Am vrut să mă dau în spate, dar mă ţinea prea strâns.
— Ba da.
Ochii ei mă priveau cu o pătrundere ce aproape m-a înfricoşat.
— Deidameia. Am încercat să-mi iau glasul cu care îl înduplecasem pe Peleu. Străjile sunt la uşă. Nu trebuie să…
Însă acum era liniştită şi sigură pe ea.
— N-o să ne deranjeze.
Am înghiţit un nod care mi se pusese în gâtlejul uscat de frică.
— O să mă caute Ahile.
— N-o să te caute aici, zise ea cu un zâmbet trist. Mă luă de mână.
Vino, îmi spuse şi mă trase către uşa iatacului ei.
Când îl întrebasem, Ahile îmi povestise despre nopţile lor împreună. Nu se simţise stânjenit să-mi spună – între noi nu erau oprelişti. La trup, îmi spusese, ea era moale şi măruntă ca o copilă.
Venise în cămăruţa sa noaptea, însoţită de mama lui, şi se întinsese lângă el pe pat. Lui îi fusese teamă să n-o doară, terminase iute şi niciunul dintre ei nu vorbise. Se poticnise încercând să descrie mirosul greu, apăsător, umezeala dintre picioarele ei.
— Alunecoasă, spusese el, ca uleiul.
Când îl iscodisem, clătinase din cap.
— Zău, nu-mi amintesc. Era întuneric, nu vedeam nimic. Voiam să
se termine. Mă mângâiase pe obraz. Mi-era dor de tine.
Când uşa se închise în spatele nostru, am văzut că eram singuri într-o odaie modestă. Pe pereţi atârnau tapiserii, iar pe podea erau multe piei de oaie. Patul fusese aşezat lângă fereastră ca să prindă
adierea vântului.
Deidameia îşi scoase rochia peste cap şi-i dădu drumul pe podea.
— Nu mă găseşti frumoasă?
Mă bucuram că nu mi-era greu să răspund.
— Ba da, am zis.
Avea trupul micuţ, cu trăsături delicate, doar pântecele i se înălţa niţel, acolo unde creştea pruncul. Ochii îmi erau atraşi de locul pe care nu-l mai văzusem niciodată, un petic de păr cu firele negre uşor răsfirate în sus. Îmi observă privirea. Îmi luă mâna şi mi-o îndreptă
129
spre locul acela, ce răspândea căldură ca tăciunii în foc.
Pielea ce-mi aluneca sub degete era caldă şi gingaşă, atât de delicată, încât aproape mă temeam să n-o julesc cu atingerea mea.
Mi-am întins cealaltă mână s-o mângâi pe obraz, să-i pipăi pielea moale de sub ochi. În ei se vedea ceva îngrozitor: nici urmă de speranţă sau plăcere, ci doar o hotărâre aprigă.
Mi-a venit să fug, însă nu înduram să-i văd chipul schimonosit iarăşi de tristeţe şi dezamăgire – alt băiat care nu putea să-i ofere ce-şi dorea. Aşa că m-am lăsat tras de braţele ei, pe bâjbâite, spre pat, între coapsele ei, unde pielea gingaşă i se despica, picurând încet lacrimi calde. Am simţit împotrivire şi am dat să mă retrag, însă ea clătină iute din cap. Chipul micuţ îi era încordat de concentrare, cu gura strânsă parcă de durere. Amândoi ne-am simţit uşuraţi când pielea i se dădu în lături şi îmi făcu loc. Când am lunecat în căldura dinlăuntrul ei.
Nu spun că n-aş fi fost stârnit. Simţeam în mine o încordare mişcătoare, tot mai aprigă. Era un simţământ ciudat, moleşitor, cu totul altfel decât dorinţa ascuţită, certă pe care o simţeam pentru Ahile. Deidameia părea jignită să mă vadă răspunzând atât de adormit. „Tot nepăsare.” Aşa că m-am silit să mă mişc, am scos sunete de plăcere, mi-am lipit pieptul de al ei, parcă pradă patimii, strivindu-i sânii micuţi şi moi.
Atunci păru mulţumită şi dintr-odată aprigă, trăgându-mă şi împingându-mă mai tare, mai iute, cu ochii aprinşi de triumf, auzindu-mi răsuflarea mai grea. Apoi, simţind valul ce se înălţa încet în mine, îmi cuprinse spinarea cu picioarele ei, strângându-mă în ea şi smulgându-mi o zvâcnire de plăcere.
După ce se sfârşi, am rămas gâfâind unul lângă celălalt, fără să ne atingem. Chipul îi era umbrit, străin, şi stătea ciudat de ţeapănă.
Eram încă ameţit de voluptate, însă am dat s-o iau în braţe. Măcar atât puteam să-i ofer.
Dar se trase de lângă mine şi se ridică de pe pat, cu ochi obosiţi; pielea de sub ei era vineţie. Se întoarse să se îmbrace şi fesele ei rotunde, ca o inimă, păreau să mă mustre. Nu pricepeam ce voise, ştiam doar că nu era ce-i oferisem eu. M-am ridicat şi mi-am tras tunica. Aş fi atins-o, i-aş fi mângâiat chipul, însă mă prevenea din
130
ochi să stau departe, cu o privire tăioasă şi limpede. Îmi deschise uşa şi i-am trecut neputincios pragul.
— Stai, îmi spuse cu glas îndurerat.
M-am întors spre ea.
— Transmite-i rămas-bun din partea mea, îmi ceru.
Apoi închise între noi uşa întunecată şi grea.