Prin barba brună, Chiron îşi arătă dinţii. Un zâmbet.
— Nu, nu mă supără.
Mai târziu, Ahile cântă la liră, iar eu şi Chiron îl ascultarăm. Lira mamei. O adusese cu el.
— Mi-aş fi dorit să fi ştiut asta, îi zisesem când mi-o arătase. Era cât pe aici să nu vin, căci nu voiam s-o las acolo.
El zâmbise.
— Acum ştiu cum să te fac să mă urmezi oriunde.
Soarele dispărea după culmile Pelionului şi noi eram fericiţi.
Vremea trecea iute pe muntele Pelion, cu zilele ce se scurgeau idilic. Aerul de munte era acum rece dimineaţa, când ne deşteptam, şi se încălzea greu în razele plăpânde de soare ce se strecurau printre frunzele muribunde. Chiron ne dădu blănuri să ne înveşmântăm, iar la gura peşterii atârnă piei de animale, ca să ne ţină de cald. Ziua adunam lemne pentru focurile iernii sau puneam cărnuri sărate la păstrat, ca să avem provizii. Jivinele nu se retrăseseră încă în vizuini, dar aveau s-o facă în curând, ne zise Chiron. Dimineaţa ne minunam văzând frunzele încrustate cu promoroacă. Ştiam de la aezi şi din poveşti că există zăpada, dar n-o văzuserăm niciodată cu ochii noştri.
Într-o dimineaţă, când m-am trezit, Chiron nu era acolo. Nimic
77
neobişnuit. Adesea se trezea înaintea noastră, ca să mulgă caprele sau să culeagă fructe pentru masa de dimineaţă. Am ieşit din peşteră, lăsându-l pe Ahile să doarmă, şi l-am aşteptat pe centaur în luminiş.
Cenuşa focului de cu seară era albă şi rece. Am scurmat alene în ea cu un băţ, ascultând sunetele pădurii din jur. O prepeliţă gângurea în tufişuri şi un hulub cânta. Auzeam foşnetul ierbii în vânt sau călcată
alene de un animal. Nu peste mult timp, aveam să aduc nişte lemne şi să reaprind focul.
Dintr-odată, mă cuprinse un simţământ ciudat, ca o furnicătură pe piele. Mai întâi amuţi prepeliţa, apoi şi hulubul. Frunzele se potoliră, adierea muri şi nicio jivină nu mai mişcă prin hăţişuri. Tăcerea aducea cu o răsuflare tăiată. Cu iepurele acoperit de umbra şoimului.
Îmi simţeam sângele zvâcnindu-mi sub piele.
Uneori, mi-am amintit, Chiron făcea vrăji mărunte, farmece zeieşti, cum ar fi să încălzească apa sau să liniştească fiarele.
— Chiron? am strigat. Glasul îmi tremura, pierit. Chiron?
— Nu e Chiron.
M-am întors. La marginea luminişului stătea Thetis, iar pielea-i era albă ca osul şi pletele negre îi luceau precum fulgerul. Rochia îi stătea lipită de trup, licărind ca solzii de peşte. Răsuflarea mi se opri în gâtlej.
— Nu trebuia să te afli aici, zise ea.
Scrâşnet de carenă pe prund. Păşi înainte şi iarba păru să se veştejească sub tălpile ei. Ea era nereidă şi făpturile uscatului n-o îndrăgeau.
— Iertare, am bâiguit, cu glasul ca o frunză uscată foşnindu-mi în gâtlej.
— Te-am prevenit, îmi zise.
Tăciunele ochilor ei părea să se prelingă în mine, să-mi astupe gâtlejul, sufocându-mă. N-aş fi putut să ţip nici de-aş fi îndrăznit.
În spatele meu se auzi un zgomot, apoi glasul lui Chiron răsună
tare în liniştea ce se lăsase:
— Salut, Thetis.
Căldura îmi cuprinsese iarăşi pielea şi am început să respir din nou. Mai că am alergat spre el. Însă privirea ei mă pironea locului, necruţătoare. Nu mă-ndoiam că putea să pună mâna pe mine, dacă
78
dorea.
— Îl sperii pe băiat, spuse Chiron.
— Nu-i locul lui aici, zise Thetis.
Avea buzele roşii ca sângele proaspăt vărsat. Mâna lui Chiron se lăsă grea pe umărul meu.
— Patrocle, îmi zise, întoarce-te în peşteră acum. Vorbim mai târziu.
M-am ridicat clătinându-mă şi am făcut întocmai.
— Trăieşti de prea multă vreme printre muritori, centaure, am auzit-o spunând înainte ca pieile de animale să cadă la loc, în urma mea.
M-am lăsat să alunec în jos pe peretele peşterii; simţeam un gust sălciu în gâtlejul ce-mi părea ars.
— Ahile, am rostit.
Înainte să mai zic ceva, deschise ochii şi veni lângă mine.
— Eşti bine?
