— Am tot respectul pentru ea, însă aici se înşală.

Îşi încleştase atât de tare pumnii, că-i vedeam tendoanele chiar şi în umbra deasă.

— De ce se înşală, Peleiene?

Îl priveam prin întuneric şi simţeam un nod în stomac. Nu ştiam ce putea să spună.

— Ea socoate că… Ahile şovăi o clipă, lăsându-mă cu răsuflarea tăiată. Că e muritor şi de aceea nu-i vrednic să-mi fie tovarăş.

— Şi tu socoţi că este? întrebă Chiron.

Glasul lui nu trăda deloc ce fel de răspuns aştepta.

— Da.

Am simţit cum mi se încing obrajii. Cu bărbia sumeţită, Ahile îi azvârlise cuvântul fără să şovăie.

— Aşa deci. Centaurul se întoarse spre mine. Dar tu, Patrocle? Eşti vrednic?

— Nu ştiu dacă sunt vrednic, am răspuns înghiţind un nod ce mi

 73 

se pusese în gât. Însă doresc să rămân. M-am întrerupt, înghiţind iarăşi. Te rog.

Se lăsă tăcerea. Apoi Chiron spuse:

— Când v-am adus aici, încă nu hotărâsem ce voi face. Thetis vede multe metehne, unele reale, altele nu.

Glasul îi era iarăşi de nepătruns. În mine se năşteau şi mureau pe rând speranţa şi deznădejdea.

— Ea este de asemenea tânără şi stăpânită de prejudecăţile celor din stirpea ei. Eu sunt mai bătrân şi mă mândresc că pot citi oamenii mai limpede. Nu am nimic împotrivă ca Patrocle să-ţi fie tovarăş.

De uşurat ce eram, mi-am simţit trupul golit, de parcă prin mine trecuse o urgie.

— Nu va fi deloc mulţumită, însă am mai avut eu de-a face cu mânia zeilor. Se opri. Acum s-a făcut târziu, e vremea să mergeţi la culcare.

— Mulţumim, dascăle, se auzi, solemn şi puternic, glasul lui Ahile.

Ne-am ridicat, însă eu am şovăit.

— Vreau doar să…

Mi-am înălţat degetele spre Chiron. Ahile înţelese şi se făcu nevăzut în peşteră. M-am întors spre centaur.

— Voi pleca, dacă-ţi pot pricinui necazuri.

Urmă o tăcere lungă, încât aproape c-am crezut că nu mă auzise.

Până la urmă, spuse:

— Nu lăsa să se piardă aşa uşor ce-ai câştigat azi.

Apoi îmi ură noapte bună, iar eu l-am urmat pe Ahile în peşteră.

 74 

Capitolul 9

A doua zi, m-am trezit auzindu-l pe Chiron cum pregătea pe îndelete masa. Simţeam salteaua burduşită sub mine; dormisem bine şi adânc. M-am întins, tresărind uşor când mădularele mi s-au atins de Ahile, încă adormit. L-am privit o vreme, cu obrajii lui trandafirii şi răsuflarea egală. Am simţit că în mine vibrează ceva, undeva sub piele, însă apoi Chiron mă salută din cealaltă parte a peşterii, eu am ridicat timid mâna ca să-i răspund şi totul a fost dat uitării.

În ziua aceea, după ce am mâncat, am mers cu Chiron la treburile lui. Era uşor şi plăcut: să culegem fructe de pădure, să prindem peşti pentru prânz, să întindem capcane pentru prepeliţe. Începutul uceniciei noastre, dacă se putea numi aşa. Căci lui Chiron nu-i plăcea să predea lecţii bine puse la punct, ci pe măsură ce se ivea prilejul.

Când caprele ce rătăceau pe culmi se îmbolnăviră, am învăţat să

facem purgative pentru durerile de stomac, iar când se însănătoşiră, cum să pregătim un soi de cataplasmă ce alunga căpuşele. Când am căzut într-o râpă şi mi-am frânt braţul şi m-am tăiat la genunchi, am învăţat cum să punem atele, cum să curăţăm rănile şi ce ierburi se folosesc împotriva infecţiilor.

Odată, la vânătoare, după ce am alungat din întâmplare un cristei din cuib, Chiron ne-a învăţat cum să ne mişcăm fără zgomot şi cum să citim urmele. Iar când dibuiam animalul, cum era mai bine să

ţintim – cu arcul sau cu lancea –, pentru a-l omorî cât mai iute.

Dacă ni se făcea sete şi nu aveam niciun burduf de apă cu noi, ne învăţa care plante au la rădăcină stropi de umezeală. Când se prăbuşi un frasin de munte, am învăţat tâmplărie, cum să curăţăm scoarţa şi cum să netezim şi să modelăm lemnul. Eu am cioplit un mâner de toporişcă, iar Ahile, o coadă de lance; Chiron ne zise că în curând ne va arăta cum să făurim şi tăişurile.

În fiecare seară şi dimineaţă dădeam o mână de ajutor la pregătirea meselor, închegam laptele gros de capră ca să-l facem iaurt şi brânză, şi curăţam peştii de măruntaie. Fiind prinţi, până acum nu ni se mai îngăduise să îndeplinim asemenea munci, şi le făceam cu toată

pasiunea. Luându-ne după poveţele lui Chiron, priveam uimiţi cum

 75 

se închega untul sub ochii noştri şi cum sfârâiau şi se întăreau ouăle de fazan pe pietrele încinse la foc.

După o lună, la masa de dimineaţă, Chiron ne întrebă ce mai doream să învăţăm.

— Acelea, am zis, arătând spre instrumentele de pe perete.

„Sunt folosite în chirurgie”, spusese.

Le dădu jos, unul câte unul.

— Aveţi grijă. Tăişul e foarte ascuţit. Se foloseşte când trebuie tăiată carnea putrezită. Apăsaţi pielea din preajma lânii şi o să auziţi cum pârâie.

Apoi ne puse să ne pipăim oasele şi să urmărim cu mâna, pe spinarea celuilalt, lanţul vertebrelor. Ne arătă cu degetul, învăţându-ne unde se află fiecare organ, sub piele.

— Dacă e rănit vreunul, de acolo vi se va trage moartea până la urmă. Însă moartea vine cel mai iute aici.

Atinse cu degetul tâmpla uşor scobită a lui Ahile. M-a trecut un fior, când l-am văzut atingând locul acela în care viaţa lui Ahile era ocrotită atât de firav, şi m-am bucurat când am trecut să vorbim despre altele.

Noaptea, stăteam întinşi pe iarba moale din faţa peşterii, iar Chiron ne arăta constelaţiile şi ne istorisea povestea lor: Andromeda, tremurând în faţa fălcilor fiarei mării, şi Perseu gata s-o salveze, calul nemuritor Pegas purtat de aripi, ce se născuse din capul retezat al Meduzei. Ne povesti şi despre Heracle, despre muncile sale şi despre nebunia ce-l cuprinsese. Pradă ei, nu-şi mai recunoscuse soaţa şi copiii, şi-i ucisese, crezându-i duşmani.