Mă duc la el.

— O să te faci bine?

— Încă nu ştiu. Cred…

Se întrerupe, închizând strâns ochii.

— Nu vorbi cu el, îmi porunceşte Podelarios tăios.

Mâinile îi sunt scăldate în sângele fratelui său.

Glasul lui Nestor izbucneşte iarăşi, înşirând toate necazurile: palisada care se crapă, corăbiile primejduite, atâţia regi răniţi –

Diomede, Agamemnon, Odiseu, risipiţi pe câmpul de luptă ca nişte tunici mototolite.

Machaon deschide ochii.

 267 

— Nu poţi să vorbeşti cu Ahile? spune el răguşit. Te rog. De dragul tuturor.

— Da! Ftia trebuie să ne sară-n ajutor, altfel suntem pierduţi!

Degetele lui Nestor îmi sapă în carne şi faţa mi-e udă de stropii de salivă ce-i ţâşnesc de frică dintre buze.

Închid ochii. Îmi amintesc povestea lui Foinix, calidonienii ce îngenunchează în faţa Cleopatrei, scăldându-i mâinile şi picioarele în lacrimi. În închipuirea mea, nu se uită la ei, ci doar le întinde mâinile, de parcă ar fi cârpe de şters ochii înlăcrimaţi. Îşi priveşte soţul, ca să

ştie ce să le răspundă, buzele lui strânse ce-i dau de ştire că trebuie să

spună „Nu”.

Mă smulg din mâinile bătrânului care se agaţă de mine. De-abia aştept să scap de mirosul acru al fricii ce s-a aşternut precum cenuşa peste toate. Îmi întorc faţa de la chipul chinuit de durere al lui Machaon şi de la mâinile întinse ale lui Nestor şi fug din cort.

Când păşesc afară, se aude un trosnet îngrozitor, ca şi cum s-ar rupe carena unei corăbii sau s-ar prăbuşi la pământ un copac uriaş.

„Palisada.” Apoi urlete de triumf şi de groază.

Peste tot în jur sunt oşteni ce-şi poartă tovarăşii căzuţi, şchioapătă

sprijiniţi în cârje făcute la repezeală sau se târăsc pe nisip, trăgându-şi greu mădulare rupte. Îi cunosc pe toţi – au piepturile brăzdate de cicatrice pe care le-am oblojit şi le-am legat cu mâna mea. Le-am curăţat carnea de fier, de bronz şi de sânge. Chipurile lor glumiseră, îmi mulţumiseră, se schimonosiseră de durere în vreme ce lucram aplecat asupra lor. Iar acum sunt toţi nenorociţi din nou, numai carne vie şi oase sfărâmate. Din vina lui. Din vina mea.

În faţă, un tânăr cu un picior străpuns de o săgeată se chinuie să

păşească. Euripil, prinţul Tesaliei.

Nu mai stau să mă gândesc. Îl iau de după umeri şi-l sprijin până la cortul său. Aproape aiurează de durere, însă mă recunoaşte.

— Patrocle, îngaimă el.

Îngenunchez în faţa lui, luându-i piciorul în mâini.

— Euripil, spun. Poţi să vorbeşti?

— Blestematul de Paris, îmi zice. Piciorul meu.

Carnea e umflată şi sfâşiată. Iau pumnalul şi mă apuc de lucru.

Scrâşneşte din dinţi.

 268 

— Nici nu ştiu pe cine urăsc mai mult, pe troieni sau pe Ahile.

Sarpedon a dărâmat palisada cu mâinile goale. Aiax i-a ţinut în loc cât a putut. Acum sunt aici, spune gâfâind, în tabără.

Când îl aud, pieptul mi se strânge de teamă şi mă stăpânesc să n-o iau la fugă. Încerc să mă concentrez pe ce am de făcut: să-i scot vârful de săgeată din picior şi să-i leg rana.

— Grăbeşte-te, îmi spune cu limba împleticită. Trebuie să mă-ntorc. O să dea foc la corăbii.

— Nu mai poţi să te duci, îi zic. Ai pierdut prea mult sânge.

— Nu, se împotriveşte el.

Însă capul i se lasă pe spate şi e gata să leşine. Poate o să trăiască, poate nu, e voia zeilor. Eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă. Inspir adânc şi ies din cort.

Două corăbii ard, degetele lungi ale catargelor aprinse de torţele troienilor. Lângă parapete se vede o ceată de bărbaţi îngrămădiţi, ce strigă disperaţi, sărind pe punţi ca să stingă flăcările. Nu-l recunosc decât pe Aiax, ce stă înfipt pe picioarele depărtate la prora corabiei lui Agamemnon, o umbră mătăhăloasă întinsă pe cer. Nu ia în seamă

flăcările, ci doar împunge cu lancea mâinile troienilor ce dau târcoale jos ca nişte peşti prădalnici.

Cum stau şi mă uit, ţintuit locului, văd dintr-odată o mână ce se ridică din învălmăşeală, prinzându-se de prora ascuţită a unei corăbii.

Apoi braţul de sub ea, sigur, puternic şi negru, capul şi trunchiul spătos ţâşnesc în aer ca o spinare de delfin din noianul de bărbaţi de jos. Iar după aceea, Hector îşi face loc cât e de lung pe marea şi cerul pustii, atârnând între aer şi pământ. Chipul îi e neted, împăcat, ochii ridicaţi – un om care se roagă, care îşi caută zeul. Stă atârnat aşa o clipă, cu muşchii braţului noduroşi şi încordaţi, cu platoşa ridicându-i-se pe umeri şi dându-i în vileag oasele şoldurilor precum cornişa sculptată a unui templu. Apoi cu cealaltă mână azvârle o torţă aprinsă

pe puntea de lemn a corabiei.

Este bine aruncată şi nimereşte într-un colac de parâme vechi, putrezite, pe o pânză căzută. Flăcările izbucnesc pe dată, se furişează

de-a lungul parâmei şi aprind lemnul de sub ea. Hector zâmbeşte. Şi de ce n-ar zâmbi? El învinge.

Aiax scoate un urlet de deznădejde – spre altă corabie în flăcări,

 269 

spre bărbaţii care sar înfricoşaţi de pe punţile pârjolite, spre Hector care se strecoară înapoi în mulţimea de jos şi se face nevăzut. Doar tăria lui îi mai sprijină pe oşteni să cedeze complet.

Apoi un vârf de lance venit de jos străluceşte, argintiu ca solzii de peşte în soare. Fulgeră aproape prea iute ca să-l prinzi cu privirea şi, de-odată, din şoldul lui Aiax înfloreşte o pată roşie. După ce-am trudit atât amar de vreme în cortul lui Machaon, ştiu c-a pătruns prin muşchi. Genunchii îi tremură o clipă, îndoindu-se încet. El se prăvăleşte.

 270 