Unul dintre ei mă apucă de braţe şi mă trase spre uşă. Când am bâiguit ceva, încercând să mă opun, primul străjer se aplecă spre mine, pironindu-mă cu ochii.
— Ai face mai bine să mergi fără gâlceavă, îmi zise el, trecându-şi degetul mare peste vârful lăncii, cu o ameninţare teatrală.
Nu credeam c-o să-mi facă vreun rău, însă nici nu voiam să fiu târât prin coridoarele palatului.
— Prea bine, am zis.
Nu mai fusesem niciodată pe coridoarele înguste pe unde m-au dus. Erau în aripa femeilor, ce se depărta cotit de sălile principale –
un stup din cămăruţe strâmte, unde dormeau şi trăiau surorile vitrege ale Deidameiei. Din spatele uşilor se auzeau râsete şi şuieratul suveicilor. Ahile spunea că soarele nu pătrundea prin ferestre în partea asta a palatului, şi nici vreo adiere de vânt. Stătuse aproape două luni aici; nu-mi puteam închipui cum reuşise.
Într-un sfârşit, am ajuns la o uşă mare, dintr-un lemn mai de preţ
decât celelalte. Străjerul bătu, deschise şi mă împinse înăuntru. În spatele meu, am auzit uşa închizându-se.
În odaie se afla Deidameia, stând cu o ţinută căutată pe un scaun îmbrăcat în piele şi uitându-se la mine. Lângă ea era o masă, iar la picioare avea un scăunel; în rest, odaia era pustie.
Pesemne că pusese totul la punct din vreme, mi-am dat seama.
Ştia că Ahile era plecat.
N-aveam unde să mă aşez, aşa că am rămas în picioare. Podeaua era din lespezi de piatră, iar eu eram desculţ. Mai exista o uşă, mai mică, care bănuiam că duce în iatacul ei.
Se uită la mine cum inspectam odaia, cu ochi strălucitori ca de pasăre. Nu-mi venea nimic isteţ în minte, aşa că am spus o prostie.
125
— Voiai să-mi vorbeşti.
Pufni înăbuşit, a dispreţ.
— Da, Patrocle. Voiam să-ţi vorbesc.
Am aşteptat, dar nu mai spuse nimic, doar mă cercetă bătând cu degetul în braţul scaunului. Purta o rochie mai largă decât de obicei şi nu se încinsese în talie, aşa cum făcea adesea ca să-şi arate subţirimea. Pletele îi erau desfăcute, prinse doar la tâmple cu piepteni din fildeş sculptat. Îmi zâmbi şi înclină capul.
— Nici măcar nu eşti chipeş, asta-i nostim. N-ai nimic deosebit.
Ca şi tatăl ei, se întrerupea de parcă aştepta să-i răspunzi. Am simţit că roşesc. „Trebuie să spun ceva.” Mi-am dres glasul. Mă privi mânioasă.
— Nu ţi-am îngăduit să vorbeşti. Mă pironi o clipă cu privirea, ca pentru a fi sigură că n-o să-i nesocotesc voia, apoi continuă: Mă
amuză. Uită-te la tine. Se ridică şi străbătu cât ai bate din palme odaia, până la mine. Ai gâtul scurt. Ai pieptul costeliv, ca de băieţel.
Mă arătă cu degete dispreţuitoare. Şi ce faţă! zise strâmbându-se.
Pocită. Surorile mele îmi dau dreptate. Până şi tata.
Buzele ei frumoase şi roşii se desfăcură, dezvelindu-i dinţii albi. Nu mai fusesem niciodată atât de aproape de ea. Avea un parfum dulceag, ca al florilor de acantă; de aproape, vedeam că părul nu-i era tocmai brun, ci înspicat cu nuanţe bogate de castaniu.
— Ei? Ce-ai de zis? mă întrebă, ţinându-şi mâinile în şolduri.
— Nu mi-ai îngăduit să vorbesc, am spus.
Mânia îi cuprinse chipul.
— Nu fi tâmpit! se răsti la mine.
— Nu sunt…
Mă plesni peste faţă. Avea mâna mică, însă uimitor de puternică.
Capul mi se suci într-o parte. Mă ustura pielea, iar buza-mi zvâcnea de durere, în locul unde mă atinsese cu un inel. Nimeni nu mă mai lovise aşa de când eram mic. De obicei, băieţii nu erau pălmuiţi, însă
un tată îşi putea arăta astfel dispreţul. Aşa făcuse şi tata. Am rămas trăsnit; n-aş fi putut să spun nimic, nici dacă aş fi avut ce.
Ea îşi dezgoli dinţii, parcă încurajându-mă s-o lovesc şi eu. Când văzu că n-aveam de gând s-o fac, se strâmbă triumfătoare.
— Laşule! După ce că eşti pocit, mai eşti şi fricos. Şi bătut în cap,
126
din câte-am auzit. Nu-nţeleg şi pace! N-are nicio noimă ca el să…
Se opri dintr-odată, cu un colţ al gurii coborât, ca prins într-un cârlig pescăresc. Îmi întoarse spatele şi nu mai zise nimic. Trecură
câteva clipe. O auzeam răsuflând prelung şi încet, ca să nu ghicesc că
plânge. Ştiam şmecheria asta. Şi eu o folosisem.
