şi să se înzdrăvenească. Se cufundă înapoi în râu şi se face nevăzut.

Faţa lui Ahile e scăldată în sudoare; răsuflă greu. Însă nu se opreşte.

— Hector! urlă el.

Urmărirea începe iarăşi.

Zeii şuşotesc între ei undeva:

L-a învins pe unul de-ai noştri.

Ce-o să fie, dacă dă buzna în cetate?

Troia nu trebuie să cadă încă.

Îmi spun: Nu duceţi voi grija Troiei. El nu-l vrea decât pe Hector.

Atât – pe Hector. Când Hector va fi mort, Ahile se va opri.

La poalele zidurilor înalte ale Troiei e un crâng unde creşte un laur sfânt, noduros. Acolo se opreşte Hector din fugă, în sfârşit. Sub crengile lui se înfruntă cei doi. Unul este oacheş, cu picioarele ca nişte rădăcini înfipte adânc în pământ. Poartă pieptar şi coif de aur, cnemide lustruite. Mie-mi veneau destul de bine, însă el e mai solid decât mine, mai lat în umeri. La gât, metalul e depărtat de piele.

Chipul celuilalt e schimonosit într-atât, încât nici nu-l mai recunoşti. Hainele îi sunt încă ude de la lupta din râu. Ridică lancea de frasin.

Nu, îl implor. Îşi ţine în mână propria moarte, propriul sânge care se va revărsa. El nu mă aude.

Hector a făcut ochii mari, dar nu mai fuge.

— Un singur lucru îţi cer, spune el. Dă trupul alor mei, după ce mă

ucizi.

Ahile scoate un sunet de parcă se sufocă.

— Între lei şi oameni nu se încheie târguri. O să te ucid şi o să te mănânc de viu.

Lancea zboară într-un vârtej întunecat, ca un luceafăr de seară, înfigându-se în scobitura gâtului lui Hector.

Ahile se întoarce la cort, unde corpul meu neînsufleţit aşteaptă.

Este roşu şi roşu şi roşu-ruginiu până-n coate, genunchi şi gât, de

 289 

parcă a înotat prin marile odăi întunecate ale unei inimi şi tocmai a ieşit, încă şiroind de sânge. Târăşte după el leşul lui Hector, cu gleznele străpunse de o chingă de piele. Barba bine îngrijită îi e năclăită de ţărână, faţa îi e neagră de la colbul amestecat cu sânge. L-a tras în urma carului, în goana cailor.

Regii ahei îl aşteaptă.

— Ai triumfat azi, Ahile, îi spune Agamemnon. Spală-te şi odihneşte-te, iar apoi vom ospeţi în cinstea ta.

— Nu vreau niciun ospăţ.

Trece mai departe printre ei, târându-l pe Hector.

— Hokumoros! îl strigă mama lui cu glasu-i cel mai blând. „Cel cu destin grabnic.” Nu mănânci?

— Ştii că nu.

Ea îi atinge obrazul cu palma, ca pentru a-l şterge de sânge. Ahile tresare.

— Opreşte-te, îi spune.

Chipul lui Thetis se goleşte o clipă de orice simţire, atât de iute, încât el nici n-o vede. Când vorbeşte, glasul îi e aspru.

— E vremea să înapoiezi corpul lui Hector familiei, ca să-l îngroape. L-ai omorât şi te-ai răzbunat. Ajunge.

— În veci nu va ajunge, spune el.

Pentru întâia oară de când am murit, el se cufundă într-un somn agitat, tremurător.

Ahile. Nu îndur să te văd cum jeleşti.

Mădularele îi zvâcnesc şi-i tresaltă.

Oferă-ne amândurora pacea. Arde-mă şi îngroapă-mi cenuşa. O să

te-aştept printre umbre. O să…

Însă el se trezeşte deja.

— Patrocle! Stai! Aici sunt!

Scutură corpul de lângă el. Când nu răspund, se pune iar pe plâns.

Se trezeşte în zori ca să târască leşul lui Hector în jurul zidurilor cetăţii, să-l vadă toţi troienii. La amiază o mai face o dată şi din nou seara. Nu vede că aheii încep să-şi ferească privirile de el. Nu vede

 290 

cum se strâng buzele nemulţumite când trece. Cât o s-o mai ţină aşa?

Thetis îl aşteaptă în cort, înaltă şi dreaptă ca o flacără.