Dorinţa ei era ambiţioasă. Era greu să faci un nemuritor, chiar şi dintr-un semizeu. Ce-i drept, se mai întâmplase cu Heracle, Orfeu şi Orion. Acum ei erau pe boltă, tronau sub chip de constelaţii şi benchetuiau alături de zei cu ambrozie. Însă fuseseră fiii lui Zeus şi avusese-ră muşchii întăriţi de cel mai curat sânge zeiesc. Thetis era o zeiţă dintre cele mai mărunte, doar o nereidă. În poveştile noastre, asemenea zeităţi erau silite să-şi împlinească dorinţele recurgând la tot felul de vorbe mieroase şi linguşiri, ca să obţină favorurile zeilor mai puternici. Ele nu puteau face mai nimic prin propriile puteri.
Decât să trăiască, veşnic.
— La ce te gândeşti?
Ahile venise să mă caute. Glasul îi răsunase tare în crângul tăcut, însă n-am tresărit. Mă aşteptasem cumva să vină. Voisem să vină.
— La nimic, am zis.
Nu era adevărat. Cred că niciodată nu e. Se aşeză lângă mine,
53
desculţ şi cu tălpile prăfuite.
— Ţi-a zis cumva c-o să mori curând?
M-am întors spre el, mirat.
— Da, am răspuns.
— Îmi pare rău.
Vântul sufla printre frunzele cenuşii de deasupra noastră şi undeva am auzit pocnetul slab al unei măsline, când atinse pământul.
— Ea vrea să fii zeu, i-am zis.
— Ştiu.
Se strâmbă stânjenit şi, fără voie, mi-am simţit inima mai uşoară.
Era răspunsul unui băiat obişnuit. Al unui om. Părinţii erau peste tot la fel.
Însă întrebarea încă se cerea pusă; nu puteam să fac nimic până nu aflam răspunsul.
— Tu vrei să fii…
M-am întrerupt, luptându-mă cu mine, deşi îmi făgăduisem că n-o s-o fac. Stătusem în crâng, repetându-mi întrebarea şi aşteptându-l să
mă găsească.
— Tu vrei să fii zeu?
În penumbră, ochii lui erau întunecaţi. Nu reuşeam să desluşesc stropii aurii în verdele lor.
— Nu ştiu, răspunse el în sfârşit. Nu ştiu ce înseamnă asta sau cum se-ntâmplă. Se uită în jos la mâini, apoi îşi cuprinse genunchii. Nu vreau să plec de-aici. Şi, oricum, când s-ar întâmpla asta? Curând?
Nu ştiam ce să zic. Habar n-aveam cum devii zeu. Eram un simplu muritor.
De-acum, Ahile stătea încruntat, vorbind mai tunător:
— Şi chiar există un asemenea loc? Olimpul? Nici nu ştie cum o să
facă. Se preface doar că ştie. Crede că dacă ajung destul de faimos…
Glasul îi pieri. Măcar atât lucru pricepeam şi eu.
— Atunci zeii te vor primi printre ei fără să le-o ceară nimeni.
Încuviinţă din cap. Însă tot nu-mi răspunsese la întrebare.
— Ahile.
Se întoarse spre mine, cu o nemulţumire încă vădită în ochi, un soi de buimăceală mânioasă. Abia împlinise doisprezece ani.
— Vrei să fii zeu?
54
De data asta, a fost mai uşor.
— Încă nu, răspunse.
Încordarea, de care nici nu ştiusem, se domoli. Deocamdată n-aveam să-l pierd.
Îşi duse mâna căuş sub bărbie; trăsăturile îi păreau mai fine decât de obicei, ca din marmură cioplită.
