— Tocmai de aceea te-au trimis aici. Ca să te-nvăţ tot ce ştiu.

În lumina după-amiezii târzii, Chiron ne conduse pe coamele din vecinătatea peşterii. Ne arătă unde-şi aveau lincşii vizuinile şi unde era râul domol şi cald în care puteam să înotăm.

— Poţi să te scalzi, dacă vrei, zise cu ochii la mine.

Uitasem cât de murdar eram, de asudat şi prăfuit de pe drum. Mi-am trecut mâna prin păr şi am simţit glodul sub degete.

— O să mă scald şi eu, spuse Ahile.

Îşi scoase tunica şi, după câteva clipe, l-am urmat. Apa era rece în adâncuri, însă nu în mod neplăcut. De pe mal, Chiron ne ţinea în continuare lecţii.

— Aceia sunt grindei, vedeţi? Şi bibani. Acela e un morunaş, n-o să-l mai întâlniţi dacă vă îndreptaţi spre miazăzi. Îl puteţi recunoaşte după colţurile botului, rotunjite în sus, şi după pântecele argintiu.

Vorbele i se amestecau cu şopotitul râului peste pietre, domolind orice urmă de stinghereală ce-ar mai fi rămas între mine şi Ahile.

Ceva din chipul lui Chiron – hotărât, calm şi impunător – ne făcea din nou copii, pentru care nu conta nimic pe lume în afară de hârjoană şi de masa de seară. Cu el în preajmă, cu greu ne mai aminteam orice se întâmplase în ziua aceea pe ţărm. Pe lângă statura falnică a centaurului, până şi trupurile noastre păreau mai mici. Cum de ne crezuserăm bărbaţi în toată firea?

Am ieşit la mal împrospătaţi şi curaţi, scuturându-ne pletele în ultimele raze ale soarelui. M-am lăsat în genunchi pe mal şi am frecat cu nişte pietre petele de pământ şi de sudoare de pe tunică. Urma să

stau gol până se usca, însă Chiron mă impresionase atât de tare, că

nici nu m-am gândit la asta.

L-am urmat pe Chiron spre peşteră, ţinând pe umăr tunicile stoarse de apă. Din când în când, el zăbovea ca să ne arate urme de iepuri sălbatici, de cristei de câmp şi de căprioare. Ne spuse că vom ieşi să le vânăm în zilele următoare şi că vom învăţa cum să le găsim.

Îl ascultam, punându-i curioşi întrebări. La palatul lui Peleu, nu avuseserăm alt dascăl în afară de cântăreţul morocănos din liră sau de

 71 

Peleu însuşi, care ne vorbea pe jumătate adormit. Nu ne pricepeam deloc la pădurărit sau la alte meşteşuguri despre care vorbise Chiron.

Mintea îmi rătăcea mereu înapoi la uneltele de pe peretele peşterii, la ierburile şi instrumentele tămăduitoare. „Chirurgie”, aşa îi spusese Chiron.

Când am ajuns înapoi la peşteră, era aproape noapte. Chiron ne dădu însărcinări uşoare, să adunăm lemne şi să facem focul în luminişul de la gura peşterii. După ce l-am aprins, am zăbovit lângă

flăcări, bucurându-ne, în aerul tot mai rece, de căldura lor statornică.

Ne simţeam trupurile cuprinse de o oboseală plăcută, îngreunate de efort, şi ne ţineam mâinile şi picioarele împletite, unele peste altele într-un mod plăcut. Am discutat unde aveam de gând să mergem a doua zi, însă leneş, în cuvinte greoaie şi molcome, pline de mulţumire. La cină am mâncat iarăşi tocană cu un soi de turte subţiri, coapte de Chiron pe tipsii de bronz puse deasupra flăcărilor. La sfârşit, ne-am îndulcit cu fructe de pădure şi miere de munte.

În vreme ce focul se potolea, ochii mi se închideau visători.

Căldura mă învăluia, iar sub mine simţeam pământul acoperit de ceva moale – muşchi şi frunze căzute. Nu-mi venea să cred că în dimineaţa acestei zile mă trezisem în palatul lui Peleu. Micul luminiş

şi pereţii lucitori ai peşterii mi se păreau mult mai însufleţiţi decât fusese vreodată palatul acela alb-pal.

Glasul lui Chiron mă făcu să tresar.

— Trebuie să-ţi spun că mama ta ţi-a trimis veşti, Ahile.

Am simţit cum, lângă mine, Ahile îşi încordează braţele. Propriul meu gât s-a încordat.

— Ah! Ce a spus? întrebă el prudent, pe un ton neutru.

— A spus că dacă fiul surghiunit al lui Menoitius te urmează

cumva, să-l alung de lângă tine.

M-am ridicat în capul oaselor, dintr-odată cât se poate de treaz.

Glasul lui Ahile se undui nepăsător în întuneric.

— A spus şi de ce să faci asta?

— Nu.

Am închis ochii. Măcar nu-i spusese lui Chiron ce se întâmplase pe ţărm şi nu mă văzusem astfel umilit în faţa lui. Însă nici nu mă

simţeam prea mângâiat.

 72 

— Bănuiesc că ştiai ce părere are, urmă Chiron. Nu-mi place să fiu înşelat.

M-am făcut roşu la faţă, bucurându-mă de întuneric. Glasul centaurului părea mai aspru decât înainte. Mi-am dres glasul, simţind cum gâtlejul îmi devine răguşit şi uscat dintr-odată.

— Îmi cer iertare, m-am auzit spunând. Nu-i vina lui Ahile. Am venit singur. El nu ştia ce voi face. Nu m-am gândit… M-am oprit. Am sperat că ea n-o să bage de seamă.

— Ai fost nesăbuit.

Chipul lui Chiron era învăluit în umbre.

— Chiron… începu Ahile cu îndrăzneală.

Centaurul ridică o mână.

— Vestea s-a nimerit să vină azi-dimineaţă, înainte să ajungă

vreunul dintre voi. Aşa că, deşi ai fost nesăbuit, nu m-ai înşelat deloc.

— Ştiai?

Ahile era cel care vorbise, eu n-aş fi îndrăznit.

— Atunci ai luat o hotărâre? O să nesocoteşti mesajul ei?

Glasul lui Chiron îi vădea nemulţumirea.

— Ea este zeiţă, Ahile, şi-ţi este mamă. Chiar nu-ţi pasă deloc de dorinţele ei?