— Din partea tatălui tău, i-am şoptit.

Doar un vestitor regal ar fi ştiut unde să ne caute. Ahile încuviinţă,

 94 

însă, în mod ciudat, păru că n-are chef să răspundă. Îmi închipuiam cât de iute îi bătea inima; doar cu câteva clipe în urmă fusese gata să

facă moarte de om.

— Aici suntem! am strigat, făcându-mi palmele căuş la gură.

Larma încetă o vreme.

— Unde?

— Poţi să-mi urmezi sunetul vocii?

Putea, însă cu greu. Îi luă ceva timp să păşească în poiană. Era zgâriat pe faţă, iar tunica de slujitor de la palat îi era leoarcă de sudoare. Îngenunche fără graţie, înciudat. Ahile coborâse jungherul, însă vedeam că-l ţinea la fel de strâns.

— Da? spuse pe un ton rece.

— Tatăl tău te cheamă la palat. Acasă, sunt treburi ce trebuie rezolvate fără întârziere.

Am simţit că înlemnesc, întocmai ca Ahile adineauri. Dacă nu mă

mişcam din loc, poate că nu trebuia să plecăm.

— Ce soi de treburi? întrebă Ahile.

Slujitorul îşi mai revenise. Îşi aminti că vorbeşte cu un prinţ.

— Mărite Ahile, iertare, nu ştiu chiar tot. Din Micene au sosit soli la Peleu, aducând veşti. Tatăl tău vrea să le vorbească diseară

supuşilor şi doreşte să fii de faţă. Am cai pregătiţi în vale.

Urmă un răstimp de tăcere. Aproape c-am crezut că Ahile nu se va învoi. Însă până la urmă spuse:

— Trebuie ca eu şi Patrocle să ne strângem lucrurile.

În drum spre peşteră şi spre Chiron, am discutat cu Ahile şi am întors vestea pe toate părţile. Micene se afla mult spre miazăzi şi-l avea rege pe Agamemnon, care-şi luase titlul de păstor de popoare. Se zicea că avea cea mai mare oştire din toate regatele noastre.

— Orice-ar fi, n-o să lipsim decât o noapte, două, îmi zise Ahile.

Am încuviinţat, bucurându-mă că spune asta. „Doar câteva zile.”

Chiron ne aştepta.

— Am auzit strigătele, ne zise centaurul.

Cum eu şi Ahile îl cunoşteam bine, i-am citit deîndată

dezaprobarea în glas. Nu-i plăcea să-i fie tulburată pacea de pe munte.

— Tata mă cheamă acasă, zise Ahile, doar în seara asta. Socot că

 95 

mă voi întoarce curând.

— Înţeleg, zise Chiron.

Aşa cum stătea în faţa noastră, cu copitele pale pe iarba strălucitoare şi coastele castanii scăldate în soare, părea mai mătăhălos ca de obicei. Mă întrebam dacă n-o să se simtă singur fără

noi. Nu-l văzusem niciodată în tovărăşia altui centaur. Îl întrebasem odată de ei, iar chipul îi împietrise. „Nişte sălbatici”, ne zisese.

Ne-am strâns lucrurile. Eu n-aveam mai nimic de luat cu mine, doar nişte tunici şi un fluier. Ahile nu avea decât câteva obiecte în plus, veşmintele, câteva vârfuri de lance făurite de el şi statueta pe care i-o cioplisem. Le-am vârât în desagi de piele şi ne-am dus să ne luăm rămas-bun de la Chiron. Mereu mai îndrăzneţ, Ahile îl îmbrăţişă pe centaur, cuprinzând cu braţele locul unde trunchiul de animal se preschimba în trup de om. Solul ce aştepta în spatele meu se foi.

— Ahile, zise Chiron, ţii minte când te-am întrebat ce-o să faci dacă bărbaţii vor dori să lupţi?

— Da, răspunse el.

— Ar fi bine să chibzuieşti ce răspuns vei da.

Am simţit cum mă străbate un fior, dar n-am avut timp să gândesc.

Centaurul se întorcea spre mine.

— Patrocle, mă chemă el.

Am păşit în faţă şi Chiron îşi puse mâna mare şi caldă ca soarele pe creştetul meu. Am tras în piept mirosul acela care era doar al lui – cal, sudoare, ierburi şi pădure.

Grăi încet:

— Acum nu te mai dai aşa uşor bătut ca pe vremuri, îmi zise.

Nu ştiam ce să răspund, aşa că i-am mulţumit. Surâsul lui fu ca o umbră fugară.

— Să fii sănătos.

Apoi îşi ridică mâna, iar pe creştet mi se lăsă răcoarea.

— Ne vom întoarce curând, zise din nou Ahile.

În razele piezişe ale luminii după-amiezii, ochii lui Chiron păreau întunecaţi.

— O să vă caut, spuse.

Ne-am pus desagii pe umăr şi am părăsit poiana în care se afla