nimic… Aşteptând ca Billy Melvin să-mi mai spună încă o dată: „Eşti un zero, Zilch, un zero barat, cules de pe drumuri de doi rataţi”, am fost cuprins de unul dintre acele accese de furie care mă stăpânesc câteodată. Marcus zice că toată culoarea mi se scurge din obraji, simt că altcineva pune stăpânire pe mine şi nu mă mai pot controla. L-am apucat pe Billy de braţ şi l-am învârtit de două ori în jurul meu, aşa cum învăţasem la aruncarea greutăţii, şi l-am catapultat într-unul dintre vitraliile care reprezentau mândria liceului nostru. Billy a rămas perplex câteva secunde. Apoi, s-a scuturat ca un doberman care iese din apă şi s-a năpustit asupra mea. Am căzut amândoi la pământ. Eram orbiţi de furie. A fost nevoie de pedagog şi de căpitanul echipei de fotbal ca să ne poată despărţi. Cu nasul plin de sânge şi o ureche ruptă, Billy Melvin lătra şi înjura ca la uşa cortului. Tricoul meu era sfâşiat până la abdomen, pumnul stâng îmi era varză, şi dintr-o tăietură de sub bărbie, picături de sânge ca nişte perle stacojii cădeau pe cimentul din curte.
Plaga, cusută prost, mi-a lăsat o cicatrice în W, de la Werner, de care sunt foarte mândru.
Am fost amândoi eliminaţi pentru o săptămână. Directorul liceului a profitat ca să ne pună la muncă în folosul comunităţii. Voia să se pună bine cu primarul din Hawthorne. Timp de două zile, cu interdicţia de a vorbi între noi, am fost obligaţi să măturăm şi să strângem frunzele uscate de pe Lafayette Avenue – unde locuia primarul –, să degresăm, să dăm cu şmirghel şi să-i revopsim gardul de la grădină, înainte să cărăm sute de dosare de arhivă la Primărie ca să-şi poată extinde biroul. Eliminarea mi-a adus o săpuneală serioasă din partea lui Armande, mama mea, dar şi felicitări de la Andrew, tatăl meu. Încă din primii ani de viaţă, tata avea asemenea accese de tandreţe în ceea ce mă priveşte. Obişnuia să mă bată pe umăr sau să-mi atingă bicepşii şi să repete cu o faţă extaziată: „Uite ce construcţie frumoasă!
Tare ca o stâncă!” Faptul că-i stâlcisem faţa unui băiat mai mare ca mine cu doi ani, chiar dacă îmi adusese necazuri, îl umplea de încântare. La întoarcerea noastră la şcoală, Marcus, care avea deja o înclinaţie spre Drept, chiar dacă în acea perioadă se imagina mai mult concertist decât avocat, a organizat tratativele de pace. Acestea s-au soldat cu semnarea unui tratat redactat prin grija lui. Acordul, ratificat printr-o cartă a liceului, împărţea curtea pe o diagonală care se întindea de la uşa vestiarelor la cea a cantinei.
Toaletele fetelor şi ale băieţilor au fost haşurate şi declarate teritorii neutre.
Marcus, deja pasionat şi de istorie, le rebotezase „Elveţia”. Povestea a rămas ca o glumă între mine şi el. Chiar şi azi când mergem să ne uşurăm, „mergem în Elveţia”.
7
Această ispravă, la care s-a adăugat victoria mea relativă de a nu mă fi făcut de râs în faţa lui Billy Melvin, mi-a adus noi prieteni şi o primă iubită: Lou. Fata m-a încolţit într-o bună zi în sala de sport şi mi-a vârât limba în gură. Gustul ei de bomboană cu cireşe şi limba moale m-au făcut să depăşesc şocul primului sărut de acest fel din viaţa mea. Experienţa mi s-a părut uşor nedemnă de mine şi nu mi-a făcut plăcere să fiu pradă în loc de vânător, dar Lou era cea mai frumoasă fată din Hawthorne. Avea părul lung şi brunet, un aer insolent care nu se potrivea cu fusta cuminte, plisată, doi ani mai mult decât mine – adică de o vârstă cu Billy – şi nişte sâni care îi făceau deja puloverele să stea mai întinse în dreptul pieptului şi întorceau capetele tuturor băieţilor din liceu. Lou reprezenta o şansă care nu putea fi refuzată.
În clubul antreprenorilor de la şcoală, unde se forma „viitoarea elită a lumii afacerilor”, profesorul nu obosea să repete că e necesar să „identifici şi să
profiţi de orice oportunitate”. Chiar copleşit de asaltul fetei, am reuşit să fac, deschizând gura şi răspunzând săruturilor ei, o analiză precisă a stării de fapt. Am ajuns la concluzia că Lou se potrivea schemei de tipul 2:
„Oportunitate cu risc moderat”, unul dintre cazurile în care potenţialul beneficiu e mai mare decât riscurile. Mândru de a fi în pas cu marii antreprenori care puseseră bazele acestei ţări şi lăsând la o parte faptul că
eram uşor buimac, am apucat-o strâns pe fata care mi se oferea cu atâta bunăvoinţă. Am început prin a-i atinge sânii aşa cum faci când vrei să reglezi apa rece şi apa caldă sub duş, surprins de moliciunea sfârcurilor pe care mi le imaginam mai ferme, apoi i-am prins mai hotărât fundul în palme şi, neştiind cum să procedez, i l-am ridicat spre mine. Doar că experimentele respective nu produceau nicio reacţie cobaiului meu uman; prin urmare, am rămas repede în pană de idei. După un moment de ezitare, am profitat de avantajul câştigat şi am început să-i explorez partea de dinăuntru a coapselor, când ea a avut proasta inspiraţie de a mă opri… La ieşirea din sala de sport o aveam la braţ pe bomba sexy a liceului. În faţa şcolii, ea s-a înfăşurat în jurul meu ca iedera pe copac. Profesorul de istorie, un moş acrit care nu-i plăcea decât pe Marcus (singurul care găsea pasionante cuceririle regilor cu nume imposibil de pronunţat din cine ştie ce ţări minuscule şi din vremuri atât de îndepărtate încât hominizii abia avuseseră timp să coboare din copac), s-a îndreptat spre noi cerându-ne să ne „comportăm civilizat”. I-am dat un răspuns obraznic care nu lăsa să se întrevadă nicio urmă din valul de îndoieli şi de hormoni care se agitau în interiorul meu, iar Lou mi-a apreciat spiritul de rebel. A lăsat să-i scape un: „Bravo! Doar e democraţie!”
Apoi, cu ochii fixaţi în cei prăfuiţi ai profesorului, mi-a lins urechea înainte de a mi-o lua cu totul în gură, producându-mi păcănituri dureroase în 8
organul cu pricina pentru tot restul zilei.
Lou era o pradă demnă de invidiat. Aşa că a reuşit să sporească şi mai mult creditul pe care mi-l dăduseră încăierarea şi apoi tratatul de pace semnat cu Billy. Amicii au început să-mi atribuie o putere de seducţie nemăsurată. Eu, pe de altă parte, nu eram chiar atât de convins, dar a trebuit să constat că, de când începusem să ies cu Lou – cuvânt destul de impropriu, deoarece esenţa jocului nu mi se părea actul de a ieşi, ci dimpotrivă, de a
„intra” în Lou, ceea ce ea refuza cu obstinaţie – fetele mă priveau cu ochi din ce în ce mai languroşi. Se străduiau să-mi iasă în cale şi-i mărturiseau lui Marcus că ochii mei albaştri şi surâsul „super tare” le dădeau pe spate. Una dintre ele, am uitat cum o chema, auzind despre pofta mea de mâncare impresionantă, îmi făcea câte o prăjitură în fiecare zi. Cadourile astea o exasperau pe Lou, dar ea n-avea nicio legătură cu bucătăria. Aşa că se mulţumea să-şi ia „bucăţica” şi nu mai comenta. Cum ţinea la siluetă, le ceda prietenelor cota ei parte şi le privea cu acea satisfacţie pe care o au fetele slabe de a-şi demonstra voinţa, în timp ce, sub ochii lor, cele mai robuste se lasă dominate de pofte gurmande.
Începând cu acel moment, n-am mai avut niciodată probleme în a cuceri femeile. Aşa că m-am obişnuit. Mi se dăruiau cu uşurinţă şi, chiar dacă
unele rezistau, n-o făceau pentru multă vreme. Cele mai viclene ştiau să se facă dorite. Uşor de cucerit sau nu, pentru mine constituiau o distracţie, nimic mai mult, mod de a gândi care pe parcursul anilor mi-a consolidat proasta reputaţie. Sunt genul curtenitor, dar rareori sentimental. Mă ataşez cu greutate. Una dintre multele mele iubite, studentă la Psihologie –
Doamne, ce-mi mai plăcea obiceiul ei de a-şi păstra ochelarii pe nas când făceam amor – făcuse o analiză a acestei trăsături de caracter. După ea, faptul că fusesem adoptat mă făcuse să nu prea am încredere în oameni.
Sufeream, zicea ea, de fobia abandonului, care mă împingea spre relaţii superficiale. Părerea mea era că vina e a femeilor, care au, fără excepţie, obsesia cuibului, a construcţiilor trainice şi a legăturilor „serioase”. Ele vor ca bărbaţii să se îndrăgostească şi-i consideră canalii pe cei care nu reuşesc.
Trăiesc cu iluzia că iubirea e capabilă să spele păcatul carnal. Spre deosebire de Marcus, care tocmai din cauza asta nu prea avea succes, eu mă feream ca de dracu’ de această apă de ploaie supraevaluată. Din fericire, mi-am trăit prima tinereţe într-o epocă favorabilă. În anii ’60, fetele profitau la maximum de libertatea greu dobândită. Erau într-un fel de competiţie, în care puteai fi cu atât mai bine văzută, cu cât profitai de sexualitatea ta, în loc să ţi-o reprimi. Ceea ce mie mi-a convenit de minune, recunosc. Iubirea era doar un joc. Dar perioada aceea de graţie s-a terminat brusc, în momentul în 9
care, în restaurantul Gioccardi, o femeie a pus capăt indiferenţei mele, călcând-o în picioare cu sandalele ei albastre.
Luam prânzul împreună cu Marcus la parterul respectivei trattoria din Soho. Mergeam acolo aproape în fiecare zi. Patronul îl trata pe Shakespeare, câinele meu, ca pe un zeu. Îi pregătea gamele generoase cu mâncare. Era grozav, pentru că Shakespeare avea darul de a intimida. Când se ridica pe labele din spate, atingea vreun metru optzeci. Blana de urs de culoare bej amestecat cu roşu nu reuşea să te facă să-i ignori colţii care, dacă
n-ar fi fost genul de câine cumsecade, ar fi dat gata un bărbat în câteva secunde. Tocmai mă aplecam cu poftă deasupra unor spaghetti al pesto, când glezna care avea să-mi schimbe felul de a gândi în legătură cu femeile şi-a făcut apariţia pe treptele din gresie ale scării. Mi-a atras atenţia imediat.
Proprietara ei, care cobora din salonul de la primul etaj, s-a oprit. Vorbea cu cineva. M-am străduit un moment să-i izolez vocea ironică din babilonia de discuţii şi de zgomote produse de oamenii care mâncau. Picioarele i se învârteau pe tocuri cu o mişcare lejeră. I-am admirat degetele de copil cu unghii strălucitoare. Continua să vorbească cu voce insistentă. Voia să
mănânce la parter. La etaj, sala era aproape goală. Era plictisitor. O voce de bărbat, căruia i-am zărit mocasinii maro, protesta. Era mai linişte sus.
Piciorul stâng al fetei a coborât o treaptă, făcând vizibilă partea de jos a gambei. A urcat la loc, a coborât din nou, apoi s-a hotărât. Pe măsură ce mi se dezvăluiau, i-am mângâiat din priviri linia fină a tibiei, genunchii, partea de jos a coapsei care se adânceşte pe diagonala muşchiului şi care mă
înnebuneşte la orice femeie. Pielea uşor aurită, de o perfecţiune ireală, dispărea apoi sub corola unei fuste albastre. O curea îi punea în valoare talia, pe care mi-aş fi dorit s-o prind între mâini. Cămaşa fără mâneci îi lăsa la vedere braţele de o prospeţime rotundă, apetisantă. Mai sus, din decolteu, se ridica un gât elegant, pe care l-aş fi putut frânge cu o singură mână. A coborât ultimele trei trepte râzând. O lumină a pătruns odată cu ea în sală, dată de părul ei minunat. Trăgea de cravată un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pantaloni bej şi sacou bleumarin cu o batistă galbenă la buzunar.
Târât în felul acesta, roşu la faţă şi contrariat, acesta încerca s-o urmeze fără
să cadă. Ea l-a eliberat lăsând cravata să i se scurgă printre degetetele aproape transparente, apoi a exclamat:
— Ernie, eşti absolut plictisitor!
O observam cu atâta intensitate, încât, avertizată de un instinct atavic, s-a întors spre mine, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă. Din momentul în care şi-a fixat privirea insolentă în ochii mei, am ştiut că fata aceasta îmi va plăcea mai mult decât toate cele pe care le cunoscusem ori le 10
dorisem până atunci. Am avut impresia că un torent de lavă începe să curgă
prin mine, dar tânăra nu a părut deloc tulburată sau, dacă era, superba creatură avea destulă stăpânire de sine ca să n-o arate. Tipului în sacou nu i-a prea plăcut interesul pe care i-l arătam. M-a privit cu un aer iritat.
Instantaneu, corpul meu s-a încordat. Eram gata de luptă. N-avea ce căuta în acest restaurant. N-o merita pe zeiţa de lângă el. Voiam s-o şteargă şi să-mi lase câmp liber. I-am adresat un zâmbet maliţios, sperând că va face prostia să mă provoace, dar Ernie era un papă-lapte. A întors privirea. Frumoasa mea a făcut o piruetă graţioasă în momentul în care chelnerul, la fel de fermecat ca şi mine, i-a arătat o masă. A început apoi să îndepărteze scaunele din faţa ei, în timp ce ea înainta cu capul uşor aplecat, cu acel aer de modestie oarecum ipocrită al fetelor care se ştiu admirate.
— Eşti conştient că ţi-am pus o întrebare acum un minut şi cincisprezece secunde? m-a chestionat Marcus, uitându-se la ceasul nou, cadou aniversar de la tatăl lui, căruia îi pornise cronometrul.
Dar eu nu-mi puteam lua privirea de la ea, chiar dacă Ernie încerca s-o ascundă cu statura lui slăbănoagă. Fata s-a aşezat cu spatele la sală. Ca prin vis, am reuşit să răspund:
— Nu crezi că e sublimă?
Marcus, care înţelesese motivul distracţiei mele încă de acum un minut şi cincisprezece secunde, mi-a zis fără să-şi ridice ochii de pe cadran:
— Ba da. E foarte drăguţă şi foarte însoţită, în caz că n-ai observat…
