Manhattan, 1969

Primul lucru pe care l-am observat la ea a fost glezna, delicată, cabrată, strânsă în bareta unei sandale albastre. Nu fusesem niciodată

fetişist până în acea zi de mai şi, dacă era să mă concentrez pe vreo parte a anatomiei feminine, aş fi ales imediat fesele, zona dintre coapse, gâtul şi poate faţa, dar în niciun caz picioarele. Nu le remarcam decât dacă erau urâte ori strâmbe, ceea ce nu se întâmpla prea des. Aveam mereu norocul de a fi iubit de femei frumoase, şi obligaţia de a le răspunde era pentru mine o chestiune de onoare. Tocmai acesta era subiectul discuţiei noastre…

— Îţi pică în plasă ca muştele, bătrâne, se lamenta Marcus în timp ce luam prânzul împreună. S-ar zice că vrei să-ţi înfigi drapelul pe fiecare satelit feminin din sistemul nostru solar!

Apoi, prietenul şi asociatul meu, care avea probleme chiar şi atunci când trebuia să seducă fie şi o singură femeie, a adăugat:

— Te aşezi undeva, te uiţi în jur, bei câteva pahare şi hop! Într-un sfert de oră apar deja vreo două care îţi dau târcoale şi se străduiesc să-ţi atragă atenţia.

A făcut ochii mari şi şi-a ţuguiat buzele în formă de inimă, ca să-mi arate efectul pe care pare-se că-i aveam asupra femeilor, moment în care una dintre chelneriţe, o brunetă timidă şi durdulie, s-a găsit să-mi surâdă.

— E exasperant, s-a indignat Marcus. Dacă aş fi în locul ei, mi-ar fi şi frică să te-agăţ. Cu alura asta de uriaş, cu faţa de slav necioplit şi ochii spălăciţi…

— Ochii mei nu sunt spălăciţi! Sunt albaştri-deschis…

— Ba sunt spălăciţi. Ai mei sunt într-adevăr albaştri şi n-au nici pe departe acelaşi efect. Tipele adoră să vorbească cu mine despre orice, viaţa lor, probleme, părinţi, primul dinte. Le ascult confidenţele timp de săptămâni întregi şi de-abia atunci sunt pe punctul de a ajunge unde vreau, pe când tu, într-un sfert de oră ţi le faci iubite.

— Dar nu ţi-am suflat niciodată vreo femeie!

— Asta e şi mai rău! Nici măcar nu intenţionezi să mi le sufli şi ele îţi cad în braţe oricum…

— Dacă mi-ai spune că îţi place vreuna, nici măcar nu m-aş uita la ea.

— Eu nu vreau o iubită care să mă uite din primul minut în care îţi faci tu apariţia… Şi-ar pierde orice valoare în ochii mei.

5

Portretul pe care mi-l făcea Marcus era exagerat. Nu era adevărat că

trebuia doar să mă aşez, aşteptând ca ele să-mi cadă în braţe. Ba chiar mă

străduiam, făceam orice era necesar ca să le am. Îi repetasem mereu regulile mele de aur, dar abordarea mea directă i se părea „simplistă”. Prefera să-şi justifice propria timiditate folosindu-se de aşa-zisul meu magnetism. Era totuşi mai bogat decât mine, dar principiile rigide îl împiedicau să se folosească de acest avantaj. Se încorseta într-o schemă mentală complicată, chiar dacă femeile sunt, contrar a ceea ce se spune, destul de previzibile. Ca să te culci cu o femeie trebuie:

A/ Să găseşti ce are frumos – pentru că fiecare are ceva frumos – şi să-i arăţi că o admiri;

B/ Să ceri – a se înţelege să cerşeşti – să te culci cu ea; C/ Să ştii să faci asta cu destul umor, ca să nu-ţi cadă faţa când ea zice nu;

D/ Să te comporţi decent şi realist, evitând să-i trimiţi trei pagini cu citate literare care te-ar putea face să pari ridicol.

Îi spusesem de mii de ori că ar trebui să fie mai direct, dar treaba asta nu era în firea lui. Avea talentul de a provoca confesiuni, masculine sau feminine, fără să ştie cum să le folosească în avantajul lui. Eu, pe de altă

parte, eram la fel de priceput, dar în alt domeniu, acela de a atrage femeile în pat.

*

Tocmai îmi sărbătorisem împlinirea a paisprezece ani când fetele au început să mă remarce, la şcoală, în urma încăierării cu Billy Melvin. Cu doi ani mai mare decât mine, teroriza pe toată lumea de la Liceul Hawthorne.

Într-o zi, Billy mi-a spus „eşti un zero”, aluzie la numele meu de familie,

„Zilch”. M-a scos din sărite.

Faţa îi era încreţită de furie, ca şi cum i-ar fi intrat soarele în ochi. Nu voia, zicea el, să se încurce decât cu unii mai înalţi ca el. Eram deja cam la înălţimea lui, ceea ce îl enerva. Nu eram destul de pregătit, din punctul lui de vedere. Detestam genul ăsta de tipi care credeau că-şi pot permite orice pentru că primiseră totul de la viaţă. Slugărnicia care-i înconjura, dispreţul pe care-l afişau faţă de restul lumii îmi făceau sângele să fiarbă. Îmi plac banii, dar nu-mi impun respect decât dacă au fost câştigaţi prin muncă, nu moşteniţi de ţipi precum Billy. Era de-ajuns o privire ca să-ţi dai seama că

era un prost. Nu-mi plăceau nici capul lui pătrat, nici pielea lui de roşcat. Cu atât mai puţin felul în care se comporta mergând şi vorbind fără să

privească oamenii în ochi, cu nasul pe sus şi un aer de superioritate enervantă. Trebuie totuşi să spun că la vremea aceea nu-mi prea plăcea 6

nimic… Aşteptând ca Billy Melvin să-mi mai spună încă o dată: „Eşti un zero, Zilch, un zero barat, cules de pe drumuri de doi rataţi”, am fost cuprins de unul dintre acele accese de furie care mă stăpânesc câteodată. Marcus zice că toată culoarea mi se scurge din obraji, simt că altcineva pune stăpânire pe mine şi nu mă mai pot controla. L-am apucat pe Billy de braţ şi l-am învârtit de două ori în jurul meu, aşa cum învăţasem la aruncarea greutăţii, şi l-am catapultat într-unul dintre vitraliile care reprezentau mândria liceului nostru. Billy a rămas perplex câteva secunde. Apoi, s-a scuturat ca un doberman care iese din apă şi s-a năpustit asupra mea. Am căzut amândoi la pământ. Eram orbiţi de furie. A fost nevoie de pedagog şi de căpitanul echipei de fotbal ca să ne poată despărţi. Cu nasul plin de sânge şi o ureche ruptă, Billy Melvin lătra şi înjura ca la uşa cortului. Tricoul meu era sfâşiat până la abdomen, pumnul stâng îmi era varză, şi dintr-o tăietură de sub bărbie, picături de sânge ca nişte perle stacojii cădeau pe cimentul din curte.

Plaga, cusută prost, mi-a lăsat o cicatrice în W, de la Werner, de care sunt foarte mândru.

Am fost amândoi eliminaţi pentru o săptămână. Directorul liceului a profitat ca să ne pună la muncă în folosul comunităţii. Voia să se pună bine cu primarul din Hawthorne. Timp de două zile, cu interdicţia de a vorbi între noi, am fost obligaţi să măturăm şi să strângem frunzele uscate de pe Lafayette Avenue – unde locuia primarul –, să degresăm, să dăm cu şmirghel şi să-i revopsim gardul de la grădină, înainte să cărăm sute de dosare de arhivă la Primărie ca să-şi poată extinde biroul. Eliminarea mi-a adus o săpuneală serioasă din partea lui Armande, mama mea, dar şi felicitări de la Andrew, tatăl meu. Încă din primii ani de viaţă, tata avea asemenea accese de tandreţe în ceea ce mă priveşte. Obişnuia să mă bată pe umăr sau să-mi atingă bicepşii şi să repete cu o faţă extaziată: „Uite ce construcţie frumoasă!

Tare ca o stâncă!” Faptul că-i stâlcisem faţa unui băiat mai mare ca mine cu doi ani, chiar dacă îmi adusese necazuri, îl umplea de încântare. La întoarcerea noastră la şcoală, Marcus, care avea deja o înclinaţie spre Drept, chiar dacă în acea perioadă se imagina mai mult concertist decât avocat, a organizat tratativele de pace. Acestea s-au soldat cu semnarea unui tratat redactat prin grija lui. Acordul, ratificat printr-o cartă a liceului, împărţea curtea pe o diagonală care se întindea de la uşa vestiarelor la cea a cantinei.

Toaletele fetelor şi ale băieţilor au fost haşurate şi declarate teritorii neutre.

Marcus, deja pasionat şi de istorie, le rebotezase „Elveţia”. Povestea a rămas ca o glumă între mine şi el. Chiar şi azi când mergem să ne uşurăm, „mergem în Elveţia”.

7

Această ispravă, la care s-a adăugat victoria mea relativă de a nu mă fi făcut de râs în faţa lui Billy Melvin, mi-a adus noi prieteni şi o primă iubită: Lou. Fata m-a încolţit într-o bună zi în sala de sport şi mi-a vârât limba în gură. Gustul ei de bomboană cu cireşe şi limba moale m-au făcut să depăşesc şocul primului sărut de acest fel din viaţa mea. Experienţa mi s-a părut uşor nedemnă de mine şi nu mi-a făcut plăcere să fiu pradă în loc de vânător, dar Lou era cea mai frumoasă fată din Hawthorne. Avea părul lung şi brunet, un aer insolent care nu se potrivea cu fusta cuminte, plisată, doi ani mai mult decât mine – adică de o vârstă cu Billy – şi nişte sâni care îi făceau deja puloverele să stea mai întinse în dreptul pieptului şi întorceau capetele tuturor băieţilor din liceu. Lou reprezenta o şansă care nu putea fi refuzată.

În clubul antreprenorilor de la şcoală, unde se forma „viitoarea elită a lumii afacerilor”, profesorul nu obosea să repete că e necesar să „identifici şi să

profiţi de orice oportunitate”. Chiar copleşit de asaltul fetei, am reuşit să fac, deschizând gura şi răspunzând săruturilor ei, o analiză precisă a stării de fapt. Am ajuns la concluzia că Lou se potrivea schemei de tipul 2:

„Oportunitate cu risc moderat”, unul dintre cazurile în care potenţialul beneficiu e mai mare decât riscurile. Mândru de a fi în pas cu marii antreprenori care puseseră bazele acestei ţări şi lăsând la o parte faptul că

eram uşor buimac, am apucat-o strâns pe fata care mi se oferea cu atâta bunăvoinţă. Am început prin a-i atinge sânii aşa cum faci când vrei să reglezi apa rece şi apa caldă sub duş, surprins de moliciunea sfârcurilor pe care mi le imaginam mai ferme, apoi i-am prins mai hotărât fundul în palme şi, neştiind cum să procedez, i l-am ridicat spre mine. Doar că experimentele respective nu produceau nicio reacţie cobaiului meu uman; prin urmare, am rămas repede în pană de idei. După un moment de ezitare, am profitat de avantajul câştigat şi am început să-i explorez partea de dinăuntru a coapselor, când ea a avut proasta inspiraţie de a mă opri… La ieşirea din sala de sport o aveam la braţ pe bomba sexy a liceului. În faţa şcolii, ea s-a înfăşurat în jurul meu ca iedera pe copac. Profesorul de istorie, un moş acrit care nu-i plăcea decât pe Marcus (singurul care găsea pasionante cuceririle regilor cu nume imposibil de pronunţat din cine ştie ce ţări minuscule şi din vremuri atât de îndepărtate încât hominizii abia avuseseră timp să coboare din copac), s-a îndreptat spre noi cerându-ne să ne „comportăm civilizat”. I-am dat un răspuns obraznic care nu lăsa să se întrevadă nicio urmă din valul de îndoieli şi de hormoni care se agitau în interiorul meu, iar Lou mi-a apreciat spiritul de rebel. A lăsat să-i scape un: „Bravo! Doar e democraţie!”

Apoi, cu ochii fixaţi în cei prăfuiţi ai profesorului, mi-a lins urechea înainte de a mi-o lua cu totul în gură, producându-mi păcănituri dureroase în 8

organul cu pricina pentru tot restul zilei.

Lou era o pradă demnă de invidiat. Aşa că a reuşit să sporească şi mai mult creditul pe care mi-l dăduseră încăierarea şi apoi tratatul de pace semnat cu Billy. Amicii au început să-mi atribuie o putere de seducţie nemăsurată. Eu, pe de altă parte, nu eram chiar atât de convins, dar a trebuit să constat că, de când începusem să ies cu Lou – cuvânt destul de impropriu, deoarece esenţa jocului nu mi se părea actul de a ieşi, ci dimpotrivă, de a

„intra” în Lou, ceea ce ea refuza cu obstinaţie – fetele mă priveau cu ochi din ce în ce mai languroşi. Se străduiau să-mi iasă în cale şi-i mărturiseau lui Marcus că ochii mei albaştri şi surâsul „super tare” le dădeau pe spate. Una dintre ele, am uitat cum o chema, auzind despre pofta mea de mâncare impresionantă, îmi făcea câte o prăjitură în fiecare zi. Cadourile astea o exasperau pe Lou, dar ea n-avea nicio legătură cu bucătăria. Aşa că se mulţumea să-şi ia „bucăţica” şi nu mai comenta. Cum ţinea la siluetă, le ceda prietenelor cota ei parte şi le privea cu acea satisfacţie pe care o au fetele slabe de a-şi demonstra voinţa, în timp ce, sub ochii lor, cele mai robuste se lasă dominate de pofte gurmande.

Începând cu acel moment, n-am mai avut niciodată probleme în a cuceri femeile. Aşa că m-am obişnuit. Mi se dăruiau cu uşurinţă şi, chiar dacă

unele rezistau, n-o făceau pentru multă vreme. Cele mai viclene ştiau să se facă dorite. Uşor de cucerit sau nu, pentru mine constituiau o distracţie, nimic mai mult, mod de a gândi care pe parcursul anilor mi-a consolidat proasta reputaţie. Sunt genul curtenitor, dar rareori sentimental. Mă ataşez cu greutate. Una dintre multele mele iubite, studentă la Psihologie –

Doamne, ce-mi mai plăcea obiceiul ei de a-şi păstra ochelarii pe nas când făceam amor – făcuse o analiză a acestei trăsături de caracter. După ea, faptul că fusesem adoptat mă făcuse să nu prea am încredere în oameni.

Sufeream, zicea ea, de fobia abandonului, care mă împingea spre relaţii superficiale. Părerea mea era că vina e a femeilor, care au, fără excepţie, obsesia cuibului, a construcţiilor trainice şi a legăturilor „serioase”. Ele vor ca bărbaţii să se îndrăgostească şi-i consideră canalii pe cei care nu reuşesc.