— Ce crezi despre toţi oamenii aceia pe care o să-i cunoaştem?

— Nu ştiu.

— Mă bucur măcar că am scăpat de Diomede.

— Şi eu.

Îl lăsaserăm pe rege în capătul de miazănoapte al insulei Euboia, ca să-şi aştepte oastea ce sosea din Argos.

— Nu-mi inspiră încredere.

— Cred c-o să ne lămurim curând cu cine-avem de-a face, spuse Ahile.

Am rămas tăcuţi o clipă, cu gândul la asta. Afară se auzeau primii picuri de ploaie, răpăind slab pe pânza cortului.

— Odiseu spunea c-o să fie furtună la noapte.

O furtună egeeană, ce urma să se sfârşească iute. Corabia era bine ancorată la ţărm, iar mâine avea să se însenineze iarăşi.

Ahile se uita la mine.

— Aici părul ţi-e mai tot timpul zburlit, îmi spuse atingându-mă în spatele urechii. Nu cred că ţi-am zis vreodată cât de mult îmi place.

Acolo unde mă atinseseră degetele sale, am simţit o furnicătură.

— Nu mi-ai zis, i-am răspuns.

— Ar fi trebuit. Îşi trecu degetele în jos, spre scobitura din josul gâtului meu, plimbându-le uşor peste vinele ce-mi pulsau. Dar ăsta?

Ţi-am zis ce cred despre locul ăsta de aici?

— Nu, am răspuns.

— Dar de ăsta sigur ţi-am zis. Îşi coborî mâna spre muşchii de pe piept şi mi-am simţit pielea încălzită de degetele lui. De ăsta ţi-am zis?

— Despre ăsta, da, am răspuns vorbind niţel întretăiat.

— Dar ăsta? Mâna îi zăbovi pe coapse, desenând o linie în jos. De ăsta ţi-am zis?

— Da.

— Dar ăsta? De ăsta sigur n-aş fi uitat, urmă el zâmbind pisiceşte.

Spune-mi că n-am uitat.

— N-ai uitat.

 158 

— Mai e şi ăsta. Mâna i se oprise. De ăsta sigur ţi-am zis.

— Mai zi-mi, i-am răspuns închizând ochii.

Mai târziu, Ahile doarme lângă mine. Furtuna lui Odiseu sosise şi pânza aspră a cortului tremură sub palele de vânt. Ascult iar şi iar loviturile usturătoare ale valurilor ce-şi varsă furia asupra ţărmului.

Ahile se foieşte în somn şi aerul se mişcă odată cu el, purtând mirosul dulceag de mosc al trupului său. „Asta îmi va lipsi”, îmi spun. „Mai bine mă omor decât să-i duc dorul”, îmi spun. „Cât timp ne-a mai rămas?” mă întreb.

 159 

Capitolul 16

Am ajuns în Ftia a doua zi. Soarele tocmai ce trecuse de nămiază şi stăteam cu Ahile privind peste parapet.

— Vezi?

— Ce să văd?

Ca de obicei, avea ochii mai ageri decât mine.

— Ţărmul. Arată ciudat.

Când ne-am apropiat, am înţeles de ce. Era ticsit de lume forfotitoare, care se zgâia la noi. Şi larma: mai întâi părea să vină de la valurile spintecate de corabie, un urlet dezlănţuit. Însă cu fiece bătaie de vâslă, se auzea tot mai tare, până când ne-am dat seama că erau glasuri ce strigau ceva. Se auzea iar şi iar. Prinţul Ahile! Aristos Achaion!

Când corabia trase la ţărm, în aer se înălţară mii de braţe şi mii de gâtlejuri sloboziră urale. Orice alt zgomot – lemnul schelei lovindu-se de stâncă, poruncile mateloţilor – se pierdea în larmă. Ne uitam înmărmuriţi.

Poate chiar de-atunci vieţile noastre n-au mai fost niciodată la fel.

Nu dinainte, în Skiros, nici mai înainte, pe Muntele Pelion. Ci aici, când începeam să înţelegem splendoarea ce-l va urma de-a pururi oriunde se va duce. Alesese să devină o legendă vie şi acesta era doar începutul.

Ahile şovăi şi mi-am pus mâna peste a lui, ferind-o de privirea mulţimii.

— Du-te, l-am îndemnat. Te aşteaptă.

Ahile păşi pe schelă, înălţându-şi braţul în semn de salut, şi mulţimea urlă până o lăsă glasul. Parcă mă temeam să nu năvălească

pe corabie, însă oştenii îşi făcură loc şi se înşiruiră de-a lungul schelei, croind o cale prin mulţime.

El se întoarse spre mine şi spuse ceva. Nu l-am auzit, dar am înţeles. „Vino cu mine.” Am încuviinţat şi am luat-o la pas. De amândouă părţile, mulţimea se izbea de stavila ostaşilor. La capăt ne aştepta Peleu. Avea chipul ud şi nici nu încercă să-şi şteargă lacrimile.

Îl cuprinse pe Ahile în braţe şi-l ţinu aşa timp îndelungat.

 160 

— Ni s-a întors prinţul! se auzi glasul său, mai adânc decât mi-l aminteam, răsunând până departe, pe deasupra larmei.