Chiron stătea tăcut în faţa noastră.

— Ce crezi? îl întrebă, nerăbdător, Ahile, iar atunci mi-am amintit că centaurul era doar a patra fiinţă care-l văzuse luptând.

Nu ştiu ce mă aşteptasem să spună centaurul. Dar oricum, nu ceea ce-a urmat.

— N-am ce să te învăţ. Ştii tot ce ştia şi Heracle, chiar mai multe.

Eşti cel mai mare războinic din spiţa ta şi din toate spiţele dinaintea ta.

Obrajii lui Ahile se îmbujorară. Nu-mi dădeam seama dacă de stânjeneală, de plăcere, sau şi de una şi de alta.

— Bărbaţii vor prinde de veste cât de iscusit eşti şi-şi vor dori să

lupţi pentru ei în războaie. Se întrerupse. Ce le vei zice?

 81 

— Nu ştiu, răspunse Ahile.

— Deocamdată e un răspuns bun. Dar mai târziu nu va mai fi deajuns, spuse Chiron.

Apoi a urmat un răstimp de tăcere, iar în aer am simţit o încordare. Pentru prima dată de când eram acolo, Ahile părea tras la faţă şi solemn.

— Dar eu? l-am întrebat.

Ochii întunecaţi ai lui Chiron se pironiră asupra mea.

— Nu vei ajunge niciodată faimos ca războinic. Te miră?

Vorbise pe un ton nepărtinitor şi de aceea nu m-a durut aşa de rău.

— Nu, am răspuns sincer.

— Totuşi nu ţi-e cu neputinţă să devii un ostaş priceput. Ai vrea să

înveţi cum?

Mi-am amintit ochii şterşi ai băiatului şi cât de iute i se scursese sângele în pământ. M-am gândit la Ahile, cel mai mare războinic din spiţa sa. M-am gândit la Thetis, care, de-ar fi putut, mi l-ar fi răpit.

— Nu, am zis.

Şi cu asta lecţiile de luptă luară sfârşit.

Primăvara se preschimbă în vară, iar pădurile erau tot mai calde şi mai bogate, pline de vânat şi de fructe. Ahile împlini paisprezece ani şi solii îi aduseră daruri de la Peleu. M i s-a părut ciudat să-i văd aici, în uniformele şi culorile palatului. I-am urmărit cum se uitau când la mine, când la Ahile, dar mai ales la Chiron. Bârfa avea mare trecere la palat, iar ei vor fi întâmpinaţi la întoarcere ca nişte regi. M-am bucurat când şi-au săltat pe umeri cuferele goale şi-au plecat.

Erau daruri nimerite: strune noi pentru liră, tunici noi, croite din lâna cea mai moale, şi un arc nou şi săgeţi cu vârfuri din fier. Am pipăit metalul, muchiile tăioase care vor răpune jivinele pentru mesele următoare.

Erau şi obiecte mai puţin folositoare: mantii ţepene de-atâtea incrustaţii cu aur, care l-ar fi trădat pe purtătorul lor de la cincizeci de paşi, şi o cingătoare bătută cu pietre scumpe, prea grea pentru a fi purtată când faci vreo treabă. Mai era şi o învelitoare bogat brodată, menită a împodobi calul unui prinţ.

— Sper că nu-i pentru mine, zise Chiron, ridicând din sprânceană.

 82 

Am rupt-o ca să facem comprese, bandaje şi cârpe din ea; pânza aspră era numai bună de curăţat resturi de pământ şi mâncare.

După-amiaza am stat pe iarbă, în faţa peşterii.

— Se face aproape un an de când suntem aici, zise Ahile.

Simţeam pe piele o adiere răcoroasă.

— Nu pare aşa de mult, am răspuns.

Eram somnoros, cu ochii pierduţi în albastrul răsturnat al văzduhului după-amiezii.

— Ţi-e dor de palat?

M-am gândit la darurile tatălui său, la slugi şi la căutăturile lor, la bârfa şi şuşotelile pe care aveau să le ducă la palat.

— Nu, am răspuns.

— Nici mie, zise el. Am crezut c-o să-mi fie, dar nu mi-e.

Şi aşa trecură zile şi luni de-a rândul şi se scurseră doi ani.

 83 

Capitolul 10

Era vară şi noi împliniserăm cincisprezece ani. Gheţurile iernii rezistaseră mai mult decât de obicei şi ne bucuram să fim iarăşi afară, la soare. Tunicile zăceau abandonate şi pielea ne era înfiorată de adierea potolită a vântului.

Nu mai stătusem atât de despuiat toată iarna; fusese prea frig şi nu ne lepădaserăm blănurile şi mantalele decât cu ocazia vreunei scurte îmbăieri în scobitura din piatră ce ne era covată. Ahile îşi întindea şi rotea membrele înţepenite de vremea prea lungă petrecută în peşteră.

Dimineaţa înotaserăm şi urmăriserăm vânat prin pădure. Îmi simţeam muşchii cuprinşi de o oboseală tihnită, bucurându-se că-i puneam iarăşi la muncă.

Îl tot priveam. În afară de oglinda mişcătoare a râului, altele nu aveam pe muntele Pelion, astfel că nu puteam să mă măsor decât urmărind schimbările prin care trecea Ahile. Mâinile şi picioarele îi erau tot zvelte, însă acum vedeam cât de vânoase erau, fiecare muşchi înălţându-se şi lăsându-se sub piele pe când se mişca. Avea şi trăsăturile mai ascuţite şi umerii mai laţi decât înainte.

— Parcă ai mai crescut, i-am zis.

Se opri şi se întoarse spre mine.

— Da?

— Da, am încuviinţat. Dar eu?

— Vino încoace, îmi spuse.