Chipul lui Chiron era învăluit în umbre.
— Chiron… începu Ahile cu îndrăzneală.
Centaurul ridică o mână.
— Vestea s-a nimerit să vină azi-dimineaţă, înainte să ajungă
vreunul dintre voi. Aşa că, deşi ai fost nesăbuit, nu m-ai înşelat deloc.
— Ştiai?
Ahile era cel care vorbise, eu n-aş fi îndrăznit.
— Atunci ai luat o hotărâre? O să nesocoteşti mesajul ei?
Glasul lui Chiron îi vădea nemulţumirea.
— Ea este zeiţă, Ahile, şi-ţi este mamă. Chiar nu-ţi pasă deloc de dorinţele ei?
— Am tot respectul pentru ea, însă aici se înşală.
Îşi încleştase atât de tare pumnii, că-i vedeam tendoanele chiar şi în umbra deasă.
— De ce se înşală, Peleiene?
Îl priveam prin întuneric şi simţeam un nod în stomac. Nu ştiam ce putea să spună.
— Ea socoate că… Ahile şovăi o clipă, lăsându-mă cu răsuflarea tăiată. Că e muritor şi de aceea nu-i vrednic să-mi fie tovarăş.
— Şi tu socoţi că este? întrebă Chiron.
Glasul lui nu trăda deloc ce fel de răspuns aştepta.
— Da.
Am simţit cum mi se încing obrajii. Cu bărbia sumeţită, Ahile îi azvârlise cuvântul fără să şovăie.
— Aşa deci. Centaurul se întoarse spre mine. Dar tu, Patrocle? Eşti vrednic?
— Nu ştiu dacă sunt vrednic, am răspuns înghiţind un nod ce mi
73
se pusese în gât. Însă doresc să rămân. M-am întrerupt, înghiţind iarăşi. Te rog.
Se lăsă tăcerea. Apoi Chiron spuse:
— Când v-am adus aici, încă nu hotărâsem ce voi face. Thetis vede multe metehne, unele reale, altele nu.
Glasul îi era iarăşi de nepătruns. În mine se năşteau şi mureau pe rând speranţa şi deznădejdea.
— Ea este de asemenea tânără şi stăpânită de prejudecăţile celor din stirpea ei. Eu sunt mai bătrân şi mă mândresc că pot citi oamenii mai limpede. Nu am nimic împotrivă ca Patrocle să-ţi fie tovarăş.
De uşurat ce eram, mi-am simţit trupul golit, de parcă prin mine trecuse o urgie.
— Nu va fi deloc mulţumită, însă am mai avut eu de-a face cu mânia zeilor. Se opri. Acum s-a făcut târziu, e vremea să mergeţi la culcare.
— Mulţumim, dascăle, se auzi, solemn şi puternic, glasul lui Ahile.
Ne-am ridicat, însă eu am şovăit.
— Vreau doar să…
Mi-am înălţat degetele spre Chiron. Ahile înţelese şi se făcu nevăzut în peşteră. M-am întors spre centaur.
— Voi pleca, dacă-ţi pot pricinui necazuri.
Urmă o tăcere lungă, încât aproape c-am crezut că nu mă auzise.
Până la urmă, spuse:
— Nu lăsa să se piardă aşa uşor ce-ai câştigat azi.
Apoi îmi ură noapte bună, iar eu l-am urmat pe Ahile în peşteră.
74
Capitolul 9
