Nu îndrăzneam să fac nicio mişcare; orice sunet ar fi stârnit ecouri zgomotoase pe coastă în sus. Câtă vreme alergasem, nu-mi trecuse prin cap că m-aş fi putut afla în vreo primejdie, însă acum mi se îngrămădiră toate în minte: oşteni trimişi de Peleu sau chiar de Thetis, mâini albe, reci ca nisipul pe gâtlejul meu. Sau tâlhari. Ştiam că pândeau la marginea drumului şi-mi aminteam poveşti cu băieţi răpiţi şi ţinuţi cu de-a sila, care mureau în chinuri. Degetele mi se goliră de sânge tot încercând să-mi ţin respiraţia, să înlemnesc locului, să nu dau nici cel mai mic semn că mă aflam acolo. Am zărit din întâmplare o tufă deasă de coada-şoricelului, unde m-aş fi putut ascunde. „Acum. Haide!”
Dintre copaci, într-o parte, se auzi o mişcare şi am întors iute capul într-acolo. Prea târziu. Ceva – cineva – mă izbi din spate, azvârlindu-mă înainte. M-am prăbuşit cât eram de lung, cu faţa în ţărână, în vreme ce omul acela mă ţintuia sub el. Am închis ochii, aşteptând tăişul cuţitului.
Nimic. Doar linişte şi doi genunchi înfipţi în spinarea mea. După
65
câteva clipe, mi-am dat seama că genunchii nu mă apăsau aşa tare, doar cât să mă ţină la pământ fără să mă doară.
— Patrocle.
Pa-tro-cle.
Genunchii se săltară de pe mine şi două mâini mă întoarseră blând cu faţa în sus. Ahile se uita în jos, spre mine.
— Speram să vii, îmi zise.
Măruntaiele mi se strânseră, pline de emoţie şi, în acelaşi timp, de uşurare. L-am privit cu nesaţ, pletele bălaie, buzele uşor curbate.
Simţeam o bucurie aşa de mare, că nici măcar nu îndrăzneam să
răsuflu. Nu ştiu ce-am spus atunci. Poate că-mi pare rău. Sau poate mai mult de-atât. Am deschis gura.
— Băiatul e rănit? grăi un glas profund, în spatele nostru.
Ahile întoarse capul. De jos, de unde eram, nu vedeam decât picioarele unui cal – castanii, cu chişiţele terfelite de colb.
— Bănuiesc, Peleiene, că de-asta n-ai ajuns încă la mine, pe munte, se auzi iarăşi glasul, rostind vorbele egal şi răspicat.
Începeam să pricep. Ahile nu se dusese la Chiron. Mă aşteptase aici.
— Bine te-am găsit, dascăle, şi să am iertare. Da, de-asta n-am ajuns.
Vorbea cu vocea lui de prinţ.
— Înţeleg.
Voiam ca Ahile să se ridice. Mă simţeam ca un prost, întins la pământ sub el. Şi mi-era teamă. Glasul nu părea mânios, dar nici blajin. Era limpede, solemn şi nu vădea nicio simţire anume.
— Ridică-te, se auzi.
Ahile se ridică încet.
Dacă teama nu m-ar fi amuţit de tot, aş fi ţipat. În schimb, am scos un sunet ce aducea cu un schelălăit înăbuşit şi m-am tras pe bâjbâite în spate.
Deasupra picioarelor vânjoase de cal se înălţa trunchiul la fel de vânjos al unui bărbat. Am privit cu ochi mari acea privelişte ce-mi părea cu neputinţă – cum se închegau laolaltă trupul de cal şi acela de om, cum pielea netedă se preschimba în păr lucitor de murg.
Lângă mine, Ahile îşi plecă fruntea.
66
— Dascăle, spuse el, îmi pare rău că am întârziat. A trebuit să-mi aştept tovarăşul. Îngenunche în ţărână, cu tunica lui nepătată. Te rog să mă ierţi. De mult îmi doresc să-ţi fiu discipol.
Chipul bărbatului – al centaurului – părea la fel de serios ca şi glasul. Am băgat de seamă că era mai în vârstă şi că purta o barbă
neagră, bine îngrijită. Preţ de câteva clipe, îl privi atent pe Ahile.
— Nu-i nevoie să îngenunchezi în faţa mea, Peleiene, însă mă
bucur că-mi faci aşa o cinste. Şi cine-i fârtatul acesta care ne-a făcut să-l aşteptăm?
Ahile se întoarse spre mine şi-mi întinse braţul. L-am apucat tremurând şi m-am săltat de jos.
— E Patrocle.
Apoi tăcu şi mi-am dat seama că era rândul meu să vorbesc.
— Mărite Chiron, am spus, făcând o plecăciune.
— Nu-s mărit, Menoiţianule.
Am înălţat iute capul, auzind numele tatălui meu.
— Sunt centaur şi dascăl al tinerilor. Mă numesc Chiron.
Am încuviinţat, înghiţind un nod care mi se pusese în gât. N-am îndrăznit să-l întreb de unde ştie cum mă cheamă.
Mă cercetă o clipă.
