— Eşti ostenit peste poate, socot. Ai nevoie de apă şi de mâncare.
Până la mine, pe Pelion, e cale lungă, prea lungă s-o luaţi pe jos. Aşa că trebuie să potrivim altfel lucrurile.
Apoi se întoarse, iar eu am încercat să nu casc gura văzând cum tropăie din picioarele-i de cal.
— Veţi călări pe spinarea mea, zise centaurul. Nu am obiceiul să
poftesc la una ca asta pe cineva abia întâlnit, dar se cuvine să mai fac şi abateri. Se opri. Vi s-au dat lecţii de călărie, bănuiesc.
Am încuviinţat amândoi pe dată.
— Asta nu-i bine. Daţi uitării tot ce-aţi învăţat. Nu-mi place să fiu strâns cu picioarele, ori să se tragă de mine. Cel din faţă mă ţine de mijloc, cel din spate se ţine de el. Dacă simţiţi că vă prăvăliţi, doar spuneţi.
Am schimbat o privire cu Ahile, care făcu un pas în faţă.
— Cum să…?
— Voi îngenunchea.
67
Îşi îndoi picioarele de cal în ţărână. Avea spinarea lată, scăldată în sudoare.
— Sprijină-te de braţul meu, îl învăţă centaurul.
Ahile făcu întocmai şi sui, trecându-şi un picior peste spinarea lui.
Era rândul meu. Măcar nu stăteam în faţă, chiar acolo unde pielea lăsa locul părului de murg. Chiron îmi întinse braţul, iar eu l-am apucat. Era vânjos şi lat, acoperit cu păr negru, des, ce nu aducea deloc la culoare cu jumătatea de cal a trupului său. M-am aşezat, cu picioarele întinse aproape dureros peste spinarea lată.
— Acum mă voi ridica de la pământ.
Se mişcă lin, însă tot m-am agăţat de Ahile. Chiron era din nou pe jumătate la stat cât un cal obişnuit, iar picioarele mi se bălăbăneau atât de sus deasupra pământului, încât m-a luat ameţeala. Ahile îl cuprinsese nu prea strâns de trunchi.
— O să cazi dacă nu te ţii mai bine, îi spuse centaurul.
Agăţate de pieptul lui Ahile, degetele îmi năduşeau tot mai mult.
Nu îndrăzneam să slăbesc strânsoarea nici măcar o clipă. Centaurul umbla mai puţin armonios decât un cal, iar pământul nu era deloc neted. Lunecam îngrijorător pe părul acela năduşit.
Nu zăream nicio cărare, însă ne înălţam tot mai mult pe culme printre copaci, purtaţi de paşii hotărâţi şi egali ai lui Chiron. De câte ori picioarele mi se izbeau de crupa centaurului aflat în plin salt, tresăream dureros.
Chiron ne arăta una, alta din mers, vorbind cu glas netulburat.
Acesta e Muntele Othri.
Pădurea de chiparoşi e mai deasă aici, pe coasta de miazănoapte,după cum vedeţi.
Pârâul acesta se varsă în râul Apidanos, care străbate ţinuturileFtiei.
Ahile se întoarse să se uite la mine, zâmbind.
Urcam tot mai sus, iar centaurul şfichiuia din măreaţa-i coadă
neagră, ca să ne apere pe toţi de muşte.
Chiron se opri pe neaşteptate şi m-am trezit împins cu putere în faţă, în spinarea lui Ahile. Ne aflam într-un luminiş, un soi de dumbravă pe jumătate împrejmuită de stânci. Nu eram chiar pe
68
culme, însă nu mai aveam mult, iar văzduhul era albastru, lucind deasupra noastră.
— Am ajuns.
Chiron îngenunche, iar noi descălecarăm, un pic ameţiţi.
În faţa noastră se afla o peşteră. Însă numele ăsta nu-i făcea cinste, căci nu era din piatră întunecată, ci din cuarţ trandafiriu.
— Veniţi, zise centaurul.
L-am urmat înăuntru, prin gura peşterii, suficient de înaltă încât să
nu fie nevoit să se aplece. Am clipit buimaci, căci înăuntru totul era în penumbră, deşi se vedea mai bine decât ne-am fi aşteptat, din pricina pereţilor de cleştar. Într-un capăt, un izvor părea să se scurgă
în stâncă.
Pe pereţi se găseau obiecte ce-mi erau necunoscute: unelte ciudate de bronz. Deasupra, pe tavanul peşterii, se vedeau pictate, din linii şi puncte, constelaţiile şi mişcările aştrilor cereşti. Pe poliţe cioplite erau aşezate zeci de vase de porţelan acoperite cu însemne piezişe.
