În noaptea aceea, furişându-se printre noi ca un şarpe, iute, tăcută
şi abia întrevăzută, porni ciuma.
Când ne-am trezit a doua zi, am văzut cum asinii se sprijineau de ţarcurile lor, abia suflând, cu bulbuci galbeni la boturi şi ochii daţi peste cap. Apoi, până-n amiază, urmară câinii – schelălăind, muşcând aerul, cu limbile scăldate în spume roşiatice. Până să se sfârşească
după-amiaza, toate animalele acestea erau moarte sau trăgeau să
moară, tremurând prăbuşite pe jos în bălţi de vomă sângerie.
Eu, Machaon, dar şi Ahile le ardeam de cum picau, curăţând tabăra de leşurile lor scăldate în fiere şi de oasele ce le zornăiau când le azvârleam pe ruguri. Când ne-am întors la tabără în seara aceea, eu şi Ahile ne-am spălat bine cu apa sărată a mării şi apoi cu apa dulce a pârâului din pădure. Nu ne-am atins de Simois sau de Scamander, râurile troiene şerpuitoare în care se spălau şi din care beau ceilalţi.
Mai târziu în pat, am discutat pe şoptite, întrebându-ne ce se întâmplase, neputând să nu ciulim urechea la vreun hârâit sau semn de puroi în gâtlejuri. Însă n-am auzit decât glasurile noastre, repetând leacurile învăţate de la Chiron, ca pe rugăciuni murmurate.
A doua zi veni rândul oamenilor. Zeci de oşteni loviţi de molimă
nici nu se puteau ţine pe picioare, cu ochi bulbucaţi şi umezi, buze
232
crăpate din care le curgeau firişoare roşii pe bărbii. Machaon, Ahile, Podelarios, eu, până la urmă şi Briseis, dădeam fuga să luăm fiecare om pe dată ce cădea, secerat parcă de lovitura unei lănci sau săgeţi.
La marginea taberei înflorea un câmp de bolnavi. Zece, douăzeci, apoi cincizeci, tremurând, cerând apă, sfâşiindu-şi veşmintele ca să
scape de focul ce spuneau că-i arde de vii. Într-un sfârşit, în ceasurile de seară, pielea începu să li se crape, găurindu-se ca o pătură roasă şi destrămându-se năclăită de puroi şi sânge închegat. Tremurul ce-i zguduise se potoli şi zăcură scăldaţi în ultimul şuvoi de scârnă vărsat de propriile maţe, amestecat cu cheaguri de sânge.
Eu şi Ahile înălţăm un rug după altul, punând pe foc tot lemnul pe care-l găseam. Până la urmă, am fost siliţi să lăsăm baltă demnitatea ceremonioasă de dragul necesităţii, azvârlind în foc un morman de leşuri, nu unul singur. Nici măcar nu mai apucam să veghem cum se topesc şi se amestecă laolaltă carnea şi oasele.
Într-un sfârşit, ni se alăturară o bună parte din regi – mai întâi Menelau, apoi Aiax, care despica un copac întreg dintr-o lovitură, ca să hrănească foc după foc. În timp ce noi lucram, Diomede merse în tabără să-i găsească pe aceia ce zăceau ascunşi în corturi, scuturaţi de friguri şi vărsându-şi maţele, dosiţi de prietenii care nu voiseră să-i trimită pe câmpia morţii. Agamemnon nu ieşi din cortul său.
Zi după zi, fiecare oştire şi rege pierdură zeci de oşteni. Ciudăţenia era, după cum am băgat de seamă eu şi Ahile când închideam cu mâinile noastre ochi după ochi, că niciunul dintre morţi nu era rege.
Doar nobili mărunţi şi tălpaşi. Nici femei nu erau – am remarcat şi asta. Ne căutam din priviri, tot mai bănuitori, în vreme ce oştenii picau ţipând seceraţi, cu mâinile încleştate pe piept, unde-i lovise ciuma ca o săgeată în zbor.
Era a noua noapte de când începuse totul – leşurile, rugurile şi puroiul care ne împroşca feţele. Stăteam în cort gâfâind osteniţi, dezbrăcându-ne de tunici, pe care le lăsam deoparte, ca să le ardem.
Bănuielile ce îşi aflaseră o mie de dovezi nu mai puteau fi stăvilite –
nu era o molimă firească, nu era o boală întâmplătoare ce se întinsese în tabăra noastră. Era altceva, ceva ce căzuse din senin, ca o năpastă, aşa cum fuseseră înăbuşite vânturile la Aulis. Un zeu era nemulţumit.
233
Ne-am amintit de Chrises şi de indignarea sa dreaptă în faţa blasfemiei lui Agamemnon, care nu ţinuse seama de datinile războiului şi ale răscumpărării legiuite. Şi ne aminteam şi cine e zeul căruia îi slujea el. Zeul luminii, al medicinei şi al molimelor.
Când luna era în înaltul cerului, Ahile se furişă afară din cort. Se întoarse după o vreme, mirosind a mare.
— Ce spune ea? l-am întrebat, ridicându-mă în capul oaselor.
— Că avem dreptate.
În a zecea zi de când izbucnise ciuma, am pornit pe ţărm, spre piaţa publică, urmaţi de mirmidoni. Ahile urcă pe podium şi duse mâinile pâlnie la gură, ca glasul său să răzbată mai puternic. Strigând ca să acopere trosnetele rugurilor, bocetele femeilor şi gemetele muribunzilor, îi chemă pe toţi oamenii din tabără.
Încet-încet, cu teamă, oştenii veniră şontâcăind şi clipind din ochii orbiţi de soare. Arătau palizi şi încolţiţi, ferindu-se de săgeţile ciumei ce se afundau în piepturi ca pietrele în apă, răspândindu-şi putregaiul precum cercurile pe luciul unui iaz. Încins cu platoşa, cu sabia la şold şi pletele sclipindu-i ca un şuvoi de apă curgând dintr-un vas de bronz scânteietor, Ahile îi privea cum se apropiau. Nu doar căpetenia supremă avea dreptul să cheme oamenii la adunare, însă în cei zece ani de când eram la Troia, n-o mai făcuse nimeni.
Înconjurat de micenieni, Agamemnon îşi croi loc prin mulţime ca să ajungă la podium.
— Ce-i asta? ceru el socoteală.
Ahile îl salută cuviincios.
— Am chemat oamenii să vorbim despre ciumă. Îmi îngădui să le vorbesc?
Agamemnon stătea cu umerii încovoiaţi de furie şi ruşine, căci s-ar fi cuvenit ca el să fi făcut chemarea aceea cu mult timp în urmă şi o ştia prea bine. Acum nu avea cum să-l mustre pe Ahile că o făcuse, mai ales de faţă cu toată oastea. Cei doi nici că puteau arăta mai diferit: Ahile liniştit şi stăpânit, cu un aer netulburat, ce făgăduia parcă existenţa rugurilor funerare şi a obrajilor supţi, iar Agamemnon cu chipul încleştat ca pumnul unui năpăstuit, aruncându-ne priviri negre de supărare.
234
Ahile aşteptă să se strângă toţi, regi şi oşteni de rând deopotrivă, apoi făcu un pas în faţă şi zâmbi.
— Regi, spuse el, prea cinstiţi bărbaţi, ahei, cum putem să ducem un război dacă ne răpune molima? A venit vremea – dacă nu-i cumva prea târziu – să aflăm cu ce-am greşit ca să ne atragem mânia unui zeu.
Iute se auziră şoapte şi murmure, căci oştenii bănuiseră că zeii erau de vină. Oare nu erau toate, fie nenorociri, fie binecuvântări, trimise de ei? Era o uşurare să-l audă pe Ahile vorbind deschis despre asta. Mama lui era zeiţă, aşa că el ştia ce vorbeşte.
Buzele lui Agamemnon erau rânjite, dezgolindu-i dinţii. Era prea aproape de Ahile, de parcă avea de gând să-l alunge de pe podium.
Ahile nu părea să bage de seamă.
