— Mi se părea mie că e… ceva. Nu se… Se întrerupse. Nu se mişcă
precum oamenii.
— Cum se mişcă oamenii? am întrebat-o, zâmbind.
— Ca tine, îmi răspunse.
— Neîndemânatic, adică.
Nu cunoştea cuvântul. I-am arătat ce vreau să zic, cu gând s-o înveselesc, însă ea scutură vehement din cap.
— Nu, tu nu eşti aşa. Nu asta am vrut să spun.
N-am mai aflat ce voia să spună, căci în clipa aceea Ahile ajunse pe culme.
— Ştiam că aici o să vă găsesc, spuse el.
Briseis se scuză şi se retrase în cortul ei. Ahile se trânti pe pământ, cu mâna sub cap.
— Mor de foame, zise.
— Poftim.
I-am dat brânza care ne rămăsese de la prânz. O mâncă
recunoscător.
— Ce-ai discutat cu mama ta? l-am întrebat uşor neliniştit.
Ceasurile cât stătea cu ea nu-mi erau interzise, însă erau întotdeauna rupte de viaţa noastră. Răsuflă din greu, aproape oftând.
— Îşi face griji pentru mine, îmi răspunse.
— De ce?
M-am zburlit puţin aflând că se perpeleşte de grija lui; asta era treaba mea.
— Spune că s-a iscat zâzanie între zei, că se sfădesc între ei din pricina războiului nostru, unii de partea unei tabere, alţii de partea celeilalte. Se teme de faptul că zeii mi-au făgăduit faimă, însă n-au spus şi cât de multă.
Iată o nouă grijă, pe care n-o avusesem până atunci. Însă, fireşte, în poveştile noastre sunt multe personaje. Marele Perseu sau modestul Peleu. Heracle sau aproape uitatul Hilas. Unora li se dedicase o epopee întreagă, altora, doar un vers.
El se ridică în capul oaselor, cuprinzându-şi genunchii cu braţele.
— Cred că ea se teme că altcineva o să-l ucidă pe Hector, înaintea mea.
Altă temere, aceea că viaţa lui Ahile va fi scurtată şi mai devreme.
209
— La cine se gândeşte?
— Nu ştiu. Aiax a încercat şi a dat greş. Diomede la fel. După mine, ei sunt cei mai buni. Nu mai ştiu pe nimeni.
— Dar Menelau?
— Niciodată, clătină din cap Ahile. E curajos şi puternic, dar atât.
S-ar frânge ca apa pe piatră de s-ar lupta cu Hector. Aşa că ori eu, ori nimeni.
— Tu n-o să faci una ca asta, i-am spus, încercând să nu pară că
mă milogesc.
— Nu. Tăcu preţ de-o clipă. Însă văd totul. Asta-i ciudat. Ca prin vis. Mă văd azvârlind lancea şi pe el cum cade. Mă duc şi stau lângă
el.
Am simţit cum mă cuprinde groaza. Am tras aer în piept şi m-am silit să răsuflu.
— Şi apoi ce se întâmplă?
— Asta-i cel mai ciudat. Mă uit la sângele lui şi ştiu că moartea-i aproape. Însă în vis nici că-mi pasă. Mai degrabă mă simt uşurat.
— Crezi că poate fi vreo profeţie?
Întrebarea păru să-l stânjenească. Clătină din cap.
