Problema era coada săgeţii. De obicei, medicul o rupea într-un loc şi o scotea. Însă partea care ieşea din umăr nu era destul de lungă, iar dacă aş fi încercat s-o trag, aş fi sfâşiat şi mai rău carnea. Nu puteam s-o las cum era, şi nu puteam nici să scot săgeata cu tot cu pene, prin rană. Ce era de făcut?
În spatele meu, lângă uşă, se foia unul dintre oştenii care-l aduseseră. I-am făcut semn peste umăr.
— Repede, un cuţit. Cât de ascuţit găseşti.
Propriul meu glas poruncitor mă miră, precum şi iuţeala cu care
212
mi se dădu ascultare. Se întoarse cu un cuţit scurt, bine ascuţit, pentru tăiat carne, încă ruginiu de sânge uscat, îl şterse de tunică şi mi-l întinse.
Chipul băiatului îşi pierduse de-acum orice urmă de încordare, iar limba îi atârna moale în gură. M-am aplecat peste el şi am apucat bine săgeata, strivind penele în palma umedă. Cu cealaltă mână am început să ferestruiesc lemnul fibră cu fibră, cât mai uşor posibil, ca să nu zgudui umărul băiatului, care fornăia şi mormăia pierdut în ceaţa poţiunii.
Am ţinut săgeata cu putere, m-am încordat şi am tăiat mult şi bine. Mă durea spatele şi m-am mustrat că-i sprijinisem capul pe genunchi, în loc să aleg o poziţie mai potrivită. Într-un târziu, capătul cu pene se rupse şi nu rămase decât o aşchie lungă pe care am retezat-o iute cu cuţitul. În sfârşit.
Apoi urmă o parte la fel de grea: să scot săgeata prin cealaltă parte a umărului. Pradă inspiraţiei, am luat o pomadă împotriva copturilor şi am uns cu grijă lemnul, cu speranţa că va aluneca mai lesne şi că-l va păzi. Apoi am început să trag foarte uşor săgeata. După un răstimp ce păru lung cât ceasuri întregi, i se ivi capătul retezat, plin de sânge.
Cât mai eram în stare să gândesc, am oblojit şi bandajat rana, legând-o cu feşe de-a curmezişul pieptului.
Podelarios îmi zise mai târziu că a fost o nebunie să tai atât de încet din unghiul acela – ar fi fost de-ajuns să smucesc puţin mai tare şi capătul săgeţii s-ar fi rupt. Nu mai conta dacă rămâneau nişte aşchii înăuntrul rănii, erau alţi oameni care aveau nevoie de îngrijiri.
Însă Machaon văzu cât de bine se vindecă umărul, fără coptură şi fără
mari dureri, astfel că următoarea dată când mai apăru cineva rănit de săgeată, mă chemă, îmi dădu un cuţit ascuţit şi mă privi încurajator.
Erau vremuri stranii. Deasupra capetelor noastre atârna teroarea destinului lui Ahile, iar sfada dintre zei se înteţea, însă nici măcar eu nu puteam să tremur de teamă clipă de clipă. Am auzit că oamenii care trăiesc lângă o cascadă n-o mai aud după o vreme; tot astfel am învăţat şi eu să-mi duc viaţa lângă şuvoiul năvalnic al nenorocirii ce ameninţa să se abată asupra lui. Zilele se scurseră una după alta, iar el nu muri. Trecură luni în şir şi acum eram în stare să rezist câte o zi
213
întreagă fără să privesc în prăpastia morţii sale. Minunea ţinu un an, apoi doi.
Ceilalţi păreau şi ei mai liniştiţi. Tabăra noastră se închega într-un soi de familie mare, adunată în jurul flăcărilor din vatra unde se gătea cina. Când se înălţa luna şi stelele străpungeau cerul întunecat, ne îndreptam toţi într-acolo: eu şi Ahile, Foinix, apoi femeile – mai întâi doar Briseis, apoi un mic alai de chipuri ce tresăltau în întuneric, încurajate de căldura cu care fusese primită ea. Şi încă un tovarăş –
Automedon, cel mai tânăr dintre noi, abia trecut de şaptesprezece ani. Era un tânăr tăcut, ce sporise în tărie şi-n iscusinţă sub ochii noştri, pe măsură ce învăţa să mâne caii nărăvaşi ai lui Ahile şi să
îndrepte cu măiestrie carul de luptă pe câmpul de bătălie.
Eu şi Ahile eram încântaţi să fim gazde în căminul nostru, împărţind carnea şi turnând vinul, jucându-ne de-a oamenii mari, deşi nu prea ne simţeam astfel. Pe când focul se stingea, ne ştergeam unsoarea de pe feţe şi ne rugam de Foinix să ne spună poveşti. El se apleca în faţă pe scaunul lui şi ne făcea pe plac. La lumina focului, chipul său osos părea să ascundă un tâlc delfic, pe care un oracol l-ar fi putut desluşi.
Şi Briseis spunea poveşti – ciudate ca visele, poveşti cu vrăji, cu zei înrobiţi de farmece şi muritori ce dădeau nas în nas cu ei fără să ştie; zeii erau stranii, jumătate om, jumătate jivină, zei câmpeneşti, nu zeii nobili cărora li se închinau cetăţile. Erau tare frumoase poveştile acestea depănate de glasul ei cântător. Uneori erau amuzante – când imita un ciclop sau amuşina ca un leu ce căuta un om ascuns.
Mai târziu, când rămâneam singuri, Ahile repeta frânturi din ele, cu glas ridicat şi ciupind strunele lirei. Era uşor să vezi cum se puteau preschimba în cântece poveştile acelea minunate. Şi mă bucuram, căci simţeam c-o văzuse pe Briseis cu adevărat, că înţelesese de ce stăteam cu ea toată ziua, cât era el plecat. Acum era una dintre noi, aşa simţeam. Aparţinea cercului nostru pe viaţă.
Într-una dintre serile acelea, Ahile o întrebă ce ştie despre Hector.
Briseis stătea pe spate, sprijinită în braţe, cu coatele încălzite de foc. Dar auzindu-i glasul, tresări şi săltă în capul oaselor. Ahile nu-i vorbea prea des şi nici ea lui – poate în amintirea celor petrecute în
214
satul ei.
— Nu ştiu mare lucru, îi răspunse. Nu l-am văzut niciodată, nici pe el, nici pe altcineva din familia lui Priam.
— Dar ţi-au ajuns ceva zvonuri la ureche, spuse Ahile, săltându-se şi el.
— Nu prea. Mai mult despre soaţa lui.
— Zi-mi orice, o îndemnă Ahile.
Briseis încuviinţă şi-şi drese uşor glasul, aşa cum făcea adesea când se apuca să spună o poveste.
— O cheamă Andromaca şi e singura fiică a regelui Eetion din Cilicia. Se spune că Hector o iubeşte mai presus de orice. Prima oară
a văzut-o când a mers după bir în regatul tatălui ei. Ea l-a întâmpinat şi l-a întreţinut la ospăţul din seara aceea. La sfârşit, Hector i-a cerut tatălui ei mâna Andromacăi.
— Trebuie să fi fost tare frumoasă.
— Se spune că e frumoasă, dar nu cea mai frumoasă din câte ar fi putut găsi Hector. E cunoscută pentru firea blândă şi pentru bunătatea ei. Ţăranii o iubesc pentru că le aduce deseori mâncare şi haine. A rămas grea, însă nu ştiu ce s-a ales de copilul ei.
— Unde se află Cilicia? am întrebat-o.
— E la miazăzi, pe coastă, nu departe de aici, dacă mergi călare.
— Lângă Lesbos, spuse Ahile.
