Ahile îşi ridică ochii. Sunt înroşiţi şi morţi.
— Mai bine vă lăsa pe toţi să muriţi.
Agamemnon e prea stupefiat ca să răspundă. Odiseu vine şi rupe tăcerea.
— Te lăsăm să jeleşti, prinţe.
Briseis îngenunchează lângă trupul meu. A adus apă şi o cârpă, mă
spală de sânge şi ţărână. Mâinile îi sunt blânde, de parcă ar spăla un prunc, nu un leş. Ahile dă la o parte pânza cortului şi ochii li se întâlnesc pe deasupra corpului meu.
— Pleacă de lângă el, îi porunceşte Ahile.
— Aproape am terminat. Nu merită să zacă în mizerie.
— Nu vreau să te atingi de el.
Ochii ei sunt mânioşi şi înlăcrimaţi.
— Crezi că numai tu l-ai iubit?
— Afară. Afară!
285
— Ţii la el mai mult acum că a murit decât când trăia, spune ea cu amărăciune şi jale. Cum ai putut să-l laşi să plece? Ştiai că nu se pricepe să lupte!
Ahile urlă şi face praf un vas.
— Afară!
Briseis nici nu clipeşte.
— Omoară-mă. N-o să-l aducă înapoi. Făcea cât zece de-alde tine.
Cât zece! Şi l-ai trimis la moarte!
Ahile îi răspunde cu glas aproape neomenesc:
— Am încercat să-l opresc! I-am spus să nu plece de pe plajă!
— Din pricina ta s-a dus, spune Briseis venind spre el. A luptat să
te salveze, să-ţi salveze renumele la care ţii atât de mult. Pentru că nu îndura să te vadă că suferi!
Ahile îşi îngroapă faţa în mâini. Dar ea nu se opreşte.
— Nu l-ai meritat niciodată. Nu ştiu de ce te-a iubit. Ţie nu-ţi pasă
decât de tine!
Ahile îşi ridică privirea să o privească. Ea se teme, dar nu dă înapoi.
— Sper să te ucidă Hector.
Răsuflarea şuieră răguşit în gâtul lui.
— Crezi că eu nu sper la fel? o întreabă.
Mă duce, plângând, în pat. Trupul meu se lasă moale; în cort e cald şi mirosul va sosi curând. Lui nu pare să-i pese. Mă ţine toată noaptea în braţe, cu gura lipită de mâinile mele reci.
În zori se întoarce mama lui, cu un scut, sabie şi pieptar proaspăt făurite din bronz, cald încă. Îl priveşte cum şi le pune, fără să încerce să-i vorbească.
Ahile nu-i aşteaptă pe mirmidoni sau pe Automedon. Aleargă pe plajă, pe lângă aheii care au ieşit să privească. Pun mâna pe arme şi se iau după el. Nu vor să piardă nimic.
— Hector! urlă el. Hector!
Pătrunde prin şirurile de troieni, zdrobind piepturi şi feţe, însemnându-i cu pala mâniei sale. Morţii nici nu apucă să se prăbuşească la pământ, că el a şi dispărut. Iarba rărită de un deceniu de război se hrăneşte cu sângele bogat al prinţilor şi regilor.
286
Şi totuşi Hector îi scapă, se strecoară printre carele de luptă şi oşteni cu un noroc zeiesc. Nu-l crede nimeni laş, pentru că fuge. N-o să scape cu viaţă, dacă-l prinde. Poartă chiar platoşa lui Ahile, pieptarul nemaivăzut, cu un phoenix gravat pe el, luat de lângă leşul meu. Oştenii se uită lung după ei; pare ca şi cum Ahile aleargă după
sine însuşi.
