Şi Chiron i-a dat ceva în dar – un toiag pentru drumeţii şi un pumnal nou, de pus la cingătoare. Apoi, i-am dat şi eu statueta. O

cercetă, plimbându-şi degetele pe muchiile mărunte lăsate de cuţitul

 87 

meu.

— Tu eşti, i-am zis cu un zâmbet nătâng.

Îşi ridică ochii şi-am văzut că erau plini de bucurie.

— Ştiu, zise el.

Într-o seară, nu mult după aceea, am rămas până târziu la focul ce se preschimba în cenuşă. Ahile fusese plecat mai toată după-amiaza, căci Thetis îl ţinuse mai mult decât de obicei. Acum cânta la lira mamei mele. Melodia se auzea uşor şi strălucea ca stelele de deasupra capului.

Lângă mine, l-am auzit pe Chiron căscând şi lăsându-se şi mai jos pe picioarele sale îndoite. Îndată, lira amuţi, iar glasul lui Ahile se auzi puternic în întuneric.

— Eşti ostenit, Chiron?

— Sunt.

— Atunci te lăsăm să te odihneşti.

De obicei nu se grăbea atâta să plece şi nici nu vorbea în numele meu, însă şi eu eram obosit, aşa că n-am avut nimic împotrivă. Ahile se ridică şi-i ură noapte bună lui Chiron, apoi porni spre peşteră. M-am întins, m-am mai bucurat câteva clipe de lumina focului şi l-am urmat.

În peşteră, Ahile se culcase deja, cu faţa udă după ce se spălase la izvor. M-am spălat şi eu, simţind pe frunte răceala apei.

— Încă nu m-ai întrebat cum a fost întâlnirea cu mama, îmi zise.

— Ce mai face mama ta? l-am întrebat.

— Bine.

Aşa răspundea mereu. De aceea, uneori nici nu-l mai întrebam.

— Bun.

Am luat apă în căuş ca să-mi clătesc săpunul de pe faţă. Îl făceam din ulei de măsline şi încă mai mirosea a poame, bogat şi untos.

— Zice că aici nu ne poate vedea, grăi iarăşi Ahile.

Nu mă aşteptasem să mai spună ceva.

— Hmmm?

— Nu ne poate vedea aici. Pe Pelion.

În glas i se simţea ceva, o încordare. M-am întors spre el.

— Cum adică?

 88 

Stătea cu ochii în tavan.

— Zicea… am întrebat-o dacă ne veghează. Ahile vorbea pe un ton ascuţit. A spus că nu.

În peşteră se lăsă tăcerea, întreruptă doar de susurul apei ce se scurgea lin.

— Ah, am făcut eu.

— Voiam să-ţi zic. Pentru că… Se opri. M-am gândit că vrei să ştii.

Ei… Iarăşi se opri. Nu i-a plăcut c-am întrebat-o.

— Nu i-a plăcut, am repetat eu..

Mă simţeam ameţit şi întorceam în minte cuvintele pe luate părţile. „Nu ne poate vedea.” Mi-am dat seama că îngheţasem lângă

scăldătoare, ţinând încă prosopul la bărbie. M-am silit să-l pun jos şi să mă duc la pat. Simţeam cum în mine se dezlănţuie speranţa şi groaza.

Am dat pătura la o parte şi m-am întins pe aşternuturile încălzite de pielea lui. Stătea în continuare cu ochii pironiţi în tavan.

— Îţi pare bine că ţi-a răspuns aşa? l-am întrebat până la urmă.

— Da, zise.

Am stat o vreme cufundaţi în tăcerea aceea încordată şi însufleţită.

De obicei, seara ne spuneam glume şi poveşti. Pe tavanul de deasupra noastră erau zugrăvite stelele şi, dacă oboseam tot istorisind, arătam când spre una, când spre alta. „Orion”, spuneam uitându-mă încotro era îndreptat degetul său. „Pleiadele.”

Însă în seara asta – nimic. Am închis ochii şi am aşteptat îndelung, pân-am bănuit că adormise. Atunci m-am întors spre el.

Stătea pe-o parte şi mă privea. Nu-l auzisem când se întorsese.

„Niciodată nu-l aud.” Stătea perfect nemişcat, în felul acela de împietrire care era doar a lui. Am tras aer în piept, dându-mi seama că între noi nu se mai afla decât perna închisă la culoare.

Se aplecă în faţă.

Gurile ni se deschiseră sub apăsarea buzelor, iar căldura gâtlejului său înmiresmat se prelinse într-al meu. Nu puteam să gândesc, nu puteam să fac altceva decât să-l sorb în mine, răsuflare cu răsuflare, sub mlădierea blândă a buzelor sale. Era o minune.

Tremuram de teamă să nu-l alung cumva. Nu ştiam ce să fac, ce i-ar plăcea. L-am sărutat pe gât, pe tot pieptul şi am simţit gust de sare.

 89 

Părea să crească la atingerea mea, să dea în pârg. Mirosea a migdale şi a pământ. Se lipi de mine, strivindu-mi buzele ca pentru a sorbi o licoare.