grasă şi puţin le păsa de validitatea argumentelor pe care le aduceam noi.

Eram la mila lor şi o ştiau. Mi-ar fi plăcut să-i iau pe amândoi de gât chiar acolo, dar văzând felul în care preşedintele dansa de nerăbdare în fotoliul lui de piele, am înţeles că, cu cât l-aş fi maltratat verbal, ori poate chiar fizic, cu atât i-aş fi produs o mai mare plăcere. Asta e problema cu toţi masochiştii, e imposibil să le vrei răul fără să le faci şi un bine. Odată cu această idee, mi-am recăpătat calmul. Bani nu mai aveam. Trebuia să ajungem la un compromis. Am propus unul dintre apartamentele pe care urma să le construim. Lăcomia bătrânului s-a făcut din nou simţită: voia unul cu toate facilităţile la ultimul etaj, plus terasă. Era vorba de unul dintre cele mai scumpe şi negocierea a reînceput şi mai înverşunată. Încercând să apăr fiecare centimetru al fortăreţei, mă întrebam pe care dintre protejaţii lui voia domnul preşedinte să-i instaleze în penthouse. Din informaţiile mele, femeia cu care se căsătorise pentru a face carieră în politică era deja fastuos instalată în casa lor din Manhattan, iar cei doi copii, căsătoriţi şi aşezaţi la casele lor.

Cât despre şobolan, el se mulţumea cu un studio, nu din cine ştie ce elan de modestie, ci pentru că şeful lui găsea normal să fie respectată

ierarhia: dacă el primea un apartament cu terasă, adjunctul nu putea pretinde mai mult de a cincea parte din suprafaţă, la cel puţin trei etaje mai jos. Am refuzat categoric locul de parcare, mobila de bucătărie şi liftul privat. Judecând după sunetele gâtuite care i se auzeau din stomac, preşedintelui îi era foame. Am jucat pe această carte, târguindu-mă în legătură cu cele mai mici detalii şi declarând că-mi anulasem toate întâlnirile din după-amiaza şi chiar din seara aceea, pentru a rezolva această

problemă. Când a văzut gustarea şi chiar cina tot mai departe, s-a simţit dintr-odată foarte slăbit şi a cedat. A mai avut şi obrăznicia de a-mi spune, după ce ne tapase de unul dintre cele mai scumpe bunuri din proiect, că sunt

„dur în afaceri, rigiditate datorată cu siguranţă moştenirii mele genetice”.

Apoi a adăugat: „Să ştiţi că genul ăsta de tărie e foarte important când eşti tânăr…”, făcându-mă să-mi imaginez cum ar fi să-i sparg mutra. Făcusem uz de tot farmecul meu în timpul negocierii şi acum că cedase, tare mi-ar fi plăcut să-i fac să-şi înghită toate apropourile cu cravată cu tot. Cu atât mai mult cu cât continua să se tragă de ea într-un mod obscen. Îngrijorat, Marcus a readus discuţia pe teren juridic. Nu puteam semna un acord standard care ar fi lăsat la vedere indicii în legătură cu escrocheria lor. Preşedintele şi adjunctul lui ne-au pus în temă cu paşii de urmat. Ziua următoare urma să

depunem contractele de cesiune legate de chestiunea apartamentelor la notarul lor priceput la chichiţe legale, pentru a legaliza, folosind nume false, 24

actele de proprietate. Autorizaţiile pentru reînceperea lucrărilor urmau să

ne fie apoi trimise direct la şantier, spre seară. Ne-am ridicat. Eu i-am salutat având în ochi sclipiri criminale. Nu ştiam exact când, dar eram hotărât ca la un moment dat să-i fac una cu pământul pe mafioţii ăştia nenorociţi deghizaţi în funcţionari publici. Asociatul meu mi-a făcut un semn cu mâna.

Am plecat fără niciun alt cuvânt. Marcus, care nu agrea momentele de tăcere, a remarcat: „A ieşit bine până la urmă” şi, cum eu nu spuneam nimic, a adăugat fatalist: „Nu poţi fi întotdeauna prădător, în viaţă trebuie să mai joci şi rolul celălalt”. În parcare am legat bara de protecţie a Chryslerului cu ajutorul curelei de la pantaloni. În maşină, Shakespeare, furios că rămăsese închis, făcuse bucăţi bancheta din spate şi mare parte din tetiere. În doar trei ore, maşina lui Marcus devenise o ruină. El, care nu suporta nici dezordinea, nici lucrurile stricate – ca urmare a unei copilării privilegiate – a ridicat ochii spre cer, resemnat:

— Cu tine şi cu Shakespeare alături mă mir de ce mai plătim pe cineva pentru demolări.

N-am avut inimă să cert câinele. Ştiam prea bine cum e să fii abandonat.

Dresda, februarie1945

Victor Klemp reluă teribilul arbitraj între cei cu şanse mari de supravieţuire şi cei sortiţi pieirii. Îl însărcina pe unul dintre soldaţi să

transporte trupul fără viaţă al Luisei alături de celelalte victime. Al doilea soldat se pricopsi cu nou-născutul şi cu o sarcină la fel de dificilă: trebuia să-i facă rost de mâncare. Povestea naşterii miraculoase făcu repede înconjurul refugiaţilor, care în biserica adăpost încercau încă să-i ajute pe alţii ori pe ei înşişi. Un elan formidabil îi mobiliză pe bieţii oameni ajunşi la capătul puterilor. Trebuia să găsească o femeie care alăpta, şi repede. Tânărul soldat băgase copilul în cămaşa lui pentru a-i ţine de cald cu propriul corp. Îi întreba pe toţi cei aflaţi în stare de conştienţă dacă văzuseră pe undeva vreo femeie cu bebeluş. Fără succes. După o oră, copilul care stătuse liniştit până

atunci, începu să plângă. Atingea cu buzele pieptul soldatului înnebunit de grijă, căutând din instinct un sân pe care nu-i găsea. Tânărul ieşi din biserică. Zorii începeau să mijească. Oriunde te uitai, flăcările se ridicau lacome. În plină lună februarie, căldura era insuportabilă. Văzu lucruri oribile: adulţi mistuiţi de foc, reduşi la dimensiunile unor copii, bucăţi de mâini şi de picioare, familii întregi carbonizate, autobuze pline de civili şi de 25

salvatori calcinaţi. Sângele i se scurse din obraji la vederea unor camarazi în uniformă, cu trăsăturile imposibil de recunoscut. Siluete fantomatice se iveau uneori dintre dărâmături. Mulţi îşi căutau copiii, familiile. O femeie care să poată alăpta nou-născutul? Nu, nu văzuseră. Căutau altceva. Nu-şi aminteau. Lapte? Nu, nicio picătură. Trebuia să iasă din oraş să caute ajutor la sătenii din localităţile învecinate. Copilul plângea în continuare, cu gâtul lui minuscul şi roz uscat de sete. Un bătrân îi oferi soldatului o bucată de zahăr. Acesta o topi în puţina apă rămasă în bidonul pe care-l purta cu el şi lăsă câteva picături de pe degetul arătător – pe care şi-l ştersese cât putuse de bine pe mâneca vestonului – să cadă în gura micuţului Werner. Bebeluşul îi supse avid degetul şi începu din nou să plângă când îl scoase. Soldatul îi strângea la piept, mergând fără ţintă, în căutarea unui nou şi din ce în ce mai puţin probabil miracol. Curând, copilul încetă să mai plângă. Tăcerea lui îl panică pe tânăr mai tare decât ţipetele de mai-nainte. Văzând mica făptură

atât de slăbită în braţele lui, se simţi cuprins de disperare. Se aşeză pe o coloană spartă, care cu câteva zile în urmă împodobea Palatul de Justiţie.

Neavând puterea să vadă bebeluşul murind în braţele lui, se hotărî să-i abandoneze acolo. Să asiste la agonia unui nou-născut i se păru prea inuman. Zări o piatră plată printre ruine şi puse copilul în acest leagăn al apocalipsei. Sfâşiat de durere, se îndepărtă câţiva metri. Pruncul scânci şi el se întoarse, devorat de remuşcarea că o astfel de idee îi putuse trece prin minte. Şi lui îi era atât de foame… îşi reluă drumul, luat prin surprindere de un zgomot înspăimântător. Se întoarse dintr-un salt şi pe locul bisericii Frauenkirche din care ieşise cu o oră în urmă, văzu ridicându-se o coloană

imensă de praf cenuşiu-închis. Ultim refugiu în faţa haosului, impunătoarea regină de piatră care veghea de două secole asupra oraşului se prăbuşise peste cei salvaţi din ghearele flăcărilor. Într-o clipă îi trecură pe dinaintea ochilor faţa doctorului care făcuse posibilă naşterea pruncului, a camaradului său care îl ajutase s-o scoată pe mamă de sub dărâmături, ale oamenilor cărora le pusese întrebări, ale copiilor şi ale infirmierelor cu care se întâlnise în drum. Rămase încremenit, refuzând să creadă că acele fiinţe care, cu câteva momente în urmă, îi vorbiseră şi îi zâmbiseră nu mai erau. Se aşeză, prea copleşit ca să plângă sau ca să înţeleagă extraordinara şansă pe care o avusese.

Una sau două ore mai târziu, văzu apărând la capătul a ceea ce fusese o stradă comercială şi populară a oraşului două femei şi o fetiţă, acoperite de praf din cap până-n picioare. Se repezi la ele atât de vijelios, încât le înfricoşă. Una dintre ele ridică un cuţit, strigându-i să se îndepărteze.

Tânărul îşi desfăcu cămaşa ca să le arate ce avea la piept, implorând.

26

— N-aveţi o picătură de lapte?

Dădură din cap că nu, dar se apropiâră. Cea mai în vârstă declară

laconic.

— Arată rău.

— Mama lui e moartă. N-a mâncat nimic de când s-a născut.

— E al tău? întrebă cealaltă.

— Nu. Nu e copilul meu, dar nu vreau să-i las să moară.

— Ar fi bună o vacă, interveni copila pragmatic.

— Au fost mâncate toate de multă vreme, micuţo, zise femeia care părea să aibă vreo cincizeci de ani.

— Atunci o mamă? insistă fetiţa.

— A lui e moartă, repetă soldatul ştergându-şi nasul cu dosul hainei pline de praf.

— Azi-noapte am văzut una.

— O vacă? se mirară în cor cei trei adulţi.

— Nu, o mamă.

— Când? Unde?

— Azi-noapte, în beci, era o doamnă cu bebeluşul ei în coş.

— Despre ce vorbeşti, draga mea? Eu nu-mi amintesc nimic, o întrebă

mama ei.

— Doamna aceea care m-a ţinut în braţe când tu erai afară… ca să mă

poţi scoate prin gaură.

— Doamna cu mantou roşu?

— Da.

— Dar n-avea niciun bebeluş!

— Avea. În coş. L-am văzut când fugeam din cauza focului. Doamna fugea şi ea cu coşul în braţe. Erau tunete peste tot.

Tânăra se ghemui la înălţimea fetiţei.

— Explică-ne, Allestria. E foarte important.