Într-una din zile ne-am oprit să mâncăm. Ne-am înfruptat cu pâine şi brânză învelite în cârpă, fâşii de carne uscată şi apă luată în căuşul palmelor din pârâu. Era primăvară şi ne înconjura belşugul rodnic al Anatoliei. Vreme de trei săptămâni, pământul avea să
poarte veşminte de toate culorile, toţi mugurii dădeau în floare, toate petalele răzvrătite se deschideau. Apoi, odată ce glia îşi mistuise înflăcărarea, se aşternea la munca îndelungată a verii. Din tot anul, acel răstimp îmi plăcea cel mai mult.
Ar fi trebuit să prevăd totul. Poate mă veţi socoti neghiob că nu am fost în stare. Îi povesteam ceva despre Chiron, cred, şi ea mă asculta, cu ochi întunecaţi ca pământul pe care şedeam. După ce am isprăvit, rămase tăcută. Nimic neobişnuit; era adesea aşa. Stăteam aproape, cu capetele aplecate unul spre celălalt, de parcă puneam ceva la cale.
Aveam în nări mirosul fructelor pe care le mâncase, al uleiurilor pe care le storcea din petale de trandafir, pentru celelalte fete, şi care îi păta încă degetele. Tare dragă îmi era, m-am gândit. Faţa ei serioasă
şi ochii isteţi. Mi-o închipuiam când era copilă, cu pielea julită de la copacii în care se căţăra, cu mădularele plăpânde avântate în goană.
Cât aş fi vrut s-o cunosc pe atunci, să fi fost cu mine în casa tatălui meu, să fi azvârlit pietricele cu mama. Mai că mi-o aminteam acolo, plutind la marginea memoriei.
Buzele ei le atinseră pe ale mele. De uimire, nici nu m-am mişcat.
Gura îi era moale şi un pic şovăitoare. Ochii îi erau închişi cu gingăşie. Din obişnuinţă, gura mi se deschise singură. Trecură câteva clipe, cu pământul sub noi, adierea vântului purtând miros de flori.
Apoi ea se trase înapoi, cu ochii plecaţi, aşteptând judecata. Pulsul îmi suna în urechi, însă nu aşa cum se întâmpla cu Ahile. Aducea mai mult a uimire şi teamă că ea va suferi. I-am acoperit palma cu a mea.
Atunci ea ştiu. Simţi din felul cum am luat-o de mână, din felul cum am privit-o în ochi.
— Îmi pare rău, îmi şopti.
Am clătinat din cap, dar nu mai ştiam ce să zic. Umerii i se înălţară
ca două aripi strânse.
— Ştiu că-l iubeşti, zise ea, şovăind înaintea fiecărui cuvânt. Ştiu.
Dar m-am gândit că unii bărbaţi au şi soaţe, şi iubiţi.
Chipul îi părea atât de micuţ şi de trist, că nu m-a lăsat inima să
226
tac.
— Briseis, dacă mi-aş fi dorit vreodată soaţă, pe tine te-aş fi ales.
— Dar nu-ţi doreşti soaţă.
— Nu, am răspuns cu toată blândeţea.
Încuviinţă şi-şi plecă iarăşi privirea. Îi auzeam răsuflarea înceată, tremurul slab din piept.
— Îmi pare rău, am zis.
— N-o să-ţi doreşti niciodată copii? mă întrebă.
Întrebarea mă luă pe nepregătite. Eu mă simţeam copil încă, deşi toţi cei de vârsta mea deveniseră părinţi nu o dată.
— Bănuiesc că n-aş fi un părinte prea bun, am zis.
— Nu cred, zise ea.
— Nu ştiu. Tu crezi c-ai fi?
O întrebasem firesc, dar cuvintele părură s-o lovească şi am văzut-o şovăind.
— Poate, îmi răspunse.
Apoi am înţeles, prea târziu, ce voise de fapt să mă-ntrebe. Am roşit, stingherit de indiferenţa mea. Şi plin de umilinţă. Am dat să
spun ceva – să-i mulţumesc, poate.
Însă ea deja se scula, scuturându-şi poalele.
— Mergem?
Nu-mi mai rămânea decât să mă ridic şi s-o urmez.
În seara aceea m-am tot gândit la asta: copilul pe care l-aş fi putut avea cu Briseis. Îmi închipuiam picioruşe împleticite, plete negre şi ochii mari ai mamei sale. Vedeam cum stăteam toţi trei la foc: eu, Briseis şi copilul, care se juca cu o bucată de lemn cioplită de mine.
Însă scena părea pustie, exista o lipsă dureroasă. Unde era Ahile?
Murise? Sau nici nu existase vreodată? Nu puteam să duc o asemenea viaţă. „Dar Briseis nici nu-mi ceruse aşa ceva.” Îmi oferise totul – pe ea, copilul şi pe Ahile.
M-am întors spre el.
