— Hydros, spuse Ahile.
Şarpe-de-apă. Era cenuşiu-închis, iar capul turtit îi atârna frânt într-o parte. Trupul încă îi tremura uşor; era pe moarte.
M-am simţit năpădit de slăbiciune. Chiron ne pusese să le învăţăm pe dinafară sălaşele şi culorile. Cenuşiu-maroniu, malul apelor. Uşor de mâniat. Muşcătură mortală.
— Nici nu l-am văzut, am bâiguit.
Îl azvârli cât colo, lăsându-l să zacă, teşit şi pământiu, între ierburi.
Îi frânsese gâtul.
— Nu era nevoie, îmi zise. L-am văzut eu.
După aceea, se mai linişti; nu mai dădea târcoale pe punte privind în gol. Însă ştiam că moartea Ifigeniei încă îl mai apăsa. Pe amândoi ne apăsa. A prins obicei să poarte tot timpul o lance. O azvârlea în aer şi o prindea, iar şi iar.
Încet, încet, flota se adună la loc. Unele corăbii ocoliseră pe la miazăzi de Lesbos. Altele, tăind de-a dreptul, aşteptau deja lângă
Sigeum, la nord-vest de Troia. Iar altele o luaseră, ca şi a noastră, de-a lungul coastei trace. Din nou uniţi, ne-am strâns lângă Tenedos, insula din apropierea ţărmului lat al Troiei. Din corabie în corabie, am dat de ştire ce plănuia Agamemnon – regii aveau să vină în prima linie, urmaţi de oştirile lor răsfirate. Până să ne luăm locurile, se iscă
haos; trei corăbii se ciocniră şi toţi îşi rupseră câteva vâsle în altă
carenă.
Până la urmă, am nimerit unde trebuia, între Diomede, la stânga, şi Meriones, la dreapta. Începură să se audă tobele şi şirul corăbiilor o
181
luă înainte, mânat de vâsle. Agamemnon poruncise să ne mişcăm încet, să rămânem înşiraţi şi să respectăm acelaşi ritm. Însă regii noştri încă nu se pricepeau să respecte poruncile altuia şi fiecare dintre ei voia să ajungă primul la Troia. Vâslaşii asudau din greu în vreme ce căpeteniile îi îndemnau tot mai tare.
Stăteam la proră alături de Foinix şi Automedon, privind cum se apropie ţărmul. Ahile îşi arunca şi îşi prindea alene lancea. Vâslaşii prinseseră să se ia după el, urmând sunetul repetitiv al lemnului care plesnea în palma lui.
Eram tot mai aproape şi începeam să desluşim ţărmul: copaci şi munţi înalţi se desenau pe uscatul ceţos, verde-maroniu. O luaserăm niţel înaintea lui Diomede, iar între noi şi Meriones, care venea din spate, era o depărtare cam de lungimea unei corăbii.
— Pe ţărm sunt oameni, spuse Ahile, mijind ochii. Înarmaţi.
Nici n-am apucat să răspund, că de undeva din flotă răsună un corn căruia îi răspunseră altele şi altele. Alarma. Vântul aduse până la noi ecourile şterse ale unor ţipete. Crezuserăm că-i vom lua pe nepregătite pe troieni, însă ei ştiau că venim. Ne aşteptau.
De-a lungul întregului şir de corăbii, vâslaşii făcură un efort să
încetinească. Toţi bărbaţii de pe ţărm, fără îndoială oşteni, erau înveşmântaţi în stacojiul casei lui Priam. Un car de luptă gonea de-a lungul oştirii înşirate, stârnind nisipul. Vizitiul purta coif cu creastă
din păr de cal şi zăream chiar şi de departe cât de vânjos era. Era spătos, ce-i drept, însă nu chiar cât Aiax sau Menelau. Puterea îi venea din postură, de la umerii largi, de la spinarea dreaptă, îndreptată spre văzduh ca o săgeată. Nu era vreun prinţ pleoştit de vin şi de destrăbălare, cum se zicea că ar fi răsăritenii, ci un bărbat ce se mişca de parcă îl vegheau zeii: fiecare gest îi era drept şi fără greş.
Acela nu putea fi altul decât Hector.
Sări din car, strigându-şi oamenii. Îi vedeam cum vântură lănci şi stau cu arcurile pregătite. Eram încă prea departe ca să ne răzbească
săgeţile, însă curentul ne purta spre ţărm în ciuda vâslelor înfipte în apă, iar ancorele nu reuşeau să se agaţe de fund. De la corabie la corabie umblau strigăte buimace. Agamemnon nu dăduse nicio poruncă; rămâneţi pe loc, nu ancoraţi la ţărm.
— Suntem aproape în bătaia săgeţilor, observă Ahile.
182
Nu părea îngrijorat, cu toate că în jur se răspândise frica şi se auzeau tălpi izbind în punte.
Eram cu ochii pe ţărmul tot mai apropiat. Hector nu se mai vedea, se dusese în altă parte a oştirii, însă în faţă era un alt bărbat, un căpitan în platoşă din piele ce purta un coif care-i acoperea toată faţa, lăsându-i la vedere doar barba. Când văzu că şirul de corăbii se apropie tot mai tare, îşi încordă arcul. Nu era cât arma lui Filoctet, însă doar cu puţin. Ţinti cu grijă, gata să omoare primul grec.
N-a mai apucat. N-am văzut pe Ahile mişcându-se, însă l-am auzit: vâjâitul aerului şi suflarea uşoară. Lancea îi zbură din mână pe deasupra apei ce se întindea între punte şi ţărm. O singură mişcare.
Niciun lăncier n-ar fi putut să arunce nici pe jumătate din cât de departe putea să zboare o săgeată. Avea să cadă departe de ţintă.
Nu căzu. Vârful negru străpunse pieptul arcaşului, purtându-l în spate, pe sus. Săgeata îi zbură la nimereală, fără să facă niciun rău nimănui, slobozită de degete fără vlagă. Se prăbuşi în nisip şi nu se mai ridică de-acolo.
De pe corăbiile vecine, cei care văzuseră ce se întâmplase înălţară
strigăte şi sunete triumfătoare din corni. Vestea se răspândi de-a lungul şirului de corăbii ahee, în amândouă părţile: noi vărsaserăm primii sânge, prin mâna zeiescului prinţ al Ftiei.
Chipul lui Ahile era încremenit, aproape netulburat. Nu arăta ca un om ce tocmai săvârşise o minune. Pe ţărm, troienii îşi fluturau armele şi strigau vorbe ciudate, răguşite. Câţiva îngenuncheaseră în jurul bărbatului prăbuşit. L-am auzit pe Foinix în spate şoptindu-i ceva lui Automedon, care plecă în fugă. Se întoarse îndată cu un braţ
de lănci. Fără să se uite, Ahile luă una, îşi luă elan şi o azvârli. De data asta l-am urmărit: braţul curbat graţios, bărbia ridicată. Nu stătea ca alţii să ţintească sau să-şi potrivească lancea. Ştia încotro va ajunge.
Un alt oştean se prăbuşi pe ţărm.
Acum eram aproape şi, din amândouă părţile, prinseră a zbura săgeţi. Multe căzură în apă, iar altele se înfipseră în parapete şi catarge. În rândurile noastre, se auziră ţipetele câtorva oşteni; câţiva căzură în rândurile lor. Ahile luă calm un scut de la Automedon.
— Stai în spatele meu, îmi ceru.
Am făcut cum mi-a spus. Când o săgeată se apropie, o azvârli într-
