— Pentru că Ahile a refuzat solia? îi şoptesc şi eu.

Încuviinţează şi stinge cu un gest iute micul opaiţ din cort.

— Agamemnon vine des să vadă ce fac. Eşti în primejdie aici.

În beznă, nu-i pot desluşi frica pe chip, însă i-o simt limpede în glas.

— Trebuie să pleci.

— O să mă grăbesc. Trebuie să vorbim.

— Atunci trebuie să te ascund. Nu se ştie când vine.

— Unde?

În cortul micuţ nu sunt decât o saltea, pernele, păturile şi câteva haine.

— În pat.

Îngrămădeşte perne în jurul meu şi mă acoperă cu pături. Apoi se întinde lângă mine şi trage pătura peste amândoi. Parfumul ei mă

înconjoară, cald şi atât de cunoscut. Îmi lipesc gura de urechea ei, vorbind doar o idee mai tare decât o şoaptă.

— Odiseu spune că mâine troienii vor dărâma palisada şi vor năvăli în tabără. Trebuie să găsim un loc unde să stai ascunsă. Printre mirmidoni sau în pădure.

O simt cum clatină din cap după mişcarea obrazului lipit de al meu.

 262 

— Nu se poate. Acolo vor căuta prima dată. O să avem parte doar de necazuri. N-o să păţesc nimic aici.

— Şi dacă ei pun stăpânire pe tabără?

— O să mă predau lui Enea, vărul lui Hector, dacă pot. Se spune că

ar fi un om credincios, iar tatăl lui a fost multă vreme păstor lângă

satul meu. Dacă nu reuşesc, o să-l caut pe Hector sau pe oricare dintre fiii lui Priam.

— E prea primejdios, clatin din cap. Nu trebuie să te pui în pericol.

— Nu cred c-o să-mi facă vreun rău. La urma urmei, sunt una de-a lor.

Mă simt dintr-odată neghiob. Pentru ea, troienii sunt eliberatorii, nu invadatorii.

— Desigur, mă grăbesc să spun. Atunci vei fi liberă. O să doreşti să

rămâi cu…

— Briseis!

Pânza cortului se dă într-o parte şi Agamemnon stă în uşă.

— Da, răspunde ea şi se ridică în capul oaselor, având grijă să nu mă dezvelească.

— Vorbeai singură?

— Mă rugam, stăpâne.

— Întinsă în pat?

Prin lâna groasă, văd lucirea unei torţe. Glasul lui sună tare, de parcă stă chiar lângă noi. Mă silesc să nu mă clintesc. Dacă sunt prins aici, ea va fi pedepsită.

— Aşa m-a învăţat mama, stăpâne. Nu-i bine?

— Până acum ar fi trebuit să fi învăţat mai bine. Puiul ăla de zeiţă

nu te-a învăţat buna rânduială?

— Nu, stăpâne.

— Astă-seară te-am dat înapoi plocon şi nu te-a vrut. Îi simt în glas răutatea. Dacă va mai strâmba mult din nas, vei fi a mea.

Îmi încleştez pumnii. Însă Briseis spune doar:

— Da, stăpâne.

Aud cum pânza cade la loc şi lumina dispare. Nici nu mă mişc, nici nu respir până când Briseis nu vine iar sub pătură.

— Nu se poate să rămâi aici, îi zic.

— Nu-i nimic. Sunt doar ameninţări. Îi place să-i ştiu de frică.

 263 

Tonul ei liniştit mă îngrozeşte. Cum s-o las aşa, sub privirile lui pofticioase, în cortul singuratic, purtând brăţări groase ca nişte cătuşe la mâini? Însă dacă rămân, ea va fi în primejdie şi mai mare.

— Trebuie să plec, îi spun.

— Aşteaptă, mă opreşte ea, luându-mă de braţ. Oştenii… Şovăie.

Sunt furioşi pe Ahile. Dau vina pe el pentru înfrângerile lor.

Agamemnon îşi trimite oamenii să vâre zâzanie. Aproape au uitat ciuma. Cu cât refuză mai mult să lupte, cu atât mai rău îl vor urî.

De-asta mă tem eu cel mai tare, să nu se adeverească istoria lui Foinix.

— El n-o să lupte?