunchi de copac. N-are nevoie de sabie; cu o lovitură a acestui toiag poate sfărâma oase şi rupe gâturi. Ahile n-are decât sabia. Lăncile s-au dus, au rămas îngropate în leşuri.

— Merită să-ţi pierzi viaţa? îl întreabă zeul.

Nu. Te rog. Însă n-am glas să vorbesc. Ahile păşeşte în râu şi ridică

sabia.

Cu mâinile sale groase cât un trunchi de bărbat, zeul râului îşi învârte toiagul. Ahile se lasă în jos, apoi se rostogoleşte înainte, sărind peste braţul ce loveşte a doua oară. Din nou în picioare, loveşte şi el, avântându-se spre pieptul dezgolit al zeului. Zeul se fereşte cu uşurinţă, aproape fără efort. Vârful sabiei trece pe lângă el, fără să-l atingă. E prima oară când Ahile dă greş.

Zeul se năpusteşte. Toiagul ce se roteşte îl sileşte pe Ahile să se retragă, păşind pe rămăşiţele presărate pe ape. Mânuieşte toiagul ca

 287 

pe un ciocan – unde izbeşte, ţâşnesc bolţi largi de apă. Ahile trebuie să sară în lături de fiecare dată. Apa nu pare să-l tragă în jos, ca pe oricare muritor.

Sabia lui fulgeră mai iute ca gândul, însă nu-l poate nimeri pe zeu.

Scamander prinde fiecare lovitură cu toiagul, silindu-l să se mişte tot mai iute. Zeul e bătrân, s-a născut în vremurile când s-au topit prima oară gheţurile în munţi, şi e viclean. Cunoaşte toate luptele duse pe câmpiile acestea, nimic nu-l ia pe nepregătite. Ahile începe să se domolească, obosit de truda de a-i ţine piept doar cu un tăiş subţire de metal. Când armele li se întâlnesc, zboară aşchii de lemn, însă

toiagul e gros precum piciorul lui Scamander – nicio nădejde să se frângă. Zeul a început să zâmbească, văzând cât de adesea caută

acum bărbatul să se apere în loc să-i pareze loviturile. Îl izbeşte fără

încetare. Chipul lui Ahile e contorsionat de trudă şi de concentrare.

Luptă cu ultimele puteri. La urma urmelor, el nu e zeu.

Îl văd cum îşi adună puterile, pregătindu-se pentru un ultim atac disperat. Îşi repede sabia spre capul zeului, de nici n-o vezi. Pentru o frântură de clipă, Scamander trebuie să se aplece pe spate ca să se ferească. De răstimpul acela are nevoie Ahile. Văd cum i se încordează muşchii pentru ultima lovitură; sare.

O dată-n viaţă, nu se mişcă destul de iute. Zeul prinde lovitura şi izbeşte sălbatic sabia cu toiagul în lături. Ahile se împiedică. Este ceva atât de mărunt, încât mai că-mi scapă. Însă zeul observă. Se repede înainte, crud şi victorios, chiar în răstimpul împleticirii.

Toiagul coboară într-o boltă ucigaşă.

El ar fi trebuit să ştie mai bine; eu ar fi trebuit să-mi dau seama.

Picioarele acelea nu se împleticiseră nici măcar o dată de când le ştiu.

De-ar fi fost vreo greşeală, nu acolo s-ar fi petrecut, în oasele delicate şi tălpile arcuite. Ahile îl momise cu o slăbiciune omenească, iar zeul se lăsase înşelat.

Când Scamander se năpusteşte, se iveşte deschiderea de care era nevoie şi sabia lui Ahile fulgeră într-acolo. În coasta zeului înfloreşte o rană şi râul prinde iar culoarea aurie, pătat de sângele zeiesc al stăpânului său.

Scamander nu va muri. Însă e silit să se retragă şchiopătând, slăbit şi obosit, spre munţi, de unde-i izvorăşte apa, să-şi tămăduiască rana

 288 