Zâmbeşte ca şi cum atât îşi dorea, să-l recunosc. Apoi se apleacă şi

 279 

braţul i se lungeşte cu neputinţă de mult, străbătând distanţa dintre silueta mea atârnată de zid şi picioarele sale. Închid ochii şi simt numai cum un deget se agaţă ca un cârlig de spatele platoşei, mă

smulge de pe zid şi-mi dă drumul să cad.

Cad brutal şi armura îmi zăngăneşte. Când mă izbesc de pământ, mintea mi se înceţoşează puţin de furia de a mă trezi dintr-odată în ţărână. Parcă mă căţăram. Şi totuşi zidul se ridică lângă mine, încăpăţânându-se să rămână neatins. Strâng din dinţi şi încep iarăşi să urc; nu mă voi da bătut. Aiurez, visez înfrigurat cum va fi s-o am pe Elena în braţe. Pietrele sunt asemeni unor ape negre ce curg necurmat peste ceva ce am scăpat în adânc şi vreau să redobândesc.

Uit de zeu, de motivul prăbuşirii mele şi de ce-mi înfig picioarele în aceleaşi crăpături în care m-am mai căţărat. Poate că numai asta fac, mă gândesc înnebunit – urc ziduri şi cad de pe ele. Şi, de astă dată, când privesc în sus, zeul nu mai zâmbeşte. Degete mă înşfacă de tunică şi mă ţin atârnat aşa, legănându-mă. Apoi îmi dau drumul.

Capul mi se izbeşte iarăşi de pământ, de rămân încremenit, cu răsuflarea tăiată. În jur se strânge o mulţime înceţoşată de chipuri. Au venit să mă ajute? Apoi simt: aerul rece şi înţepător pe fruntea asudată, părul meu negru, în sfârşit liber. „Coiful meu.” Îl văd lângă

mine, răsturnat ca o cochilie goală de melc. Şi platoşa mi s-a slăbit, toate curelele strânse de Ahile fuseseră desfăcute de zeu. Cade de pe mine zdrăngănind la pământ, rămăşiţele carapacei mele făcute bucăţi.

Tăcerea îngheţată e ruptă de strigătele răguşite, furioase ale troienilor. Mintea mi se dezmeticeşte: sunt singur şi neînarmat şi ei ştiu că sunt doar Patrocle.

„Fugi”. Mă ridic dintr-un salt. O lance fulgeră pe-aproape, ajungând doar o clipă prea târziu. Îmi zgârie pulpa, însemnând-o cu o linie roşie. Scap de un braţ ce se întinde spre mine, cu frica bubuindu-mi în piept. Prin ceaţa groazei, văd cum cineva îmi azvârle în faţă o lance. Cumva reuşesc să mă mişc destul de iute şi-mi trece pe deasupra capului, răvăşindu-mi părul ca suflarea unui iubit. O

lance se repede spre genunchii mei, să-mi pună piedică. Sar peste ea, uluit că încă sunt în viaţă. De când sunt n-am mai alergat atât de iute.

 280 

Lancea pe care n-o văd vine din spate. Îmi străpunge pielea spinării şi iese la aer sub coaste. Mă împleticesc, purtat în faţă doar de avântul loviturii, de durerea ce mă sfâşie şi de amorţeala fierbinte din pântece. Ceva mă smuceşte şi vârful suliţei dispare. Sângele ţâşneşte fierbinte pe pielea înfrigurată. Cred că urlu.

Chipurile troienilor tremură şi mă prăbuşesc la pământ. Sângele mi se prelinge de pe degete în iarbă. Mulţimea se dă în lături şi văd că

spre mine se îndreaptă un bărbat. Pare să vină de departe, coborând, de parcă aş zăcea pe fundul unei râpe adânci. Îl cunosc. Şolduri precum cornişa unui templu, frunte încruntată şi severă. Nu se uită la oştenii care-l înconjoară; păşeşte de parc-ar fi singur pe câmpul de bătălie. Vine să mă omoare. „Hector.”

Răsuflu din greu, ca şi cum de câte ori trag aer în piept mi se deschide o rană. Amintirea îmi bate precum sângele în urechi. Nu poate să mă omoare. Nu trebuie. Dacă o face, Ahile n-o să-l mai lase în viaţă. Şi Hector trebuie să trăiască veşnic, să nu piară nici la bătrâneţe, când va fi atât de stafidit, că-i vor aluneca oasele sub piele ca pietrele desprinse din albia unui pârâu. Trebuie să trăiască, căci viaţa lui, îmi spun în vreme ce mă târăsc în spate pe iarbă, este ultimul zăgaz ce opreşte revărsarea sângelui lui Ahile.

Mă întorc disperat spre cei din jur şi mă agăţ de genunchii lor. Vă

rog, croncăn. Vă rog.

Însă ei nici nu se uită – îl urmăresc pe prinţ, fiul cel mare al lui Priam, cum păşeşte inexorabil spre mine. Mă uit iute în spate şi văd că acum e aproape, stă cu lancea ridicată. Nu-mi aud decât propriii plămâni ce-mi tresaltă, trăgând şi slobozind aerul din ei. Lancea lui Hector se înalţă deasupra mea, înclinată ca un urcior. Apoi se prăvăleşte, un şuvoi argintiu strălucitor, spre mine.

„Nu.” Mâinile îmi flutură în aer ca nişte păsări speriate, încercând să oprească mişcarea necurmată a lăncii spre pântecele meu. Însă

sunt neajutorat ca un prunc în faţa puterii lui Hector şi palmele mi se desprind, depănând panglici roşii. Vârful lăncii se cufundă cu o durere arzătoare, atât de ascuţită, că mi se opreşte răsuflarea, un clocot mortal ce-mi cuprinde tot pântecele. Capul îmi cade la pământ şi ultimul lucru pe care îl mai văd e Hector, aplecat asupra mea cu chip serios, răsucind în mine lancea de parc-ar mesteca într-un

 281 

cazan. Ultimul lucru pe care îl mai gândesc este: „Ahile.”

 282 

Capitolul 31

Ahile stă pe culme şi urmăreşte umbrele întunecate ce se războiesc pe câmpia Troiei. Nu desluşeşte chipuri, nici nu recunoaşte vreo siluetă. Năvala spre Troia arată ca o revărsare de ape, săbiile şi platoşele lucesc ca solzii de peşte. Aheii îi pun pe fugă pe troieni, cum spusese Patrocle. În curând el se va întoarce, şi Agamemnon va îngenunchea. Vor fi din nou fericiţi.

Însă nu simte asta. Înlăuntrul lui e o amorţeală. Câmpul de bătălie în fierbere e ca un chip de gorgonă şi-l preschimbă încet-încet în piatră. Şerpii se zvârcolesc în faţa sa, alcătuind un nod întunecat la poalele Troiei. A căzut un rege sau un prinţ şi se bat pe leşul lui. Cine este? Pune mâna streaşină la ochi, însă nu i se arată mai mult de-atât.

O să-i spună Patrocle.

Vede totul pe bucăţi. Oştenii străbat ţărmul spre tabără. Odiseu şchiopătează laolaltă cu ceilalţi regi. Menelau poartă ceva în braţe.

Un picior pătat de iarbă atârnă. Bucle răvăşite se iţesc din pânza ce ţine de linţoliu. Amorţeală binecuvântată. Ultimele clipe în care se mai poate bucura de ea. Apoi prăbuşirea.

Se întinde după sabie ca să-şi reteze beregata. Doar când vede mâna goală îşi aminteşte: el mi-a dat-o mie. Apoi Antiloh îl prinde de încheieturi şi toţi oştenii vorbesc între ei. Tot ce vede este pânza pătată. Cu un urlet, îl împinge cât colo pe Antiloh, îl doboară pe Menelau. Se prăbuşeşte peste leş. Într-o clipă înţelege şi simte că se sufocă. Un urlet îi ţâşneşte din gâtlej. Apoi încă unul şi încă unul. Îşi apucă părul cu mâinile şi şi-l smulge din cap. Şuviţe de aur cad pe leşul însângerat. Patrocle, spune el. Patrocle. Patrocle. Iar şi iar, până

e doar un sunet fără noimă. Odiseu se lasă în genunchi, cere să i se aducă iute mâncare şi băutură. Îl cuprinde o mânie nebunească, e gata să-l omoare pe loc. Însă pentru asta trebuie să-mi dea drumul.

Nu poate. El mă ţine atât de strâns, că-i simt zbaterea măruntă a pieptului, ca aripile unui fluture. Un ecou, ultimul grăunte de spirit ce a rămas agăţat de trupul meu. Un chin.

 283 

Briseis vine în fugă spre noi, cu chipul schimonosit. Se apleacă

peste trup, iar frumoşii ei ochi întunecaţi varsă lacrimi calde ca o ploaie de vară. Îşi acoperă faţa în palme şi boceşte. Ahile n-o priveşte.

Nici n-o vede. Se ridică.

— Cine e făptaşul?

Glasul lui este înspăimântător, răguşit şi spart.

— Hector, răspunde Menelau.

Ahile îi înhaţă lancea uriaşă din lemn de frasin şi încearcă să se smulgă din braţele ce-l ţin locului. Odiseu îl apucă de umeri.

— Mâine, îi spune el. Acum s-a retras în cetate. Mâine, ascultă la mine, Peleiene. Mâine poţi să-l ucizi. Ţi-o jur. Acum trebuie să

mănânci şi să te odihneşti.

Ahile plânge. Mă ţine în braţe şi nu vrea să mănânce, nu poate rosti decât numele meu. Îi văd chipul ca prin apă, aşa cum vede un peşte soarele. Lacrimile lui se preling pe mine, dar nu pot să le şterg.

Acum acesta e mediul meu, între viaţă şi moarte, ca spirit neîngropat.