Nu ştiam ce altceva puteam să zic.
— Tata, puţin.
Puţin. Mai că mi-era teamă.
— Nimeni altcineva?
— Nu.
Am păşit în faţă.
— Luptă-te cu mine.
Scoase ceva ce semăna a hohot de râs.
— Nu. Fireşte că nu.
— Luptă-te cu mine.
Parcă nu eram eu. Tatăl lui îl învăţase să lupte, doar puţin. Şi restul de unde venea? De la zei? Nu mai văzusem nicicând ceva mai zeiesc.
Hăcuirile noastre icnite, care ne făceau să asudăm, păreau o artă
minunată când o practica el. Înţelegeam de ce tatăl lui nu-i îngăduia să lupte de faţă cu alţii. Cum ar fi putut vreun muritor de rând să mai fie mândru de priceperea sa, când pe lume exista o asemenea făptură?
— Nu vreau.
— Te provoc.
— N-ai nicio armă.
— O să-mi aleg.
Îngenunche şi-şi lăsă armele în ţărână. Îmi căută privirea.
— Nu mă lupt cu tine. Nu-mi mai cere aşa ceva.
45
— Ba o să-ţi cer. N-ai cum să mă opreşti.
Trufaş, am făcut un pas în faţă. Ceva mă ardea pe dinăuntru, o nerăbdare, o încredere deplină. O să am ce-mi doresc. El o să mi-l ofere.
Se strâmbă şi mi s-a părut că-i citesc mânia pe chip. M-am bucurat. O să-l întărât, dacă altfel nu se poate. Aşa o să se bată cu mine. Nervii îmi vibrau, simţind primejdia.
Însă el plecă de lângă mine, lăsându-şi armele în colb.
— Vino-napoi, i-am zis. Apoi mai tare: Vino-napoi. Ţi-e frică?
Iarăşi râsul acela înăbuşit, ciudat, fără să-şi întoarcă faţa spre mine.
— Nu, nu mi-e frică.
— Ar trebui să-ţi fie.
Am zis-o în glumă, ca să mai risipesc încordarea, însă în aerul nemişcat dintre noi sunase altfel. Încă stătea cu spatele la mine, neclintit şi de neclintit.
„Îl fac eu să se uite la mine”, mi-am zis. Picioarele mele au înghiţit cât ai clipi cei cinci paşi dintre noi şi m-am izbit de spatele lui.
Se poticni în faţă şi se prăbuşi, cu mine agăţat de el. Am căzut amândoi şi am auzit cum a icnit când îi ieşi răsuflarea din piept. Însă
nici n-am apucat să vorbesc, că se răsuci sub mine şi mă prinse de încheieturi. M-am zbătut, fără să mai ştiu prea bine ce avusesem de gând. Însă acum mi se ţinea piept şi puteam să mă lupt.
— Dă-mi drumul!
Am încercat să-mi eliberez mâinile din strânsoarea lui.
— Nu.
Cu o mişcare iute, mă întoarse sub el şi mă ţintui la pământ, înfigându-şi genunchii în burta mea. Am început să gâfâi, mânios, însă, în acelaşi timp, ciudat de mulţumit.
— N-am mai văzut pe nimeni să lupte ca tine, i-am zis.
O mărturisire sau o acuzaţie, sau amândouă.
— N-ai văzut multe la viaţa ta.
M-am oţărât, cu toate că mi-o spusese fără răutate.
