blondă a coborât din Ford cu un pachet pătrat şi plat sub braţ. A intrat în clădire. Am oprit motorul.

— Nici nu se pune problema s-o aştepţi! Mă auzi, Wern? Dacă într-adevăr e femeia vieţii tale, soarta o va aduce din nou în drumul tău. Aşa că în momentul ăsta demarezi şi ne întoarcem.

Era pentru prima dată când Marcus mă atenţiona atât de clar asupra unui punct de ruptură în prietenia noastră. Stând în faţa imobilului în care intrase femeia, îmi simţeam palmele umede şi creierul pe punctul de a exploda. Căutam disperat o soluţie. Marcus mi-a aruncat o privire pe care în alte circumstanţe aş fi ignorat-o cu o piruetă, dar eram conştient că în clipa aceea avea dreptate. Riscasem totul în această afacere. Dacă lucrările nu reîncepeau foarte repede, eram ruinaţi. Am repus motorul în mişcare şi am dat înapoi vreo cinci metri. Marcus a respirat uşurat. Ba chiar m-a încurajat cu un: „Mulţumesc, Wern, o să…”, înainte să-i cadă faţa văzându-mă trecând în viteza întâi şi năpustindu-mă asupra Fordului. Impactul a fost mai brutal decât mă aşteptasem. I-am înfundat de tot aripa stângă, dar şi bara mea din faţă. Shakespeare, aşezat între noi, a ajuns cu labele din faţă pe bord şi cu maneta de viteză în burtă. Marcus era siderat. Am ieşit în trombă şi m-am aplecat pe capota maşinii verzi ca să scriu pe spatele a doua cărţi de vizită: Domnule,

Unmomentdeneatenţiedinparteameaacauzatacestnefericitaccident. Vărogsămăscuzaţipentruavariileprodusemaşiniidumneavoastră. Vărogsămăcontactaţiimediatcevăpermitetimpulpentruacompletaacteledeconstatareşiareglementaînmodamiabilaceastă

problemă.

Cucelemaisincerescuzeîncăodată,WernerZilch

Cuvintele mi se păreau lizibile, în ciuda „scrisului meu de rahat”, ca să

citez doar unul dintre comentariile de care avusesem parte toată viaţa mea de elev. Am pus cărţile de vizită pe parbriz şi am plecat spre Brooklyn, conducând ca un apucat. Marcus n-a scos un cuvânt tot drumul. Bara de protecţie a mai ţinut până în faţa Primăriei din Brooklyn, unde s-a desprins într-o parte, forţându-ne să parcăm cu un tămbălău asurzitor.

— Ştii cum să-ţi faci intrarea, a subliniat asociatul meu, înţepat.

Nu avusesem timp să lăsăm câinele acasă, aşa că am fost nevoiţi să-i părăsim în maşină, lucru pe care îl detesta. Ne-am grăbit să ajungem la întâlnire. Întârziaserăm deja zece minute. Marcus era, ca de obicei, pus la 21

patru ace. Eu nu mai semănăm cu nimic. În tensiunea urmăririi, îmi şifonasem haina şi aveam cămaşa udă de transpiraţie. Părul, pe care nu avusesem timp să-i îmblânzesc, îşi recăpătase independenţa şi mi se înfoia în voie. Asociatul meu mi-a făcut semn cu ambele mâini să mi-l dau pe spate, ceea ce am şi făcut, chiar dacă fără rezultat: claia de păr a revenit la forma iniţială în clipa în care mi-am luat mâinile din cap.

Preşedintele zonei administrative Brooklyn ne-a primit cu mare pompă într-un birou cu lambriuri de lemn. Văzându-mă intrând, a ridicat o sprânceană în semn de întrebare, dar rutina funcţiei şi cele câteva decenii de politică îl ajutau să nu se mai mire de nimic. Ne-a arătat două scaune la masa de şedinţe, departe de biroul lui cu încrustaţii din bronz aurit, la care rămase aşezat, fără altă ceremonie.

— Adjunctul meu ni se va alătura în curând, ne-a anunţat.

Privirea lui posacă părea filtrată printre lamele înclinate ale unei jaluzele. M-a studiat fără ezitare şi fără jenă. Pe mine mă agasa zborul unei muşte care se năpustea asupra abajurului unui lampadar din spatele nostru.

A trecut prin faţa mea de două ori, aşa că a treia oară am înşfăcat-o în mână, strivind-o.

— Tocmai mi-aţi omorât musca de companie, a protestat edilul.

— Cum?

— Era musca mea.

L-am văzut pe Marcus pălind, în timp ce bâlbâia nişte scuze. L-am întrerupt:

— Doar nu vreţi să spuneţi că aveţi o relaţie particulară cu o muscă, nu? — E, glumeam şi eu… Nu-i aşa că sunt simpatic?

— Mda, destul… am răspuns eu, încercând să ghicesc în minte gradul de senilitate care îl atinsese şi lăsând să cadă resturile muştei pe parchetul de culoare închisă.

— Ce înălţime aveţi?

— Un metru nouăzeci şi doi.

— Şi picioare pe măsură… continuă el.

Marcus mi-a aruncat o privire ironică.

— Proporţionale cu înălţimea… am precizat eu, în tinzând unul dintre picioare ca să-i arăt dimensiunea pantofului.

Mi-am atras o privire dezaprobatoare din partea lui Marcus, pentru încălţămintea nelustruită, în timp ce funcţionarul, mai interesat de mărimea piciorului decât de ambalaj, se fâţâia pe scaun. Contrar a ceea ce ne aşteptaserăm, întrebările lui n-aveau nimic de-a face cu detaliile tehnice ale 22

lucrării.

— Aveţi şi un aer de forţă pe măsură. Vai de cine îndrăzneşte să vă

stea în cale… a remarcat el.

— Nimeni nu îndrăzneşte să mă înfrunte când nu sunt în toane bune.

— De unde sunteţi? Aveţi un fizic foarte… germanic…

Marcus părea descumpănit. Am răspuns extrem de calm:

— Se pare că într-adevăr sunt de origine germană.

— Se pare? a repetat preşedintele.

— Părinţii mei m-au adoptat la vârsta de trei ani.

— Şi acum câţi aveţi?

— Douăzeci şi patru.

— Ce tinereţe! Ce formă grozavă! s-a extaziat el. Nu vi se pare o ambiţie prea mare să vă lansaţi atât de devreme într-un proiect de o asemenea amploare, cu optzeci şi cinci de apartamente în două imobile?

— Dumneavoastră aţi fost ales prima dată la douăzeci şi trei… i-am întors-o eu, mulţumit că împreună cu Marcus pregătiserăm cu atenţie această întâlnire.

L-am văzut umflându-şi pieptul şi trecându-şi mâna dreaptă de câteva ori pe întreaga lungime a cravatei. Cu cealaltă mână bătea inconştient darabana pe interiorul coapsei.

— Eram tare drăguţ la vremea aia. Aveam succes cu carul. Domnii în vârstă alergau după mine… a lansat el, tatonând terenul.

Din fericire, a apărut adjunctul. Lui îi dădusem un prim „comision” cu câteva luni în urmă, ca să pună capăt problemelor administrative aferente.

Zbirul adusese într-o mapă de plastic maro toate dosarele legate de şantierul nostru. Era slab şi palid, cu nas ascuţit şi un aer perfid. Din momentul în care a intrat, atmosfera a devenit tensionată.

— Ai întârziat, dragule, remarcă preşedintele.

— Ştiaţi prea bine că aveam o întâlnire de acelaşi fel în timpul acesta, i-a servit-o adjunctul.

— Atunci de ce i-ai convocat pe aceşti doi tineri fermecători atât de devreme? I-ai făcut să aştepte.

Şobolanul s-a aşezat la masa noastră, în timp ce preşedintele se ridică

şi ni se alătură fără entuziasm. Era clar că-şi împărţiseră rolurile.

Preşedintele făcea pe „poliţistul bun”, în timp ce adjunctul lui lătra, muşca şi căuta slăbiciunile. A încercat pentru început să ne impresioneze cu jargonul lui juridic. Asta necunoscând abilitatea lui Marcus în domeniul legilor. Ne-a învăluit apoi cu o păsărească de chestii tehnice pe care eu am demontat-o cu aceeaşi uşurinţă. În final, cererea lor a devenit mai clară. Voiau şpagă mai 23