— Crezi că sunt împreună?
A o asocia pe această fată radioasă cu bătrânul dandy – pe atunci, vârsta de patruzeci de ani mi se părea începutul senectuţii – era de nesuportat.
— N-am nici cea mai mică idee, Wern, îmi răspunse Marcus, dar dacă
o dată în viaţa ta ar fi posibil să putem mânca şi noi în linişte, fără să-ţi rupi gâtul întorcându-l după orice mişcă şi poartă fustă, m-aş simţi extrem de flatat. — Bine, dragul meu, scuză-mă că nu-ţi prea dau atenţie! l-am luat eu peste picior aşezându-mi mâna peste a lui.
Prietenul meu şi-o retrase cu un aer glacial.
— Mă faci să mă simt invizibil. Şi penibil. Ca să nu mai spun că mai avem de pus la punct câteva detalii în legătură cu întâlnirea de după-amiază.
*
Firma noastră de construcţii abia înfiinţată traversa un moment delicat. Ceea ce câştigaserăm din prima afacere reinvestiserăm, împreună cu maximumul de împrumuturi pe care le putuserăm face, în reabilitarea a 11
două blocuri de apartamente în Brooklyn. După ce obţinuserăm autorizaţiile de demolare, avizul de construcţie şi rezolvaserăm multitudinea de probleme inerente oricărui proiect imobiliar din New York, unul dintre funcţionarii municipali oprise lucrările din cauza unei poveşti obscure legate de cadastru. Lovitura asta sub centură mă făcuse să-mi ies din minţi.
Preşedintele zonei administrative Brooklyn nu dădea doi bani pe lege, voia doar să ne oblige să-i „ungem” încă o dată. Aşa că, în ziua aceea, la ora patru, aveam o întâlnire la care trebuia să ajungem, argumente de pus la punct şi un viitor de salvat. Cu toate acestea, îmi venea greu să mă concentrez: la câteva mese mai încolo, obiectul dorinţelor mele îmi acapara întreaga atenţie. Stătea foarte dreaptă. Umerii nu-i atingeau spătarul. Mâinile, care pluteau înaripate în jurul ei, îi acompaniau cuvintele în coregrafii complexe.
Asociatul meu mă urmărea cu un aer amuzat. Îmi cunoştea prea bine gusturile în materie de femei, dar mai ştia şi că firma noastră trecea mereu pe primul loc. Necunoscuta şi-a dat capul pe spate şi s-a întins fără jenă, cu o mişcare suplă şi leneşă de panteră. Umerii rotunzi i s-au lăsat apoi în jos.
Părul ca un val de mare avea o viaţă proprie. Mi-aş fi dorit să-i ating şi să-mi cufund faţa în moliciunea lui.
— E vreo problemă, domnule Werner? m-a întrebat Paolo, patronul.
Cu o sticlă de Marsala1 în mână, se uita la farfuria mea plină. Eram unul dintre clienţii lui preferaţi şi mă trata cu mândria unei mame siciliene, văzându-mă de câteva ori pe săptămână îngurgitând un kilogram de paste, o farfurie întreagă de lasagna, coaste de vită sau două pizza, doar eu singur. În ziua aceea nici măcar nu mă atinsesem de spaghetti, care se răceau în faţa mea: — La pasta nu sunt bune? N-au destulă sare? Sunt prea fierte?
mitralie el, cu ochii ţintă în farfurie, pentru a putea stabili un diagnostic corect.
Eu nici măcar nu-i dădeam atenţie. Cu mâna descriind un cerc rapid, necunoscuta tocmai îşi aranja cascada de păr pe unul dintre umeri, dezvelindu-şi baza cefei. Oare de ce mi se părea atât de familiară? Cum să fac să intru în vorbă cu ea? Paolo a ridicat farfuria. A strâmbat din nas, adulmecând-o ca un câine de vânătoare şi a izbucnit:
— Giulia! Ce-ai făcut cu pastele domnului Zilch?
Furia patronului a făcut toate capetele să se întoarcă, inclusiv pe cel al necunoscutei. Eu o devoram din priviri cu o febrilitate care probabil că a 1 Vin de Marsala, provenit din localitatea cu acelaşi nume din Sicilia, Italia. (N.t.) 12
amuzat-o, pentru că, înainte de a-mi întoarce spatele, mi-a aruncat un zâmbet. Gata cu prosteala. Voiam să aflu totul despre ea, parfum, voce, părinţi, prieteni; unde locuia şi cu cine; cum arăta camera ei, rochiile pe care le purta, textura cearşafurilor, dacă dormea goală, dacă vorbea în somn.
Voiam să mi se destăinuie, cu tristeţi, visuri, nevoi şi dorinţe.
— I-am explicat de o sută de ori! se indignă Paolo. N-o să ştie niciodată cum se face il pesto.2 E chestie de mână… Îţi trebuie forţă ca să
zdrobeşti şi să amesteci în mojar! a mai explicat el mimând mişcarea de rotaţie cu un aer feroce.
— Giulia amestecă la fel ca la vinegretă, cu încheietura îndoită, nu cu braţul drept şi înţepenit!
Aş fi vrut să mă ridic, să mă aşez în faţa ei. Să-i rup gâtul cretinului care o însoţea, s-o iau de mână, s-o duc cu mine, s-o răpesc, s-o cunosc în cele mai mici amănunte.
— E bolnav? Nu se simte bine? s-a impacientat Paolo, care tocmai gustase din spaghetti şi nu mai găsea nimic în neregulă, capitulare care a făcut să apară un mic surâs triumfal pe faţa Giuliei, ieşită de urgenţă din bucătărie.
Marcus a încercat să recupereze farfuria din mâna lui Paolo.
— Nu-ţi face griji, pastele sunt delicioase şi Wern e în plină formă, doar îndrăgostit.
— Îndrăgostit! au exclamat Paolo şi Giulia la unison.
Ideea că aş putea fi îndrăgostit li se părea incompatibilă cu şirul de fete pe care le văzuseră defilând pe la masa mea în ultimele luni. Aşa că au încercat să observe pe faţa mea semnele acestei calamităţi sentimentale.
— Da. Îndrăgostit, confirmă Marcus.
— Dar de cine? s-a revoltat patronul, încercând să descopere identitatea maleficei creaturi care îi ruinase apetitul celui mai bun client al său.
— Blonda în alb şi albastru, a rezumat Marcus prozaic, arătând cu capul spre necunoscută.
Am întârziat mai mult ca de obicei la masă. Paolo a încercat să afle mai multe despre fată discutând puţin cu ea, dar Ernie i-a făcut vânt. Am comandat cea de-a patra cafea. Shakespeare, care era obişnuit să ne vadă
înfulecând mâncarea din farfurie în douăzeci de minute, a început să se impacienteze. Primind o mângâiere grăbită pe cap, s-a reaşezat la picioarele 2 Sos pe bază de busuioc. (N.t.)
13
mele cu un suspin. Nu-mi puteam lua ochii de la fata aceea şi răspundeam distrat la întrebările lui Marcus care, cu stiloul lui de argint în mână, nota pe un carnet legat în piele lista argumentelor care urmau să-i convingă pe şeful zonei administrative. Când l-am văzut pe Ernie plătind nota, adrenalina mi-a invadat fiecare fibră a corpului. Frumoasa mea urma să se evapore în jungla Manhattanului şi eu n-aveam idee ce aş fi putut să fac s-o opresc. S-au ridicat. M-am luat după ei în speranţa că o să mă fac remarcat sau că o să-i pot prinde din nou privirea. Tocmai căutam un pretext ca s-o opresc când, spre norocul meu, bareta genţii ei s-a agăţat de uşă, rupându-se şi făcând să
se împrăştie pe jos o parte din lucrurile ce se găseau înăuntru. Ea s-a ghemuit să le adune. M-am repezit s-o ajut. Am simţit cum mă ia cu ameţeală
când pandantivul în formă de V pe care îl purta la gât i s-a adăpostit între sâni. Colţurile bijuteriei de aur i-au intrat în carne. N-a părut s-o deranjeze, în timp ce mie mi-a dat o senzaţie de vertij. Am apucat tot ce-mi cădea sub mână. Carioci, o gumă pentru şters cerneala, foi volante mâzgălite cu scheme ciudate, o perie de păr, un balsam de buze Carmex, o şapcă de blugi şi un tirbuşon care m-a contrariat. Obiectul acela utilitar alături de talmeş-balmeşul din geantă o făcea mai umană şi cu atât mai atractivă. Ernie rămăsese surghiunit în stradă. Uşa îngustă îl împiedica să intervină, iar cusăturile costumului său prea strâmt ar fi cedat la cea mai mică încercare de a se apleca. A încercat totuşi să mă îndepărteze:
— Mulţumesc, ne descurcăm… Puteţi să vă ridicaţi! Repet, nu avem nevoie de ajutorul dumneavoastră!
I-am întins frumoasei mele un pumn de obiecte culese de pe jos. A ridicat capul, iar eu m-am topit în culoarea ochilor ei. Erau de un violet-profund, presărat cu sclipiri de inteligenţă şi sensibilitate. A desfăcut larg geanta ca să pot lăsa să cadă obiectele de-a valma. Am scăpat intenţionat pe jos un carnet care s-a deschis dezvăluind schiţe cu nuduri masculine. Ea l-a închis cu un surâs amuzat, apoi şi-a fixat din nou privirea în ochii mei:
