Hector o să-ţi facă oasele praf şi pulbere însângerată, iar eu o să

privesc doar şi o să râd. O să vii să cerşeşti mila şi n-o s-o primeşti.

Toţi vor muri, Agamemnon, din pricina faptelor tale de azi.

Slobozi un scuipat mare şi umed între picioarele lui Agamemnon.

Apoi ajunse lângă mine şi nu se opri, aşa că m-am întors ameţit şi m-am luat după el, auzindu-i pe mirmidoni în spatele meu, sute de oameni care-şi făceau loc prin mulţime, luând-o ca un iureş spre corturile lor.

Paşii puternici îl purtară iute pe ţărm. Mânia îi era arzătoare, ca o vâlvătaie pornită sub piele. Avea muşchii atât de încordaţi, că-mi era şi frică să-l ating ca să nu plesnească precum corzile unui arc. Nu se opri când am ajuns în tabără. Nu se întoarse să le vorbească oştenilor.

Înşfăcă pânza ce acoperea intrarea în cortul nostru şi o smulse din calea lui.

Gura îi era schimonosită, hidoasă şi încordată ca niciodată.

Privirea-i era nebunească.

— Îl omor, jură el. Îl omor.

 239 

Înşfăcă o lance şi o rupse în două, împroşcând cu aşchii, bucăţile căzură pe podea.

— Era să-l omor pe loc, spuse. Aşa ar fi trebuit. Cum îndrăzneşte?

Azvârli cât colo un urcior, care se sparse de un scaun. Laşii! I-ai văzut cum îşi muşcau buzele şi nu cutezau să vorbească? Sper să le ia toate prăzile. Sper să-i mănânce pe toţi de vii.

Un glas şovăitor se auzi de afară.

— Ahile?

— Intră, mârâi Ahile.

— Iertare dacă supăr, se poticni Automedon, cu răsuflarea tăiată.

Foinix mi-a spus să rămân, ca s-ascult ce se mai vorbeşte şi să-ţi spun ce s-a-ntâmplat.

— Şi? i-o tăie Ahile.

Automedon tresări.

— Agamemnon a-ntrebat de ce mai e Hector în viaţă. A spus că n-au nevoie de tine. Că pesemne nu eşti… ceea ce pretinzi.

Încă o coadă de lance se sfărâmă între degetele lui Ahile.

Automedon înghiţi un nod uriaş.

— Ei vin acum s-o ia pe Briseis.

Ahile stătea cu spatele la mine şi nu-i vedeam chipul.

— Pleacă, îi porunci vizitiului.

Automedon se retrase şi am rămas singuri.

Veneau s-o ia pe Briseis. Stăteam cu mâinile încleştate. Mă

simţeam puternic, neîndurător, de parcă picioarele-mi străpunseseră

pământul, până la cealaltă faţă a lumii.

— Trebuie să facem ceva, i-am zis. Putem s-o ascundem undeva.

În pădure sau…

— O să plătească chiar acum, răspunse Ahile şi în glas îi răsuna un triumf feroce. N-are decât să vină după ea. Singur s-a condamnat.

— Cum adică?

— Trebuie să vorbesc cu mama.

Dădu să iasă din cort. L-am prins de braţ.

— Nu-i timp. Până te întorci, au şi luat-o. Trebuie să facem ceva în clipa asta!

Se întoarse spre mine. Ochii îi arătau ciudat, cu pupilele uriaşe, negre, înghiţindu-i parcă tot chipul. Părea să privească undeva foarte

 240 

departe.

— Ce tot spui?

— Briseis, am zis privindu-l lung.

Mă privi la rându-i. Nu-i puteam desluşi simţămintele din ochi.

— N-am ce face, răspunse într-un târziu. Dacă asta-i calea aleasă

de Agamemnon, el trebuie să îndure toate consecinţele.

Mă simţeam de parcă mă prăvălisem în adâncurile mării cu bolovani atârnaţi de picioare.

— Doar n-o să-l laşi s-o ia.

Îşi întoarse faţa, ferindu-şi ochii de mine.