— Îl sperii pe băiat, spuse Chiron.

— Nu-i locul lui aici, zise Thetis.

Avea buzele roşii ca sângele proaspăt vărsat. Mâna lui Chiron se lăsă grea pe umărul meu.

— Patrocle, îmi zise, întoarce-te în peşteră acum. Vorbim mai târziu.

M-am ridicat clătinându-mă şi am făcut întocmai.

— Trăieşti de prea multă vreme printre muritori, centaure, am auzit-o spunând înainte ca pieile de animale să cadă la loc, în urma mea.

M-am lăsat să alunec în jos pe peretele peşterii; simţeam un gust sălciu în gâtlejul ce-mi părea ars.

— Ahile, am rostit.

Înainte să mai zic ceva, deschise ochii şi veni lângă mine.

— Eşti bine?

— A venit mama ta, i-am zis.

Am văzut cum i se încordează toţi muşchii sub piele.

— Ţi-a făcut ceva?

Am clătinat din cap. N-am mai zis că asta avea de gând. Că mi-ar fi făcut, dacă n-ar fi venit Chiron.

— Trebuie să plec, zise Ahile.

Pieile foşniră când le-a depărtat ca să treacă, apoi se lăsară la loc.

N-am putut să aud ce s-a vorbit în luminiş. Coborâseră glasul sau poate că se duseseră în altă parte să discute. Am aşteptat, desenând spirale pe podeaua din pământ. Acum nu-mi mai făceam griji pentru mine. Chiron voia să rămân cu el şi era mai bătrân decât ea, era în toată firea pe vremea când zeii erau de-abia copii de leagăn, iar Thetis fusese doar o icră în pântecele mării. Însă mai era ceva, mai greu de numit. O pierdere sau o împuţinare pe care mă temeam că ea ar putea-o aduce cu sine.

Când se întoarseră, era aproape amiază. Mai întâi am cercetat chipul lui Ahile, iscodindu-i ochii şi linia gurii. N-am văzut nimic, poate doar o urmă de oboseală. Se aruncă pe saltea, lângă mine, şi spuse:

— Mi-e foame.

 79 

— Aşa se şi cade, zise Chiron. E trecut bine de prânz.

Deja ne pregătea de-ale gurii, mişcându-se cu uşurinţă prin spaţiul peşterii, în ciuda staturii sale.

Ahile se întoarse spre mine şi zise:

— Totul e bine. Voia doar să-mi vorbească. Să mă vadă.

— O să mai vină, zise Chiron. Şi, de parcă mi-ar fi citit gândurile, adăugă: Aşa se şi cuvine. E mama lui.

„Mai presus de orice, e zeiţă”, mi-am zis eu.

Însă, în timp ce mâncam, temerile mi s-au potolit. Cumva, îmi făcusem griji că-i povestise lui Chiron despre ziua aceea pe ţărm, însă

el nu se purta altfel cu noi, iar Ahile părea acelaşi. M-am dus la culcare dacă nu liniştit, măcar mai împăcat.

După ziua aceea, ea a venit mai des, aşa cum spusese Chiron. Am învăţat s-o recunosc după auz – liniştea care se lăsa ca o cortină – şi aveam grijă să rămân în preajma lui Chiron şi a peşterii. Nu era o supărare prea mare şi-mi spuneam că nu-i purtam deloc pică. Dar mă

bucuram de fiecare dată când pleca.

Veni iarna şi râul îngheţă. Eu şi Ahile ne-am aventurat pe el, cu picioarele lunecându-ne pe gheaţă. Mai târziu am tăiat copci în gheaţă şi am coborât în ele fire, ca să pescuim. Altă carne proaspătă

n-aveam; prin păduri nu se găseau decât şoareci şi câte un jder.

Veniră şi zăpezile, aşa cum ne promisese Chiron. Ne întindeam pe pământ şi ne lăsam acoperiţi de fulgi, suflându-i până se topeau. Nu aveam încălţări sau tunici, doar blănurile centaurului, şi ne bucuram de căldura peşterii. Până şi Chiron purta o haină miţoasă, croită din piei de urs, cum zicea el.

Număram zilele de la prima ninsoare, însemnându-le cu linii pe stâncă.

— Când veţi ajunge la cincizeci, ne zise Chiron, gheaţa de pe râu va începe să se crape.

În dimineaţa celei de-a cincizecea zile am auzit un sunet straniu, ca un copac prăbuşindu-se. Oglinda îngheţată plesnise aproape de la un mal la celălalt.

— Nu mai e mult până la primăvară, spuse Chiron.

Curând după aceea, iarba începu să încolţească, iar veveriţele ieşiră

 80 

slabe, numai piele şi os, din scorburile lor. Am făcut şi noi la fel, ieşind să mâncăm dimineaţa în ierul proaspăt de primăvară. Într-una dintre dimineţile acelea, Ahile îl întrebă pe Chiron dacă nu vrea să ne înveţe să luptăm.

Nu ştiu de ce i-a venit chiar atunci ideea asta. Poate din pricina iernii petrecute la adăpost, când nu făcuse destulă mişcare, sau din pricina mamei sale, care venise să-l vadă cu o săptămână în urmă.

Poate nici una, nici alta.

Ai vrea să ne înveţi să luptăm?

După o pauză atât de scurtă, încât aproape am crezut că mi-am imaginat-o, Chiron răspunse:

— Dacă asta doriţi, o să vă-nvăţ.

Mai târziu în aceeaşi zi, ne duse într-o poiană, sus pe o culme.

Dintr-un cotlon al peşterii, luase cozi de lănci şi două săbii de lemn.

Ne puse pe fiecare să executăm exerciţiile pe care le ştiam. Eu i-am arătat, încet, parările, loviturile şi poziţiile pe care le învăţasem în Ftia. Lângă mine, cu coada ochiului, îl vedeam pe Ahile mişcându-se şi izbind iute de nici nu-i vedeai braţele şi picioarele. Chiron adusese un toiag ferecat în bronz, pe care-l strecura din când în când în calea loviturilor noastre, controlându-ne, punându-ne la încercare reacţiile.

Părea să nu se mai termine şi braţele începuseră să mă doară de la atât ridicat şi împuns cu sabia. Într-un sfârşit, Chiron ne spuse să ne oprim. Am băut cu nesaţ din burdufuri şi ne-am întins pe spate, în iarbă. Pieptul îmi tresălta. Al lui Ahile se înălţa şi cobora liniştit.