Câştigase ceva bani din expoziţii şi într-o zi avea să devină una dintre cele mai bogate moştenitoare din Statele Unite, dar deocamdată relaţiile cu tatăl ei erau complicate. Îi asigura, bineînţeles, o rentă lunară generoasă, pe care ea o folosea cu reticenţă pentru că veniturile din pictură nu-i ajungeau. De la asta şi până la a-i cere să semneze un cec de câteva milioane era o distanţă
ca de la cer la pământ. Nu cred că Nathan Lynch i-ar fi refuzat ceva fetiţei lui dragi, dar ar fi folosit această pârghie pentru a-i cere diverse servicii în schimb. În ochii lui eu rămâneam un vânător de zestre de care trebuia s-o ferească. Bănuielile mele s-au confirmat rapid. Frumoasa mea, artistă
veritabilă şi fetiţă răsfăţată, nu cerea nimic în mod direct. I-a cerut lui Ernie o situaţie a finanţelor de care dispunea. Băgăciosul ăla a profitat de ocazie pentru a o chestiona. Cu o candoare care m-a lăsat cu gura căscată, ea i-a vorbit despre proiectul nostru, iar Ernie s-a grăbit să-şi informeze şeful
„despre ce era vorba”. Peste două ore, secretara lui Nathan Lynch a sunat-o pe Donna ca să mă convoace la o întrevedere. Tonul pe care a făcut-o nu mi-a plăcut, iar amintirea singurei noastre întâlniri nu a fost nici ea de vreun folos. I-am spus Donnei să-i transmită că agenda mea era plină pentru următoarele două luni. Dacă secretara lui Lynch avea să insiste, Donna trebuia să decline dată după dată, până când tipul ăla care n-avea nicio 223
intenţie să devină socrul meu avea să renunţe. N-aveam niciun chef să-i fac pe plac. Din punctul meu de vedere, era o cauză pierdută. Donna a folosit toate consemnele. Domnul Lynch, căruia nimeni nu îndrăznea să-i spună nu, probabil că a înnebunit de furie, pentru că a doua zi la prima oră, dragul de Ernie şi-a făcut apariţia la Z & H. L-am făcut să aştepte două ore la uşa biroului meu fără să-i primesc. Nathan a apelat atunci la Frank Howard, care a vorbit cu Marcus, care mi-a făcut morală fără convingere şi fără succes.
Credeam că-i umilisem destul pe măreţul Lynch pentru a-l descuraja. I-am subestimat însă caracterul de rahat şi afecţiunea pe care i-o purta fiicei lui.
În timp ce luam masa la Phoenix cu Michael Wilmatt, un reputat arhitect cu care lucram la unul dintre noile noastre proiecte, l-am văzut apărând împreună cu Ernie. îmbătrânise mult în ultimele optsprezece luni. Faţa lui, departe de culoarea roşiatică pe care i-o ştiam, era palidă, aproape cadaverică. Am fost din nou frapat de cât era de scund. Era şi el conştient de asta, pentru că şi-a îndreptat spatele şi şi-a lungit gâtul, apoi s-a îndreptat spre noi. Fără să salute, mi-a cerut să discutăm în particular. Am fost tentat să-i refuz, dar eram curios să aflu ce voia şi nu aveam de gând să fac o scenă
de faţă cu Michael Wilmatt. M-am scuzat faţă de acesta din urmă şi l-am urmat pe tatăl Rebeccăi într-un salon separat. Ernie a vrut să ne însoţească, dar m-am exprimat foarte clar spre Nathan:
— El nu vine.
— Ba bine că nu! a protestat avocatul.
Nu m-am obosit să-i răspund şi m-am adresat din nou şefului său:
— Ori rămâne la uşă, ori plec.
Nathan Lynch l-a îndepărtat pe Ernie cu un gest sec. Salonul era minuscul, împodobit cu decoraţiuni greoaie. S-a instalat pe canapeaua capitonată din catifea bleu. M-am aşezat în faţa lui pe unul dintre fotoliile tapisate cu acelaşi material.
— Ce încerci să faci cu fiica mea? a început el.
— Nu fac nimic din ceea ce ea nu-şi doreşte.
— Eşti conştient că n-o să te las să te însori cu ea fără contract prenupţial.
— Foarte bine, pentru că nu intenţionăm să ne căsătorim.
— Asta pentru că nu faci decât să te joci cu ea.
— Rebecca e cea care nu vrea să se mărite. Nici cu mine, nici cu altcineva. Cred că idilicul cuplu pe care îl formaţi cu doamna Lynch nu constituie un model pe care ar fi tentată să-i urmeze…
— Insolenţa n-o să te ajute cu nimic.
— Grosolănia dumneavoastră cu atât mai puţin.
224
Nathan Lynch a făcut o pauză. I-ar fi plăcut să mă facă praf din trei fraze, dar nu era sigur că va reuşi.
— Deci vreţi să cumpăraţi o casă împreună.
— Exact.
— Să nu vă aşteptaţi să vă semnez un cec în alb. Dacă plătesc această
achiziţie a fiicei mele, intenţionez s-o şi protejez. După câte am înţeles, ai o tendinţă supărătoare de… a-ţi diversifica interesele.
— Nu ştiu pe ce bârfe vă fondaţi aluziile, dar nici n-o să intru cu dumneavoastră în detaliile vieţii mele private. Cât despre banii dumneavoastră, nu mă interesează absolut deloc.
— M-am resemnat în legătură cu castelul vostru de nisip… Cu micile tale găinării financiare n-o să reuşeşti să cumperi o proprietate de genul acela. A făcut din nou o pauză. Totuşi, nu vreau s-o privez pe fiica mea de ceva ce-şi doreşte doar pentru că şi-a ales persoana nepotrivită cu care… să
se asocieze. O să fiu sincer, a continuat el aplecându-se spre mine cu dinţii strânşi şi o privire metalică. N-ai nici familie, nici educaţie, nici avere. Un fizic oarecare. O inteligenţă medie şi niciun strop de moralitate. Nimic care să justifice timpul pe care îl petrece cu tine.
Bruma mea de educaţie s-a spart în bucăţi:
— Poate că reuşesc s-o fac să juiseze, i-am servit-o cu un surâs.
A tresărit ca şi cum i-aş fi dat o palmă. După un scurt moment în care a părut să se sufoce, a început să-mi urle în faţă tot ce credea despre mine.
M-am ridicat.
— Vedeţi de ce nu voiam să ne întâlnim? Cel mai sigur pentru fericirea fiicei dumneavoastră, a dumneavoastră personal şi a mea ar fi să ne ignorăm. Până acum ne-am descurcat foarte bine.
— Rahat mic cu ochi! N-o să te ignor deloc! O să-ţi sabotez toate afacerile pe care o să încerci să le faci şi o să-mi fac o datorie de onoare în a te ruina pe tine şi pe prietenul tău. Nu-ţi imagina c-o să te descotoroseşti cu una cu două de inspectorii care chiar în acest moment îţi periază toate actele contabile. Mâine la prima oră o să-ţi mai vină şi alţii pe cap. N-o să mai poţi face niciun pas fără să te loveşti de mine. O să-ţi fac până şi aerul imposibil de respirat.
— Păcat că n-aţi folosit toată această energie pentru a vă răzbuna soţia, în loc s-o închideţi la nebuni. Nu aveţi niciun simţ al priorităţilor, i-am servit-o eu.
M-a ameninţat cu pumnul, zbierând în continuare. M-am temut că n-o să-mi mai pot păstra mult timp calmul, aşa că am ieşit. În vestibul aştepta un Ernie palid precum şervetele de bucătărie. Mi s-a părut că zăresc în ochii lui 225
o sclipire de teamă ori de admiraţie. Nu cred că vedea des pe cineva în stare să-i ţină piept lui Nathan Lynch. M-am îndepărtat fără niciun cuvânt şi, întorcându-mă la Michael Wilmatt, i-am propus să mergem la alt restaurant, unde să putem vorbi în linişte. Ceea ce am şi făcut. Eram destul de mândru de felul în care îl expediasem pe bătrân, chiar dacă îmi făceam ceva probleme în legătură cu consecinţele pe care ieşirea mea risca să le producă.
N-am putut să-i ascund Rebeccăi incidentul: un ziarist de la New York Gossip se aflase în restaurant în momentul în care Nathan Lynch s-a hotărât să mă
