— Kasper fusese lovit în cap de gardian, în timp ce se afla peste Judith. L-au legat. Era gol şi ea l-a… Mă rog, a intenţionat…
— Spune odată, a vociferat Dane.
— L-a circumcis. Cu bisturiul ăsta, a precizat infirmiera culegând instrumentul pe care Judith îl aruncase pe jos. Or, acest bărbat nu e circumcis. Aşa că e Johann.
M-a cuprins un soi de toropeală. Cuvintele Marthei îmi dansau prin cap. Prizonierul a ridicat ochii spre ea, apoi spre mine. Ar fi vrut să zică ceva, dar emoţia îl gâtuia. Dane a vrut să se convingă singur. I-a dat din nou pantalonii şi chiloţii jos ca să-i inspecteze încă o dată. Membrul era intact.
Dezamăgirea profundă i s-a citit pe faţă. Ani şi ani de anchetă se spulberau ca un fum. Eşecul l-a atins profund. Încă o batjocură la adresa a mii de victime. Îmi părea chiar rău pentru el. Pentru prima oară de când îl cunoşteam am întrezărit profunzimea rănilor sufleteşti pe care le purta şi eforturile supraomeneşti pe care le făcea ca să-i răzbune pe ai săi. Cuprins de o furie neputincioasă, Dane a dat un şut puternic în masa de lemn pe care stăteau încă aliniate cele patru pistoale. Apoi s-a întors şi s-a postat în faţa lui Johann cu o faţă ameninţătoare.
— Şi tu unde erai în timpul războiului?
— La baza militară de la Peenemünde, apoi arestat de Gestapo şi trimis la Oranienburg-Sachsenhausen.
Dane a părut şocat la auzul acelei denumiri, care mie nu-mi spunea nimic. A întrebat:
— Ai participat la marş?
— Da, a răspuns Johann sumbru.
Celălalt a tăcut. Nu înţelegeam nimic din ce-şi spuneau. Dane a reluat:
— Şi apoi?
— Apoi am fost luat de ruşi şi arestat la domiciliu la Moscova, unde am fost obligat să lucrez cu Serghei Korolev.
— Serghei Korolev? a întrebat Dane, care părea că pentru prima dată
nu ştie mai multe decât mine.
— Satelitul Sputnik, Yuri Gagarin, primul om în spaţiu, toate s-au 244
datorat lui Serghei Korolev din echipa căruia am făcut şi eu parte, a explicat Johann cu o strălucire de mândrie în priviri.
S-a întors spre mine ca să vadă dacă această revelaţie mă
impresionase în vreun fel. Chiar o făcuse. Dane a schimbat cu brutalitate subiectul:
— Deci spui că ţi-ai omorât ticălosul de frate?
— Da, şi o regret.
— Cum poţi regreta că ai curăţat pământul de o astfel de scursură? a scrâşnit Dane din dinţi.
— Pentru că nu eram îndreptăţit s-o fac şi pentru că, fără s-o ştiu, l-am sustras răzbunării Marthei şi a acelei femei pe care o numiţi Judith.
Credeam că sunt unica lui victimă. Aflu acum că au fost mii. Moartea lui nu-mi aparţinea.
— Cum l-ai găsit?
— Credeam că n-o să-i mai văd niciodată. Aflasem despre moartea soţiei mele. Nu ştiam nimic despre tine, a explicat Johann întorcându-se din nou spre mine. Eram la Moscova, sub supraveghere permanentă. Apoi, în urmă cu doisprezece ani, Korolev a murit. Mă ataşasem de el şi de cercetările pe care le făceam împreună. La dispariţia lui, am considerat că
aveam dreptul să-mi recapăt libertatea. Englezii m-au ajutat. Le-am spus că
accept să plec în Vest cu condiţia să mă ajute să-mi găsesc fiul şi fratele. Au reuşit în legătură cu cel din urmă.
— Cum l-ai omorât? Cine îmi garantează că nu-i protejezi? l-a întrerupt Dane.
— Îl urmăream de mai bine de trei săptămâni. Îi studiasem obiceiurile. Mergea în fiecare zi de acasă la serviciu la Sanomoth, o fabrică ce îl angajase, şi de la fabrică acasă. Serile şi le petrecea acasă. Credeam că se temea să nu fie recunoscut. Nu ieşea decât vinerea, ca să meargă la un club de striptease undeva într-o zonă izolată. I-am găurit rezervorul de combustibil ca să rămână în pană la timpul potrivit, la zece kilometri de club şi la patruzeci distanţă de casă. În jur nu existau decât o fermă şi un câmp nesfârşit. A încercat să pornească maşina. Degeaba. A coborât. A deschis capota. A văzut balta de benzină care se lărgea pe asfalt. A dat cu pumnul în capotă, apoi a încuiat maşina şi a luat-o pe jos. Am aşteptat să facă vreo două
sute de metri ca să ajungă în unghiul mort pe care îl reperasem. Nimeni de la fermă nu ne putea observa. Am accelerat şi am intrat în el.
— Şi cum poţi fi sigur că l-ai omorât?
— Pentru că am coborât din maşină şi am verificat dacă murise.
Pentru că l-am pus în portbagaj şi apoi l-am îngropat.
245
— Unde?
— În deşert.
— E un loc cam mare… l-a ironizat Dane. Şi dacă vreau să verific?
Johann i-a aruncat o privire glacială:
— Trebuie să ajungi la San Luis Potosi, în Mexic. Mergi apoi treizeci de kilometri spre vest în deşertul Chihuahua şi la exact douăzeci şi două de grade şi opt minute latitudine nordică şi o sută de grade şi cincizeci şi nouă
