abordeze. Fusese martor la debutul scenei, la întâlnirea noastră privată şi la plecarea mea în grabă. Îi fusese apoi foarte uşor, manevrând câteva bancnote, să interogheze personalul ca să poată reconstitui esenţialul întâlnirii noastre. A doua zi, ziarul titra în paginile de „social”: „ Nathan Lynch s-a lăsat linşat…
Primelerândurisugerauatmosfera: Nu vreau milioanele tale, prefer s-o „iau” pe fiica ta… şi ei îi place la nebunie, i-a declarat Werner Zilch miliardarului în timpul unei altercaţii violente la Phoenix.
Eram consternat. Rebecca nu citea niciodată ziarul respectiv, dar nişte prietene bine intenţionate se grăbiseră s-o sune ca să-i dea vestea. În dimineaţa aceea, lucram acasă. A venit să se planteze în faţa mea, cu un exemplar din mizeria aia în mână:
— Să nu-mi spui că ai putut zice aşa ceva…
— Ce să spun? am întrebat-o plouat.
— Prefer s-o „iau” pe fiica ta şi ei îi place la nebunie…
— Nu, nu am spus aşa ceva, am afirmat fără să clipesc.
— Şi intenţionai să-mi spui, când?
— Nu voiam să te necăjesc…
— Chiar era necesar să-i provoci?
— Dar nu l-am provocat! El m-a urmărit după ce l-ai sunat pe Ernie şi i-ai povestit despre proiect. Tatăl tău e cel care s-a repezit ca un sălbatic la mine în plin restaurant.
— Nu contează! a exclamat ea.
I-am povestit scena în detaliu – schimbând un minimum de lucruri în favoarea mea. S-a făcut roşie ca focul de furie şi după ce a aruncat ziarul, s-a repezit la telefon.
— Bună, Esther, vreau să vorbesc cu tata. Nu, chiar acum. Nu mă
interesează că e ocupat. Dacă vrea să mă mai vadă vreodată, o să iasă din şedinţă. Exact… Aştept.
S-a aşezat pe biroul meu, cu picioarele atârnându-i în aer. M-a rugat să plec. Cum nu mă înduram, m-a fulgerat cu privirea şi pentru prima dată
226
am găsit la ea o asemănare cu Nathan. Mi-am oferit plăcerea de a rămâne în spatele uşii şi am petrecut câteva minute delicioase profitând de conversaţia lor tensionată, înainte s-o aud pe Rebecca coborând de pe birou. M-am îndepărtat. Continuând să-i facă o scenă tatălui ei, a venit trăgând de firul telefonului, să verifice dacă nu ascultam. Am scăpat la mustaţă. Telefonul de pe cealaltă linie a sunat tocmai atunci. Era domnul Van der Guilt, care mă
invita la masă:
— Presupun că aveţi ceva probleme cu banii pentru Sandmanor, pe care încerc să v-o vând în forţă, s-a amuzat el. Cred că am găsit o soluţie. Hai să vorbim…
— Cu plăcere. Când sunteţi disponibil?
— Chiar azi. Ai timp?
— Sigur că da.
— Îţi propun Mayfair Hotel. Totuşi, vino fără Rebecca. Îţi explic eu…
Ne-am întâlnit la ora unu după-amiază. Mă aştepta deja discutând cu un cuplu de italieni foarte eleganţi, care se ridicaseră de la masa lor ca să-i salute. Eu, care credeam că îmi făcusem în câţiva ani un anturaj respectabil, eram un necunoscut în comparaţie cu el. Pe tot parcursul prânzului, persoane de toate categoriile au venit să-i salute. De fiecare dată se ridica, plin de căldură şi de entuziasm, ca să schimbe cu ei câteva vorbe, deseori în limba lor maternă. L-am auzit vorbind italiană, franceză şi chiar arabă.
Foarte drăguţ în ceea ce mă priveşte, mă prezenta cu câte un cuvânt care mă
flata. Avea apoi grijă ca după ce se aşeza, să-mi explice de unde îi cunoştea pe toţi acei oameni. Printre picături, a reuşit totuşi să-mi expună planul pe care îl avea în minte. Ideea era simplă, dar nu mi-aş fi imaginat niciodată că
l-ar putea interesa: îmi propunea un schimb. Suma de care dispuneam, adică
o treime, plus cele două etaje din Z & H Tower pe care nu reuşeam să le vindem.
— Dat fiind cadrul natural în care trăiţi, n-aş fi crezut că v-ar interesa un apartament atât de modern… mi-am exprimat eu uimirea.
— Chiar tu mi-ai dat ideea. La Sandmanor, pe când încercai s-o convingi pe Rebecca să se instaleze în acel duplex, i-ai spus că ţi-ar plăcea să
dormi într-o casă nou-nouţă. Mi-am dat seama că este exact ce-mi trebuie mie. Un loc nou, în care să nu am amintiri cu Kate. L-am văzut şi m-a cucerit.
Şi apoi, la vârsta mea, e mai înţelept să încerc să mă apropii de cer… a încheiat el cu un surâs vag.
Trebuia doar să mai vorbesc cu Marcus, care deţinea jumătate din proprietate. Ar fi fost necesar ca firma noastră să-mi facă un credit personal.
Dacă Marcus accepta, ceea ce nu mă îndoiam, soluţia era ideală. Domnul Van 227
der Guilt lăsa pe deasupra banii pentru salariile pe un an ale celor cinci angajaţi de la Sandmanor, ceea ce îmi dădea timp să mă hotărăsc dacă îi păstram sau nu. În schimb, urma să ia cu el cuplul care avea grijă de casă.
— Mă cunosc mai bine ca oricine şi erau extrem de ataşaţi de Kate, dar sunt sigur că o să găsiţi pe cineva care să-i înlocuiască.
L-am asigurat că aşa va fi. Miguel, pe care nu avusese ocazia să-i întâlnească, se ataşase într-un mod extrem de posesiv de Sandmanor. La finalul prânzului nostru, domnul Van der Guilt mi-a făcut o favoare şi mai surprinzătoare. A scos dintr-un diplomat un dosar verde gros şi mi l-a întins.
— Am ezitat mult înainte să-ţi aduc aceste documente. Nu sunt genul care se bagă în treburile altora, dar am citit, din întâmplare, un articol care vorbea despre relaţiile nu foarte amiabile pe care le ai cu tatăl logodnicei tale şi mi-am spus că hârtiile astea v-ar putea ajuta. O privesc şi pe Rebecca.
Mi se pare important să afle, dar părea lipsit de delicateţe să vină direct din partea mea. Uită-te peste ele după-amiază, m-a oprit el când a văzut că mă
