Acum, la două sute de paşi depărtare, năpustindu-se spre mine, se aflau corăbiile şi oştile, capetele care se întorceau auzind larma roţilor noastre şi tălpile mirmidonilor ce izbeau la unison în nisip.

Am tras aer în piept şi mi-am îndreptat umerii în strânsoarea platoşei mele… a lui. Iar apoi, cu capul lăsat pe spate, cu lancea ridicată şi picioarele proptite în laturile carului, rugându-mă să nu dăm într-o movilă de nisip şi să fiu azvârlit, am scos un urlet, un sunet năvalnic, ce mă scutură cu totul. O mie de chipuri troiene şi aheene se-ntoarseră spre mine împietrite de groază şi bucurie. Cu un huruit ca de tunet, am pătruns între ei.

Am răcnit din nou, numele lui spumegându-mi din gâtlej, şi am auzit un strigăt înălţându-se drept răspuns din gurile aheilor încolţiţi, un urlet animalic de speranţă. Troienii începură să rupă rândurile în faţa mea, dându-se iute în spate cu o groază ce mă bucura. Mi-am dezvelit dinţii triumfător, cu sângele năvălindu-mi în vine de plăcere aprigă, văzându-i cum gonesc. Însă troienii erau viteji şi n-au fugit toţi. Mi-am înălţat mâna, săltându-mi ameninţător lancea.

Poate că era platoşa, care mă modela. Poate că erau anii în care-l urmărisem. Însă umerii nu-mi stăteau în obişnuita lor postură, stângace şi şubredă. Erau mai drepţi, mai puternici, în echilibru desăvârşit. Şi înainte să-mi dau seama ce fac, am azvârlit lancea – ce zbură rotindu-se drept în pieptul unui troian. Torţa pe care o flutura spre corabia lui Idomeneu îi scăpă din mână şi se stinse pe nisipul ud, iar trupul i se prăbuşi pe spate. Dacă sângeră, dacă ţeasta i se despică, scoţându-i la iveală creierii, nu am văzut. „Mort”, mi-am zis.

Gura lui Automedon se mişca, ochii îi erau holbaţi. Ahile nu vrea să lupţi, pesemne că-mi spunea el. Însă cealaltă lance deja mi se înălţase în mână. „Pot să fac asta.” Caii făcură încă un ocol şi oşteni se feriră din calea noastră. Simţeam iarăşi acel echilibru desăvârşit, aşteptarea încremenită a lumii. Am zărit un troian şi am azvârlit lancea, simţind frecarea lemnului de degetul mare. Căzu cu şoldul sfredelit, cu oasele spulberate, ştiam. Doi. Peste tot în jur bărbaţii strigau numele lui Ahile.

L-am prins pe Automedon de umăr.

 276 

— Încă o lance.

Şovăi o clipă, apoi trase de frâie, încetinind, ca să mă pot apleca peste marginea carului zăngănitor şi să smulg una dintr-un leş.

Lancea păru să-mi sară singură în mână. Căutam deja din ochi următorul chip.

Aheii începură să-şi revină – Menelau ucise un oştean lângă mine, unul dintre feciorii lui Nestor îşi lovi lancea de carul meu, ca pentru a-i purta noroc, apoi o azvârli spre ţeasta unui prinţ troian. Troienii fugiră disperaţi spre care, retrăgându-se în iureş. Hector fugea de la unul la altul, urlând şi îndemnând la ordine. Sui în carul său şi-şi mână oştenii spre porţi, apoi pe podul îngust care străbătea şanţul şi pe câmpia de-afară.

— După ei!

Chipul lui Automedon păru şovăielnic, însă îmi dădu ascultare, întorcând caii într-acolo. Am smuls alte lănci din leşuri, târând câteva după mine, până am reuşit să dezgrop vârfurile înfipte în carne, şi m-am luat la întrecere cu carele troiene ce se îmbulzeau acum pe poartă.

Vedeam cum vizitii se uită îngroziţi în spate, la Ahile cel renăscut ca un phoenix din cenuşa mâniei sale îmbufnate.

Nu toţi caii erau agili ca ai lui Hector şi multe care de luptă

alunecară, pradă groazei, de pe pod, căzând în şanţ, astfel că vizitiii lor o luară la picior. Ne-am luat după ei; caii zeieşti ai lui Ahile goneau parcă purtaţi de vânt. Poate m-aş fi oprit, odată ce troienii se retrăgeau în dezordine spre cetate, însă în spatele meu un pâlc de ahei îmi strigau numele. Îi strigau numele. Nu m-am oprit.

Am arătat cu degetul şi Automedon mână carul desenând un cerc, biciuindu-i ca să fugă mai iute. Am luat-o înaintea troienilor ce fugeau spre cetate şi am ocolit, întorcându-ne să-i întâmpinăm.

Lăncile ţâşneau una după alta, străpungând pântece şi gâturi, plămâni şi inimi. Sunt de neoprit, fără greş, mă strecor printre catarame şi platoşe de bronz, înfigându-mi lăncile în carne vie, din care gâlgâie sânge roşu ca prin găurile unui burduf de vin. Din zilele petrecute în cortul alb, le cunosc toate slăbiciunile. E floare la ureche.

Din mulţimea în fierbere ţâşneşte un car. Vizitiul e un uriaş cu plete lungi, ce-i flutură-n vânt; îşi biciuie caii spumegânzi. Ochii lui întunecaţi mă ţintuiesc, gura îi e schimonosită de furie. Armura îi

 277 

este lipită de trup ca pielea de focă. E Sarpedon.

Ridică braţul să-şi îndrepte lancea spre inima mea. Automedon strigă ceva şi trage de hăţuri. Simt o rafală de vânt peste umăr. Vârful ascuţit al lăncii se înfige în pământ, în urma mea.

Sarpedon strigă ceva, mă blestemă sau mă cheamă la luptă, nu ştiu. Îmi ridic lancea ca prin vis. Acesta este bărbatul care omorâse aţâţi ahei. El doborâse cu mâinile lui poarta.

— Nu! îmi strigă Automedon şi mă prinde de braţ.

Cu cealaltă mână biciuie caii şi o luăm în goană pe câmp. Sarpedon îşi întoarce carul şi, preţ de-o clipă, îmi închipui că s-a dat bătut. Însă

îl întoarce din nou şi ridică lancea.

Întreaga lume se face ţăndări. Carul zvâcneşte în aer şi caii necheză ascuţit. Sunt azvârlit în iarbă şi mă izbesc cu capul de pământ. Coiful îmi cade peste ochi şi-l ridic cu mâna. Văd caii noştri, cu hamurile încâlcite; unul a căzut, străpuns de o lance. Nu-l zăresc nicăieri pe Automedon.

Sarpedon vine din depărtare, carul se năpusteşte neabătut spre mine. N-am vreme să fug, rămân să-i ţin piept. Îmi ridic lancea ţinând-o de parc-ar fi un şarpe pe care vreau să-l gâtui. Îmi închipui cum ar face Ahile, bine înfipt pe picioare, cu muşchii spatelui jucând.

El ar zări o deschidere în platoşa de nestrăpuns sau ar face una. Însă

eu nu sunt Ahile. Eu văd altceva, singura mea şansă. Aproape că

ajunsese la mine. Azvârl lancea.

Îl izbeşte în pântece, unde platoşa e groasă. Însă pământul nu-i neted şi am azvârlit-o din toate puterile. Nu-l străpunge, totuşi îl dă

un singur pas în spate. E de-ajuns. Greutatea lui înclină tot carul şi se răstoarnă din el. Caii se năpustesc pe lângă mine şi-l lasă în urmă, zăcând nemişcat la pământ. Înşfac sabia, îngrozit că o să se ridice şi o să mă ucidă, apoi văd poziţia nefirească a gâtului său: e rupt.

Am omorât un fiu al lui Zeus, însă nu-i de-ajuns. Ei trebuie să

creadă că Ahile a făcut asta. Colbul se aşternuse deja pe pletele lui Sarpedon, ca polenul pe pântecele unei albine. Apuc lancea şi i-o înfig cu putere în piept. Ţâşneşte sânge, însă slab, căci nicio bătaie a inimii nu-l mai împinge-n afară. Când trag lancea, iese uşor, ca o rădăcină din pământul crăpat. O să se creadă că aşa a murit.

Aud strigătele, bărbaţi vin năvală spre mine, în care sau pe jos.

 278 

Licieni care văd sângele regelui lor pe lancea mea. Mâna lui Automedon mă apucă de umăr şi mă trage după el în car. A tăiat hamurile calului mort şi a îndreptat roţile. Gâfâie, livid de frică.

— Trebuie să plecăm.

Automedon mână caii dornici de goană şi pornim peste câmp, depărtându-ne de licienii care ne urmăresc. În gură simt un gust ciudat, de metal. Nici nu bag de seamă că am fost la doi paşi de moarte. Mintea îmi freamătă dezlănţuită, o sete care-mi înfloreşte ca sângele din pieptul lui Sarpedon.

În fuga noastră, Automedon ne mână aproape de Troia. Zidurile se înalţă deasupra mea, blocuri mari de piatră zidite chiar de mâna zeilor, se spune, şi porţile, uriaşe şi negre de la bronzul vechi. Ahile mă prevenise să mă păzesc de arcaşii din turnuri, însă oastea dăduse năvală atât de iute, încât nimeni nu apucase să se întoarcă

deocamdată. Troia stă nepăzită în faţa mea. Şi un copil ar putea s-o cucerească acum.

Gândul că Troia ar putea să cadă îmi stârneşte o plăcere sălbatică.

Troienii merită să-şi piardă cetatea. Numai ei sunt de vină. Noi am pierdut zece ani şi-atâţi oameni, iar Ahile va muri din pricina lor.

„Ajunge!”

Sar din car şi mă apropii în fugă de ziduri. Găsesc cu vârful degetelor adâncituri mici în pietre, ca nişte găvane goale. Mă caţăr.

Picioarele mele caută crăpături aproape nevăzute în blocurile tăiate de zei. Nu mă mişc cu graţie, ci pe bâjbâite, pipăi cu mâinile zidul înainte să mă prind de el. Însă sunt tot mai sus. Voi pătrunde în cetatea lor de nepătruns şi voi pune mâna pe Elena, preţiosul gălbenuş din găoace. Îmi închipui cum o târăsc după mine, ţinând-o sub braţ şi o azvârl în faţa lui Menelau. Gata! Nu mai trebuie să

moară nimeni din pricina vanităţii ei.

„Patrocle”, se aude de sus un glas muzical. Ridic privirea şi văd un bărbat rezemat de ziduri de parcă s-ar însori, cu plete negre până-n umeri, o tolbă şi un arc trecute peste piept. Surprins, alunec niţel şi genunchii mi se julesc de piatră. Este dureros de frumos, cu piele netedă şi chip desăvârşit sculptat, ce răspândeşte o lumină

nepământeană. Ochi întunecaţi. „Apollo.”