şi tălăngile răsunau pe dealuri.
— Mama ta e bine?
— E bine. Vrea să te cunoască.
Am simţit un fior de teamă, dar mi l-am înăbuşit.
— Crezi că se cuvine?
Nu-mi închipuiam ce voia de la mine. Ştiam că i se duse-se vorba că-i ura pe muritori.
Ahile nu se uită în ochii mei; tot învârtea între degete o piatră pe care o găsise.
— N-are ce să ţi se-ntâmple. Mâine-noapte, aşa a zis.
Atunci am înţeles că primise poruncă. Zeii nu te rugau. Îl cunoşteam destul de bine şi vedeam că era stânjenit. Cu mine nu se purta niciodată aşa de băţos.
— Mâine?
51
Încuviinţă.
Nu voiam să vadă că mă tem, cu toate că de obicei nu ne tăinuiam nimic.
— Să… să-i duc un dar? Vin îndulcit cu miere?
Îl turnam pe altarele zeilor de sărbători. Era una dintre cele mai bogate ofrande. Ahile clătină din cap.
— Nu-i place.
În noaptea următoare, când toată casa dormea dusă, am coborât pe fereastra odăii noastre. Luna la pătrar strălucea destul de tare, aşa că puteam să merg peste bolovani fără torţă. Ahile îmi spusese să stau în valuri, la ţărm, iar ea o să vină. Nu, mă liniştise, nu trebuie să spui nimic. Ea va şti.
Valurile erau calde şi pline de nisip. Mă mutam de pe un picior pe celălalt, privind cum se fugăresc crabi mici şi albi prin spuma valurilor. Aveam urechile ciulite, cu gând c-aş putea să aud clipocitul apei la picioarele ei, în vreme ce se apropia. Pe ţărm sufla briza şi am închis ochii, recunoscător. Când i-am deschis, ea îmi stătea în faţă.
Era mai înaltă decât mine, mai înaltă decât orice femeie pe care-o văzusem în viaţa mea. Părul negru îi curgea pe spate, iar pielea îi strălucea, imposibil de lividă, de parcă sorbea lumina lunii. Era atât de aproape, încât îi simţeam mirosul în nări, apă de mare şi miere maronie. Nici nu mai suflam. Nu îndrăzneam.
— Eşti Patrocle.
Am tresărit, auzindu-i glasul, răguşit şi tăios. Mă aşteptasem la clopoţei, nu la zornăitul pietrelor în valuri.
— Da, preaslăvită Thetis.
Pe chip i se aşternu dezgustul. N-avea ochi omeneşti; erau negri până-n miez, cu stropi aurii. Nu îndrăzneam să-i întâlnesc privirea.
— El va fi zeu, spuse ea.
N-am ştiut ce să răspund, aşa că n-am zis nimic. Se aplecă înainte, mai să cred c-o să m-atingă. Însă fireşte că n-o făcu.
— Înţelegi?
Îi simţeam răsuflarea pe obraz, deloc caldă, ci rece ca adâncurile mării. „Înţelegi?” Ahile îmi spusese că detesta să aştepte.
— Da.
Se aplecă şi mai mult deasupra mea. Gura îi era o rană roşie,
52
precum burta spintecată a unui animal jertfit, însângerată şi profetică. În spatele buzelor, dinţii ascuţiţi şi albi îi luceau ca nişte oscioare.
— Bun. În treacăt, de parcă ar fi vorbit cu sine, adăugă: Nu peste multă vreme, o să mori.
Se întoarse şi se aruncă în mare, fără să stârnească nici cea mai mică încreţitură.
Nu m-am dus direct la palat. N-am fost în stare. Am preferat să
merg în crângul de măslini, unde m-am aşezat printre trunchiurile răsucite şi poamele căzute. Marea era departe. Nu voiam să simt în nări izul sării.
„Nu peste multă vreme, o să mori.” Spusese asta cu răceală, ca pe ceva bine ştiut. Nu-şi dorea să-i fiu tovarăş fiului ei, însă nici nu se sinchisea să mă omoare. Pentru o zeiţă, cele câteva decenii de viaţă
omenească nu-nsemnau decât o neplăcere măruntă.
Şi îşi dorea ca fiul ei să fie zeu. O zisese cu atâta simplitate, de parcă era la mintea cocoşului. Zeu. Nu mi-l puteam închipui astfel pe Ahile. Zeii erau nepăsători, îndepărtaţi ca luna, nu se potriveau deloc cu ochii lui strălucitori, cu zâmbetele lui calde şi jucăuşe.
