Trăiesc cu iluzia că iubirea e capabilă să spele păcatul carnal. Spre deosebire de Marcus, care tocmai din cauza asta nu prea avea succes, eu mă feream ca de dracu’ de această apă de ploaie supraevaluată. Din fericire, mi-am trăit prima tinereţe într-o epocă favorabilă. În anii ’60, fetele profitau la maximum de libertatea greu dobândită. Erau într-un fel de competiţie, în care puteai fi cu atât mai bine văzută, cu cât profitai de sexualitatea ta, în loc să ţi-o reprimi. Ceea ce mie mi-a convenit de minune, recunosc. Iubirea era doar un joc. Dar perioada aceea de graţie s-a terminat brusc, în momentul în 9

care, în restaurantul Gioccardi, o femeie a pus capăt indiferenţei mele, călcând-o în picioare cu sandalele ei albastre.

Luam prânzul împreună cu Marcus la parterul respectivei trattoria din Soho. Mergeam acolo aproape în fiecare zi. Patronul îl trata pe Shakespeare, câinele meu, ca pe un zeu. Îi pregătea gamele generoase cu mâncare. Era grozav, pentru că Shakespeare avea darul de a intimida. Când se ridica pe labele din spate, atingea vreun metru optzeci. Blana de urs de culoare bej amestecat cu roşu nu reuşea să te facă să-i ignori colţii care, dacă

n-ar fi fost genul de câine cumsecade, ar fi dat gata un bărbat în câteva secunde. Tocmai mă aplecam cu poftă deasupra unor spaghetti al pesto, când glezna care avea să-mi schimbe felul de a gândi în legătură cu femeile şi-a făcut apariţia pe treptele din gresie ale scării. Mi-a atras atenţia imediat.

Proprietara ei, care cobora din salonul de la primul etaj, s-a oprit. Vorbea cu cineva. M-am străduit un moment să-i izolez vocea ironică din babilonia de discuţii şi de zgomote produse de oamenii care mâncau. Picioarele i se învârteau pe tocuri cu o mişcare lejeră. I-am admirat degetele de copil cu unghii strălucitoare. Continua să vorbească cu voce insistentă. Voia să

mănânce la parter. La etaj, sala era aproape goală. Era plictisitor. O voce de bărbat, căruia i-am zărit mocasinii maro, protesta. Era mai linişte sus.

Piciorul stâng al fetei a coborât o treaptă, făcând vizibilă partea de jos a gambei. A urcat la loc, a coborât din nou, apoi s-a hotărât. Pe măsură ce mi se dezvăluiau, i-am mângâiat din priviri linia fină a tibiei, genunchii, partea de jos a coapsei care se adânceşte pe diagonala muşchiului şi care mă

înnebuneşte la orice femeie. Pielea uşor aurită, de o perfecţiune ireală, dispărea apoi sub corola unei fuste albastre. O curea îi punea în valoare talia, pe care mi-aş fi dorit s-o prind între mâini. Cămaşa fără mâneci îi lăsa la vedere braţele de o prospeţime rotundă, apetisantă. Mai sus, din decolteu, se ridica un gât elegant, pe care l-aş fi putut frânge cu o singură mână. A coborât ultimele trei trepte râzând. O lumină a pătruns odată cu ea în sală, dată de părul ei minunat. Trăgea de cravată un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu pantaloni bej şi sacou bleumarin cu o batistă galbenă la buzunar.

Târât în felul acesta, roşu la faţă şi contrariat, acesta încerca s-o urmeze fără

să cadă. Ea l-a eliberat lăsând cravata să i se scurgă printre degetetele aproape transparente, apoi a exclamat:

— Ernie, eşti absolut plictisitor!

O observam cu atâta intensitate, încât, avertizată de un instinct atavic, s-a întors spre mine, oprindu-se pentru o fracţiune de secundă. Din momentul în care şi-a fixat privirea insolentă în ochii mei, am ştiut că fata aceasta îmi va plăcea mai mult decât toate cele pe care le cunoscusem ori le 10

dorisem până atunci. Am avut impresia că un torent de lavă începe să curgă

prin mine, dar tânăra nu a părut deloc tulburată sau, dacă era, superba creatură avea destulă stăpânire de sine ca să n-o arate. Tipului în sacou nu i-a prea plăcut interesul pe care i-l arătam. M-a privit cu un aer iritat.

Instantaneu, corpul meu s-a încordat. Eram gata de luptă. N-avea ce căuta în acest restaurant. N-o merita pe zeiţa de lângă el. Voiam s-o şteargă şi să-mi lase câmp liber. I-am adresat un zâmbet maliţios, sperând că va face prostia să mă provoace, dar Ernie era un papă-lapte. A întors privirea. Frumoasa mea a făcut o piruetă graţioasă în momentul în care chelnerul, la fel de fermecat ca şi mine, i-a arătat o masă. A început apoi să îndepărteze scaunele din faţa ei, în timp ce ea înainta cu capul uşor aplecat, cu acel aer de modestie oarecum ipocrită al fetelor care se ştiu admirate.

— Eşti conştient că ţi-am pus o întrebare acum un minut şi cincisprezece secunde? m-a chestionat Marcus, uitându-se la ceasul nou, cadou aniversar de la tatăl lui, căruia îi pornise cronometrul.

Dar eu nu-mi puteam lua privirea de la ea, chiar dacă Ernie încerca s-o ascundă cu statura lui slăbănoagă. Fata s-a aşezat cu spatele la sală. Ca prin vis, am reuşit să răspund:

— Nu crezi că e sublimă?

Marcus, care înţelesese motivul distracţiei mele încă de acum un minut şi cincisprezece secunde, mi-a zis fără să-şi ridice ochii de pe cadran:

— Ba da. E foarte drăguţă şi foarte însoţită, în caz că n-ai observat…

— Crezi că sunt împreună?

A o asocia pe această fată radioasă cu bătrânul dandy – pe atunci, vârsta de patruzeci de ani mi se părea începutul senectuţii – era de nesuportat.

— N-am nici cea mai mică idee, Wern, îmi răspunse Marcus, dar dacă

o dată în viaţa ta ar fi posibil să putem mânca şi noi în linişte, fără să-ţi rupi gâtul întorcându-l după orice mişcă şi poartă fustă, m-aş simţi extrem de flatat. — Bine, dragul meu, scuză-mă că nu-ţi prea dau atenţie! l-am luat eu peste picior aşezându-mi mâna peste a lui.

Prietenul meu şi-o retrase cu un aer glacial.

— Mă faci să mă simt invizibil. Şi penibil. Ca să nu mai spun că mai avem de pus la punct câteva detalii în legătură cu întâlnirea de după-amiază.

*

Firma noastră de construcţii abia înfiinţată traversa un moment delicat. Ceea ce câştigaserăm din prima afacere reinvestiserăm, împreună cu maximumul de împrumuturi pe care le putuserăm face, în reabilitarea a 11

două blocuri de apartamente în Brooklyn. După ce obţinuserăm autorizaţiile de demolare, avizul de construcţie şi rezolvaserăm multitudinea de probleme inerente oricărui proiect imobiliar din New York, unul dintre funcţionarii municipali oprise lucrările din cauza unei poveşti obscure legate de cadastru. Lovitura asta sub centură mă făcuse să-mi ies din minţi.

Preşedintele zonei administrative Brooklyn nu dădea doi bani pe lege, voia doar să ne oblige să-i „ungem” încă o dată. Aşa că, în ziua aceea, la ora patru, aveam o întâlnire la care trebuia să ajungem, argumente de pus la punct şi un viitor de salvat. Cu toate acestea, îmi venea greu să mă concentrez: la câteva mese mai încolo, obiectul dorinţelor mele îmi acapara întreaga atenţie. Stătea foarte dreaptă. Umerii nu-i atingeau spătarul. Mâinile, care pluteau înaripate în jurul ei, îi acompaniau cuvintele în coregrafii complexe.

Asociatul meu mă urmărea cu un aer amuzat. Îmi cunoştea prea bine gusturile în materie de femei, dar mai ştia şi că firma noastră trecea mereu pe primul loc. Necunoscuta şi-a dat capul pe spate şi s-a întins fără jenă, cu o mişcare suplă şi leneşă de panteră. Umerii rotunzi i s-au lăsat apoi în jos.

Părul ca un val de mare avea o viaţă proprie. Mi-aş fi dorit să-i ating şi să-mi cufund faţa în moliciunea lui.

— E vreo problemă, domnule Werner? m-a întrebat Paolo, patronul.

Cu o sticlă de Marsala1 în mână, se uita la farfuria mea plină. Eram unul dintre clienţii lui preferaţi şi mă trata cu mândria unei mame siciliene, văzându-mă de câteva ori pe săptămână îngurgitând un kilogram de paste, o farfurie întreagă de lasagna, coaste de vită sau două pizza, doar eu singur. În ziua aceea nici măcar nu mă atinsesem de spaghetti, care se răceau în faţa mea: — La pasta nu sunt bune? N-au destulă sare? Sunt prea fierte?

mitralie el, cu ochii ţintă în farfurie, pentru a putea stabili un diagnostic corect.

Eu nici măcar nu-i dădeam atenţie. Cu mâna descriind un cerc rapid, necunoscuta tocmai îşi aranja cascada de păr pe unul dintre umeri, dezvelindu-şi baza cefei. Oare de ce mi se părea atât de familiară? Cum să fac să intru în vorbă cu ea? Paolo a ridicat farfuria. A strâmbat din nas, adulmecând-o ca un câine de vânătoare şi a izbucnit:

— Giulia! Ce-ai făcut cu pastele domnului Zilch?

Furia patronului a făcut toate capetele să se întoarcă, inclusiv pe cel al necunoscutei. Eu o devoram din priviri cu o febrilitate care probabil că a 1 Vin de Marsala, provenit din localitatea cu acelaşi nume din Sicilia, Italia. (N.t.) 12

amuzat-o, pentru că, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a aruncat un zâmbet. Gata cu prosteala. Voiam să aflu totul despre ea, parfum, voce, părinţi, prieteni; unde locuia şi cu cine; cum arăta camera ei, rochiile pe care le purta, textura cearşafurilor, dacă dormea goală, dacă vorbea în somn.

Voiam să mi se destăinuie, cu tristeţi, visuri, nevoi şi dorinţe.

— I-am explicat de o sută de ori! se indignă Paolo. N-o să ştie niciodată cum se face il pesto.2 E chestie de mână… Îţi trebuie forţă ca să

zdrobeşti şi să amesteci în mojar! a mai explicat el mimând mişcarea de rotaţie cu un aer feroce.

— Giulia amestecă la fel ca la vinegretă, cu încheietura îndoită, nu cu braţul drept şi înţepenit!

Aş fi vrut să mă ridic, să mă aşez în faţa ei. Să-i rup gâtul cretinului care o însoţea, s-o iau de mână, s-o duc cu mine, s-o răpesc, s-o cunosc în cele mai mici amănunte.

— E bolnav? Nu se simte bine? s-a impacientat Paolo, care tocmai gustase din spaghetti şi nu mai găsea nimic în neregulă, capitulare care a făcut să apară un mic surâs triumfal pe faţa Giuliei, ieşită de urgenţă din bucătărie.

Marcus a încercat să recupereze farfuria din mâna lui Paolo.

— Nu-ţi face griji, pastele sunt delicioase şi Wern e în plină formă, doar îndrăgostit.

— Îndrăgostit! au exclamat Paolo şi Giulia la unison.

Ideea că aş putea fi îndrăgostit li se părea incompatibilă cu şirul de fete pe care le văzuseră defilând pe la masa mea în ultimele luni. Aşa că au încercat să observe pe faţa mea semnele acestei calamităţi sentimentale.

— Da. Îndrăgostit, confirmă Marcus.