Agamemnon puse iscoade să-i dea de ştire cine unelteşte; aceia erau ridicaţi şi biciuiţi. A doua zi dimineaţă, câteva sute de oşteni refuzară să lupte. Unii ziseră că sunt bolnavi, iar alţii nu dădură
niciun motiv. Vorba se răspândi în tabără şi tot mai mulţi ostaşi se declarară dintr-odată bolnavi. Îşi azvârliră săbiile şi scuturile pe podium şi blocară agora. Când Agamemnon încercă să pătrundă cu
217
forţa, oştenii îşi încrucişară braţele pe piept şi rămaseră nemişcaţi.
Nemaiputând să intre în propria-i agora, Agamemnon se făcu tot mai roşu de furie. Degetele i se albiră pe sceptrul gros, din lemn încins cu fier. Când oşteanul din faţa lui îi scuipă la picioare, Agamemnon îşi ridică sceptrul şi-l păli în cap. Toţi am auzit trosnetul osului spart. Bărbatul se prăbuşi la pământ.
Nu cred că Agamemnon vrusese să-l lovească atât de tare. Păru că
înlemneşte, cu ochii la leşul de la picioarele sale, pironit locului. Un alt ostaş se lăsă în genunchi, întoarse corpul cu faţa în sus şi am văzut că lovitura năprasnică îi turtise jumătate din ţeastă. Vestea se răspândi printre oşteni ca sunetul unei foc ce se aprinde. Mulţi îşi scoaseră pumnalele din teci. L-am auzit pe Ahile mormăind ceva, apoi plecă de lângă mine.
Pe chipul lui Agamemnon se citea tot mai limpede că înţelegea greşeala pe care o făcuse. Din nesăbuinţă, îşi lăsase în urmă garda credincioasă. Acum era împresurat şi n-avea cum primi ajutor nici dacă i-ar fi sărit careva în apărare. Mi-am ţinut răsuflarea, încredinţat c-o să-l văd cum moare sub ochii mei.
— Ahei!
Chipuri se întoarseră surprinse spre locul de unde răsunase glasul.
Ahile suise pe un morman de scuturi de pe podium. Arăta întru totul ca viteazul vitejilor, chipeş şi puternic, cu chip solemn.
— V-aţi mâniat, spuse el.
Asta le prinse atenţia. Chiar erau mânioşi. Rar se întâmpla ca un comandant să recunoască faptul că oştenii săi puteau să simtă şi furie.
— Spuneţi ce vă doare, îi îndemnă el.
— Vrem să plecăm! răsună un glas din spatele mulţimii. Războiul ăsta e-n zadar!
— Căpetenia ne-a minţit!
Un murmur tot mai puternic de încuviinţare se făcu auzit.
— Au trecut patru ani! strigă la urmă cel mai mânios.
Nu puteam să le găsesc vină. Acei patru ani mi se păruseră mie un belşug, un răstimp smuls cu greu din mâinile zgârcitelor parce. Însă
lor li se răpea o viaţă pe care ar fi putut s-o trăiască alături de copii şi de soaţe, în familia şi căminul lor.
218
— Aveţi tot dreptul să puneţi asemenea lucruri la îndoială, spuse Ahile. Vă simţiţi înşelaţi, fiindcă vi s-a făgăduit victoria.
— Da!
Preţ de-o clipă am zărit chipul lui Agamemnon, schimonosit de furie. Însă era prins în mulţime, nu putea să se elibereze sau să
vorbească fără să facă vâlvă.
— Spuneţi-mi, le strigă Ahile, credeţi că Aristos Achaicm luptă în războaie zadarnice?
Oştenii nu răspunseră.
— Ei bine?
— Nu, zise unul.
Ahile încuviinţă cu gravitate.
— Nu. Eu nu lupt în asemenea războaie şi jur asta pe ce vreţi voi.
Sunt aici pentru că socot că vom câştiga. Voi rămâne până la sfârşit.
— Bravo ţie, se auzi alt glas, dar cum rămâne cu cei care vor să
plece?
Agamemnon deschise gura să răspundă. Îmi închipuiam ce voia să
spună. Nu pleacă nimeni! Dezertorii vor fi executaţi! Spre norocul lui, Ahile i-o luă înainte.
— Sunteţi liberi să plecaţi oricând poftiţi.
— Zău? se auzi un glas, neîncrezător.
— Fireşte. Apoi urmă cu cel mai nevinovat şi mai cald zâmbet: Însă, când vom cuceri Troia, eu voi pune mâna pe partea voastră din pradă.
Am simţit cum se destramă încordarea din aer, iar la ureche îmi ajunseră câteva râsete binevoitoare. Prinţul Ahile spunea că-i rost de câştig, iar unde-i lăcomie e şi nădejde.
