Ciudat, dar sentimentele ce mă-ncercau noaptea păreau departe de slujnicele acelea, cu ochii plecaţi şi aerul supus. M-am uitat cum un băiat ridica pe bâjbâite rochia unei fete, privirea ei goală în vreme ce-i turna vin. Nu-mi doream deloc aşa ceva.

Într-una dintre nopţi am rămas până târziu în odaia lui Peleu.

Ahile era întins pe podea, cu un braţ sub cap în chip de pernă. Eu stăteam ceva mai cuviincios, pe un scaun. Nu doar din pricina lui Peleu, pentru că nu-mi erau pe plac mădularele mele prea lungi.

Bătrânul rege ţinea ochii pe jumătate închişi. Ne spunea o poveste.

— Meleagru era cel mai de seamă războinic al vremii sale, însă şi cel mai mândru. Se aştepta la tot ce-i mai bun şi, cum era iubit de semeni, chiar obţinea ce-şi dorea.

Privirea mi-a fost atrasă de Ahile. Îşi mişca degetele uşor în aer.

Făcea adesea asemenea gesturi când compunea un cântec nou. De data asta, am ghicit, trebuia să fie povestea lui Meleagru, istorisită de tatăl său.

— Însă într-o bună zi, regele Calidonului zise: „De ce se cuvine să-i dăm atâtea daruri lui Meleagru? În Calidon există şi alţi bărbaţi de ispravă”.

Ahile se răsuci, iar tunica i se întinse pe piept. În ziua aceea o auzisem pe o slujnică şoptindu-i prietenei sale: „Ţi e pare că prinţul s-a uitat la mine în timpul mesei?” În glas i se citise speranţa.

— Meleagru auzi vorbele regelui şi se mânie.

De dimineaţă, el sărise peste mine, în pat, îşi lipise nasul de al meu şi spusese:

— Bună dimineaţa!

 57 

Mi-am amintit cum îi simţisem căldura pe piele.

— El zise: „N-o să mă mai lupt pentru tine” şi se întoarse acasă, căutând alinare în braţele soaţei sale.

Am simţit că mă trage cineva de picior. Era Ahile, care, de pe podea, îmi zâmbea cu gura până la urechi.

— Calidonul avea duşmani înverşunaţi şi când aceştia prinseră de veste că Meleagru nu va mai lupta pentru Calidon…

Mi-am împins puţin piciorul spre el, ca să-l stârnesc. Îmi cuprinse glezna cu degetele.

— Trecură la atac. Iar cetatea Calidon suferi pierderi cumplite.

Ahile se smuci şi m-am trezit pe jumătate tras de pe scaun. M-am agăţat de cadrul de lemn, ca să nu fiu trântit la podea.

— Astfel că oamenii au mers la Meleagru, ca să-l implore să-i ajute.

Iar… Ahile, m-asculţi?

— Da, tată.

— Ba nu m-asculţi. Îl chinui pe sărmanul Skops.

Am încercat să-mi iau un aer chinuit. Dar nu simţeam decât aerul rece pe gleznă, acolo unde adineauri fuseseră degetele lui.

— Ei, poate e mai bine aşa. M-a luat oboseala. O să isprăvim povestea în altă seară.

Ne-am ridicat şi i-am urat bătrânului noapte bună. Dar când ne-am întors să plecăm, el zise:

— Ahile, poate-o cauţi pe fata aceea bălaie de la bucătărie. Te tot pândeşte pe la uşi, din câte-am auzit.

Chipul lui Ahile se schimbă dintr-odată, însă era greu de zis dacă

din cauza luminii focului.

— Poate, tată. În seara asta sunt ostenit.

Peleu râse pe înfundate, parcă veselindu-se de-o glumă.

— Sunt sigur că ea ţi-ar putea alunga osteneala.

Şi ne făcu semn de rămas-bun. Când ne îndreptam către odaia noastră, am fost silit să grăbesc pasul, ca să nu rămân în urmă. Ne-am spălat pe faţă în tăcere, însă ceva mă rodea, o durere ca un dinte stricat. Nu puteam să mi-o astâmpăr.

— Fata aia – îţi place?

În cealaltă parte a odăii, Ahile se întoarse spre mine.

— De ce? Îţi place ţie?

 58 

— Nu, nu, am zis roşind. Nu asta voiam să spun. Nu mă mai simţisem atât de stingher în preajma lui din primele zile. Adică ai vrea să…

Veni în goană spre mine şi mă împinse pe spate în pat. Se aplecă

peste mine.

— M-am săturat să vorbim despre ea.

Pe gât mi se înălţă un val de căldură, cuprinzându-mi chipul ca o mână. Părul lui Ahile se răsfira în jurul meu şi nu simţeam în nări alt miros decât al lui. Buzele-i cărnoase păreau încremenite la un fir deasupra gurii mele.

Apoi, la fel ca dimineaţă, dispăru din faţa mea şi apăru în cealaltă

parte a odăii, unde-şi turnă un ultim pahar de apă. Avea chipul încremenit şi liniştit.

— Noapte bună, îmi zise.

Noaptea, în pat, sosesc tot soiul de vedenii. Încep în vise, aducându-mi mângâieri din care mă trezesc cutremurat. Zac treaz şi tot apar, lucirea flăcărilor pe un gât, rotunjimea unui şold, curbându-se în jos. Mâini netede şi puternice întinse spre mine. Ştiu ale cui sunt mâinile. Însă nici măcar aici, în bezna din dosul pleoapelor, nu sunt în stare să numesc lucrul pe care-l nădăjduiesc. Ziua nu-mi găsesc astâmpărul, mă tot agit. Însă, cu toată vânzoleala, cu tot cântatul şi toată goana, nu le pot ţine departe de mine. Ele vin şi n-am cum să le opresc.

Este vară, una dintre primele zile frumoase. Stăm pe nisip după