Împietri când l-am cuprins cu mâna, catifelat ca petalele unei flori.

Ştiam prea bine pielea aurie a lui Ahile, rotunjimea gâtului, îndoitura cotului. Ştiam cum arăta cuprins de plăcere. Trupurile noastre se îngemănară ca două mâini.

Păturile se răsuciseră de jur-împrejurul meu. Ahile le smulse de pe amândoi. M-am cutremurat simţind aerul pe piele. Îl vedeam profilat pe cerul zugrăvit; Polaris îi stătea pe umăr. Mâna îi alunecă sub pântecele meu, ce se înălţa şi se lăsa tot mai iute. Mă mângâie încet, de parcă ar fi netezit o pânză de mare preţ, iar coapsele mele se înălţară sub atingerea lui. L-am tras spre mine, tot tremurând. Şi el tremura. Parcă gonise cale lungă.

I-am rostit numele, cred. A trecut prin mine ca o suflare; eram gol ca un băţ de trestie, atârnat în vânt, ca să cânte singur. Vremea stătea în loc şi nu se auzeau decât răsuflările noastre.

Mi-am dat seama că-mi împletisem degetele în părul lui. În mine se aduna ceva, o zbatere a sângelui sub atingerea mâinii sale. Îşi lipise chipul de-al meu, însă am încercat să-l ţin şi mai aproape. „Nu te opri”, i-am zis.

Nu se opri. Ceva se tot adunase în mine, până când un ţipăt răguşit mi-a ţâşnit din gâtlej şi, pradă acelei aprige înmuguriri, m-am arcuit, lipindu-mă de el.

Nu era de ajuns. Am întins mâna, găsindu-i locaşul plăcerii.

Închise ochii. Era un ritm anume care îi plăcea, îl simţeam –

răsuflarea întretăiată, dorinţa arzătoare. Degetele mi se mişcau fără

odihnă, călăuzindu-se după răsuflarea lui mai iute. Pleoapele lui aveau culoarea cerului în zori, trupul îi mirosea ca pământul după

ploaie. Gura i se deschise într-un strigăt mut – atât de încleştaţi eram, că i-am simţit pe piele ţâşnirea caldă. Se cutremură şi rămaserăm nemişcaţi.

Încet-încet, aşa cum se lasă noaptea, am început să bag de seamă

că eram asudat, că păturile erau jilave şi că între vintrele noastre se prelingea umezeala. Ne-am desprins unul de celălalt, cu feţele umflate şi aprinse de sărutări, şi a fost ca o jupuire. În peşteră mirosea

 90 

a ceva fierbinte şi dulce, mireasmă de poame lăsate la soare. Privirile ni se întâlniră, dar n-am rostit niciun cuvânt. În mine se înălţă un fior de teamă, iute şi ascuţit. Sosise clipa celei mai mari primejdii şi m-am încordat, temându-mă că îi părea rău.

— N-am crezut… începu el.

Apoi se întrerupse. Nu-mi doream nimic mai mult pe lume decât să aud ce nu zisese.

— Ce? l-am întrebat.

„Dacă-i de rău, măcar să terminăm odată.”

— N-am crezut că vreodată o să…

Şovăia, căutând cuvântul potrivit, şi nu puteam să i-o iau în nume de rău.

— Nici eu n-am crezut, am zis.

— Îţi pare rău?

Rostise iute cuvintele, dintr-o suflare.

— Nu-mi pare, am răspuns.

— Nici mie.

Apoi se lăsă tăcerea şi mi-era indiferent că salteaua era jilavă şi că

eram asudat. Ahile mă privea cu ochi neclintiţi, verzi cu picuri aurii.

În mine se înălţă încrederea, ca un nod în gâtlej. „N-o să-l părăsesc în veci. Aşa o să fie mereu, câtă vreme îmi va îngădui el.”

Dac-aş fi găsit cuvintele potrivite pentru a rosti una ca asta, aş fi făcut-o. Însă niciun cuvânt nu părea destul de vrednic să poarte acest adevăr tot mai cuprinzător.

De parcă m-auzise, îmi luă mâna într-a lui. Nu trebuia să văd; degetele lui îmi erau întipărite în minte, zvelte şi brăzdate de linii ca nişte petale, puternice, iuţi şi fără greş.

— Patrocle, zise.

Se pricepea întotdeauna mai bine decât mine să găsească vorbele potrivite.

A doua zi dimineaţă, m-am trezit ameţit, cu trupul îmbătat de căldură şi tihnă. După tandreţe urmase şi mai multă pasiune; atunci nu ne-am mai grăbit, am zăbovit în voie, o noapte ca un vis ce devenea tot mai lung. Acum, privindu-l cum se trezeşte lângă mine, cu o mână odihnindu-i-se pe pântecele meu, umedă şi închisă ca o

 91 

floare în zori, aveam iarăşi emoţii. Mi-am amintit fulgerător tot ce zisesem şi făcusem, sunetele pe care le scosesem. Mă temeam că vraja se rupsese, că lumina ce se strecura prin gura peşterii va preface totul în piatră.

Însă apoi el se trezi şi buzele sale rostiră somnoros „bună

dimineaţa”, iar mâna i se întinse imediat către a mea. Am lenevit aşa până când peştera se lumină în faptul dimineţii şi ne-am auzit strigaţi de Chiron.

Am mâncat, apoi am dat fuga la râu să ne scăldăm. Am savurat minunea: că puteam să-l privesc făţiş, că mă puteam bucura de jocul picurilor de lumină pe membrelor sale şi de arcuirea spinării lui când se cufundă în apă. Mai târziu, am stat întinşi pe mal, învăţând de la capăt liniile trupului celuilalt. Asta, şi asta, şi asta. Eram ca doi zei în zorii lumii, atât de copleşiţi de bucurie, că nu mai aveam ochi decât unul pentru celălalt.

Dacă observă vreo schimbare, Chiron nu suflă o vorbă. Însă nu puteam să nu-mi fac griji.

— Crezi c-o să se mânie?

Eram lângă crângul de măslini, pe coasta de miazănoapte a muntelui. Aici băteau vânturile cele mai înmiresmate, răcoroase şi proaspete ca apa de izvor.

— Nu cred, îmi răspunse el.

Întinse mâna spre clavicula mea, o linie pe care-i plăcea s-o traseze cu degetul.

— Dar s-ar putea. Sigur a aflat până acum. S-ar cuveni să zicem ceva?

Nu era prima oară când puneam întrebarea aceasta. Discutaserăm adesea, prinşi în uneltirea noastră.

— Dacă aşa vrei tu.

Mai zisese asta.