Titlul original: Le dernier des notres
Autor: Adélaïde de Clermont-Tonnerre
Copyright © Éditions Grasset & Fasquelle, 2016
Copyright © Pandora M, 2017 pentru prezenta ediţie O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti
Tel.: + 4 021 300 60 90; Fax: + 4 0372 25 20 20
W: pandoram.ro
ISBN: 978 – 606 – 978 – 086 – 2
Pandora M face parte din Grupul Editorial TREI
4
PentruLaurent
Manhattan, 1969
Primul lucru pe care l-am observat la ea a fost glezna, delicată, cabrată, strânsă în bareta unei sandale albastre. Nu fusesem niciodată
fetişist până în acea zi de mai şi, dacă era să mă concentrez pe vreo parte a anatomiei feminine, aş fi ales imediat fesele, zona dintre coapse, gâtul şi poate faţa, dar în niciun caz picioarele. Nu le remarcam decât dacă erau urâte ori strâmbe, ceea ce nu se întâmpla prea des. Aveam mereu norocul de a fi iubit de femei frumoase, şi obligaţia de a le răspunde era pentru mine o chestiune de onoare. Tocmai acesta era subiectul discuţiei noastre…
— Îţi pică în plasă ca muştele, bătrâne, se lamenta Marcus în timp ce luam prânzul împreună. S-ar zice că vrei să-ţi înfigi drapelul pe fiecare satelit feminin din sistemul nostru solar!
Apoi, prietenul şi asociatul meu, care avea probleme chiar şi atunci când trebuia să seducă fie şi o singură femeie, a adăugat:
— Te aşezi undeva, te uiţi în jur, bei câteva pahare şi hop! Într-un sfert de oră apar deja vreo două care îţi dau târcoale şi se străduiesc să-ţi atragă atenţia.
A făcut ochii mari şi şi-a ţuguiat buzele în formă de inimă, ca să-mi arate efectul pe care pare-se că-i aveam asupra femeilor, moment în care una dintre chelneriţe, o brunetă timidă şi durdulie, s-a găsit să-mi surâdă.
— E exasperant, s-a indignat Marcus. Dacă aş fi în locul ei, mi-ar fi şi frică să te-agăţ. Cu alura asta de uriaş, cu faţa de slav necioplit şi ochii spălăciţi…
— Ochii mei nu sunt spălăciţi! Sunt albaştri-deschis…
— Ba sunt spălăciţi. Ai mei sunt într-adevăr albaştri şi n-au nici pe departe acelaşi efect. Tipele adoră să vorbească cu mine despre orice, viaţa lor, probleme, părinţi, primul dinte. Le ascult confidenţele timp de săptămâni întregi şi de-abia atunci sunt pe punctul de a ajunge unde vreau, pe când tu, într-un sfert de oră ţi le faci iubite.
— Dar nu ţi-am suflat niciodată vreo femeie!
— Asta e şi mai rău! Nici măcar nu intenţionezi să mi le sufli şi ele îţi cad în braţe oricum…
— Dacă mi-ai spune că îţi place vreuna, nici măcar nu m-aş uita la ea.
— Eu nu vreau o iubită care să mă uite din primul minut în care îţi faci tu apariţia… Şi-ar pierde orice valoare în ochii mei.
5
Portretul pe care mi-l făcea Marcus era exagerat. Nu era adevărat că
trebuia doar să mă aşez, aşteptând ca ele să-mi cadă în braţe. Ba chiar mă
străduiam, făceam orice era necesar ca să le am. Îi repetasem mereu regulile mele de aur, dar abordarea mea directă i se părea „simplistă”. Prefera să-şi justifice propria timiditate folosindu-se de aşa-zisul meu magnetism. Era totuşi mai bogat decât mine, dar principiile rigide îl împiedicau să se folosească de acest avantaj. Se încorseta într-o schemă mentală complicată, chiar dacă femeile sunt, contrar a ceea ce se spune, destul de previzibile. Ca să te culci cu o femeie trebuie:
A/ Să găseşti ce are frumos – pentru că fiecare are ceva frumos – şi să-i arăţi că o admiri;
B/ Să ceri – a se înţelege să cerşeşti – să te culci cu ea; C/ Să ştii să faci asta cu destul umor, ca să nu-ţi cadă faţa când ea zice nu;
D/ Să te comporţi decent şi realist, evitând să-i trimiţi trei pagini cu citate literare care te-ar putea face să pari ridicol.
Îi spusesem de mii de ori că ar trebui să fie mai direct, dar treaba asta nu era în firea lui. Avea talentul de a provoca confesiuni, masculine sau feminine, fără să ştie cum să le folosească în avantajul lui. Eu, pe de altă
parte, eram la fel de priceput, dar în alt domeniu, acela de a atrage femeile în pat.
*
Tocmai îmi sărbătorisem împlinirea a paisprezece ani când fetele au început să mă remarce, la şcoală, în urma încăierării cu Billy Melvin. Cu doi ani mai mare decât mine, teroriza pe toată lumea de la Liceul Hawthorne.
Într-o zi, Billy mi-a spus „eşti un zero”, aluzie la numele meu de familie,
„Zilch”. M-a scos din sărite.
Faţa îi era încreţită de furie, ca şi cum i-ar fi intrat soarele în ochi. Nu voia, zicea el, să se încurce decât cu unii mai înalţi ca el. Eram deja cam la înălţimea lui, ceea ce îl enerva. Nu eram destul de pregătit, din punctul lui de vedere. Detestam genul ăsta de tipi care credeau că-şi pot permite orice pentru că primiseră totul de la viaţă. Slugărnicia care-i înconjura, dispreţul pe care-l afişau faţă de restul lumii îmi făceau sângele să fiarbă. Îmi plac banii, dar nu-mi impun respect decât dacă au fost câştigaţi prin muncă, nu moşteniţi de ţipi precum Billy. Era de-ajuns o privire ca să-ţi dai seama că
era un prost. Nu-mi plăceau nici capul lui pătrat, nici pielea lui de roşcat. Cu atât mai puţin felul în care se comporta mergând şi vorbind fără să
privească oamenii în ochi, cu nasul pe sus şi un aer de superioritate enervantă. Trebuie totuşi să spun că la vremea aceea nu-mi prea plăcea 6
