Îmi dădu pumnalul şi se trase în lături, aproape stânjenit.
— O să te dezleg, i-am zis.
De aproape vedeam ce ochi întunecaţi are, căprui-închis ca pământul bogat, şi mari, pe chipul oval ca o migdală. Îşi mută privirea de la pumnal la mine. M-a dus cu gândul la câinii speriaţi pe care îi văzusem ascunzându-şi spinările plăpânde şi subţiri prin colţuri.
— Nu, nu, am zis iute. Nu-ţi facem niciun rău. O să te eliberez.
Ne privi îngrozită. Numai zeii ştiau ce-o fi crezut că spun. Era o ţărancă din Anatolia care n-avea de unde să fi auzit greaca. Am făcut un pas în faţă ca să-i pun o mână liniştitoare pe umăr. Tresări de parcă aştepta s-o lovesc. Îi citeam în ochi teama – că va fi siluită sau mai rău.
Nu mai înduram. Nu mi-a venit decât un singur lucru în minte. M-am întors spre Ahile, l-am apucat de piepţii tunicii şi l-am sărutat.
Când i-am dat drumul, fata se uita lung la noi. Se uita şi se tot uita.
I-am arătat cu mâna legăturile şi apoi pumnalul.
— Bine?
Şovăi o clipă, apoi întinse încet mâinile.
Ahile plecă să-i spună lui Foinix să mai facă rost de un cort. Am dus-o pe colina înverzită şi am pus-o să şadă cât i-am pregătit o compresă pentru vânătaia de pe faţă. O primi sfioasă, cu ochii plecaţi.
Am arătat spre piciorul ei – avea o rană deschisă, o tăietură lungă pe fluierul piciorului.
— Pot să văd? am întrebat-o prin semne.
Nu-mi răspunse, însă mă lăsă şovăitoare să-i iau piciorul în mâini, să-i îngrijesc rana şi să i-o leg. Îmi urmărea orice mişcare şi-şi ferea ochii de mine.
Apoi am dus-o la cortul tocmai ridicat. Părea uimită, aproape temându-se să intre. Am dat pânza deoparte şi i-am arătat mâncarea, păturile, un urcior cu apă şi nişte veşminte ponosite, dar curate. Păşi şovăielnică înăuntru şi am lăsat-o singură, uitându-se cu ochii mari în toate părţile.
A doua zi, Ahile se duse iarăşi să prade. M-am plimbat prin tabără
195
culegând lemne aruncate de valuri pe ţărm şi răcorindu-mi picioarele în apă. Nu uitam nicio clipă de noul cort dintr-un colţ al taberei. Încă
nu dăduserăm ochii cu ea – cortul era închis ca Troia. De vreo zece ori am fost cât pe ce să o strig de afară.
În sfârşit, la amiază am văzut-o în faţa intrării. Mă urmărea pe jumătate ascunsă după faldurile pânzei. Când văzu c-am observat-o, se întoarse iute şi dădu să plece.
— Stai! am strigat.
Înlemni pe loc. Tunica pe care o purta – dintr-ale mele – îi atârna până mai jos de genunchi şi o făcea să arate foarte tânără. Ce vârstă
avea oare? Nici nu ştiam.
M-am dus la ea.
— Bună.
Se zgâia la mine cu ochii mari. Îşi strânsese părul la spate, dând la iveală pomeţii delicaţi. Era foarte frumoasă.
— Ai dormit bine?
Nu ştiu de ce îi vorbeam atât. Mă gândeam că poate o linişteşte.
Chiron spusese odată că trebuie să le vorbeşti pruncilor ca să-i domoleşti.
— Patrocle, am zis, arătându-mă cu degetul.
Mă privi iute, apoi îşi feri ochii.
— Pa-tro-cle, am repetat rar.
Nu răspunse, nici nu se mişcă – se ţinea cu o mână de pânza de la intrarea cortului. M-am simţit ruşinat. O speriam.
— Te las atunci, am zis.
Am înclinat din cap şi am dat să plec. Ea grăi ceva, cu glas atât de jos, că n-am auzit. M-am oprit.
— Poftim?
— Briseis, repetă arătând spre sine.
— Briseis? am zis.
Încuviinţă sfioasă. Acela a fost începutul.
