— Poţi să-i spui că lucrările se vor relua în după-amiaza aceasta, a bombănit el.

Donna s-a luminat de fericire.

— Ce veste bună!

— Ne-au jecmănit ca la drumul mare, am temperat-o eu, simţind din nou fierea revoltei urcându-mi-se în gât.

30

— Dar reluăm treaba, nu? a insistat ea.

— Da, o reluăm. Ţi-ar fi părut extrem de rău să ne părăseşti, recunoaşte…

— Aş fi fost foarte dezamăgită dacă Z & H ar fi fost nevoită să pună

lacătul pe uşă, mi-a tăiat-o ea, recompunându-şi morga severă.

Donna se folosea de numele firmei noastre, în a cărei componenţă nu ne regăseam totuşi decât noi trei, atunci când voia să readucă discuţia pe un teren profesional, ori când dorea să adauge greutate viitoarei noastre companii multinaţionale. Şi-a mai acordat un singur minut de bucurie, apoi a pus mâna pe telefon ca să anunţe pe toată lumea că reîncepeau lucrările.

Încercam să mă concentrez pe logistica necesară, când stomacul meu şi-a cerut drepturile cu un sunet atât de puternic şi lipsit de cuviinţă, încât Marcus şi Donna au izbucnit în râs. Am golit frigiderul, într-un amalgam de dulce cu sărat, înainte să-i sun pe Paolo la Gioccardi. I-am cerut antipasti, două sticle de Chianti şi patru pizza: una pentru Marcus, una pentru Donna şi două pentru mine. Omul a avut gentileţea de a ne trimite mâncarea acasă, aşa că am petrecut toată seara repunând pe roţi întreaga maşinărie de război. Marcus a redactat contractele de cesiune pentru cele două

apartamente, preţul pentru reluarea lucrărilor. A părut foarte mulţumit de treaba pe care o făcuse, anunţându-mă că „le strecurase o mină antipersonar şi că spera că o ascunsese suficient de bine printre termenii contractului încât cele două lichele să nu-şi dea seama de nimic. Eu eram în extaz. Mă

ocupasem să repun la punct acordurile cu fiecare dintre subcontractorii noştri, care între timp se împrăştiaseră pe alte şantiere. A trebuit să-i conving, să-i seduc ori să-i ameninţ – înjurând de mama focului aşa cum obişnuiam – ca să fie dispuşi să reînceapă lucrul a doua zi. După ce am încheiat în sfârşit acest foc încrucişat care m-a costat o răguşeală pe cinste, am continuat să mă învârt în jurul telefonului, secondat de un Shakespeare hotărât să nu mă mai piardă din ochi. Starea mea de agitaţie l-a făcut pe Marcus să râdă.

— Jur ca FVT te-a dresat deja!

— FVT?

— Femeia Vieţii Tale.

Acest acronim a fost repede prescurtat la „F”, pronunţat „el ca să se integreze limbajului compus din amintiri şi referinţe indescifrabile pe care îl inventaserăm de-a lungul anilor noştri de prietenie.

Apelul atât de aşteptat n-a venit decât a doua zi dimineaţă. Marcus şi cu mine tocmai ne pregăteam să ieşim. Donna nu ajunsese încă. M-am repezit la telefon. Shakespeare a crezut că voiam să ne jucăm, aşa că a 31

început să sară în sus de fericire, fiind cât pe-aci să dărâme un scaun pe care am reuşit să-i prind la timp, cu receptorul în cealaltă mână. Am recunoscut-o imediat.

— Bună ziua. Aş putea vorbi cu domnul Zilch, vă rog?

— La telefon, am răspuns, accesând inconştient tonul de seducţie al vocii mele, făcându-l pe Marcus să râdă, în timp ce lătrăturile lui Shakespeare îmi subminau credibilitatea.

— Sunt proprietara Fordului verde… Aţi lăsat numărul pe parbriz.

— Mulţumesc de telefon şi mă scuzaţi. Maşina dumneavoastră nu arăta prea bine, iar eu eram în drum spre o afacere extrem de importantă…

Marcus a făcut ochii mari. Maniera asta de a mă vinde i se părea lipsită de delicateţe, aşa cum mi-a explicat mai târziu, cu un aer sever: „Nu spui mă scuzaţi. Rogi persoana ofensată să binevoiască să-ţi accepte scuzele”.

— Unde am putea să ne întâlnim ca să facem constatarea?

Tânăra a propus barul hotelului Pierre. În ciuda tulburării mele, am avut prezenţa de spirit s-o întreb cum o cheamă.

— Rebecca, a murmurat ea cu o dulceaţă care m-a făcut să mă înfior.

Nu mi-a destăinuit însă şi numele de familie.

— Cum o să vă recunosc? am mai întrebat eu, încercând să merg în continuare pe ideea accidentului.

— O să port o haină de piele roşu-închis.

Ne-am dat întâlnire o oră şi jumătate mai târziu. Imediat după ce am închis, am înşfăcat febril cheile şi portmoneul ca să dau fuga. Marcus m-a prins de guler.

— Ai de gând să mergi în halul ăsta? Glumeşti, nu? Cămaşa ţi-e şifonată, pantalonii au o dungă în plus şi nu ai nici sacou, nici cravată…

— Nu vreau să-mi pun cravată, simt că mă sufoc, m-am apărat eu, frecându-mi nervos gâtul.

— …pantofii nu sunt lustruiţi, ne eşti bărbierit, de păr să nu mai vorbim şi sper că ai de gând să te speli măcar pe dinţi.

I-am suflat în plină figură, cu gura deschisă, o adiere de respiraţie mentolată.

— Te-aş fi crezut pe cuvânt, dar e în regulă, a tras el concluzia. Cât despre celelalte…

Marcus avea un simţ înnăscut al eleganţei şi o educaţie ireproşabilă.

Mama lui murise înainte să împlinească el opt ani. Tatăl, Frank Howard, făcea la vremea aceea primii paşi în cariera lui de poveste. Mereu pe drumuri, orbit de realizările lui arhitecturale precum faimosul Institut de 32

Artă Modernă din Vancouver sau podul suspendat din Río de Janeiro, îşi lăsase fiul pe mâna celor mai buni profesori. Concepţia lui despre educaţie era mult mai conservatoare decât viziunea asupra spaţiului, aşa că îi însărcinase pe aceştia să-i transforme fiul în arhiduce. Ştia să danseze, să

salute elegant cu mâna şi vorbea franceză, spre deosebire de mine, care în ciuda originilor mamei, de-abia bâlbâiam câteva vorbe în limba mâncătorilor de broaşte. Cânta la pian, excela la bridge şi tenis – sport care ne înlesnise întâlnirea cu mai bine de cincisprezece ani în urmă – cunoscând în detaliu istoria Statelor Unite şi a Europei, artele frumoase şi arhitectura.

Marcus era un anacronism ambulant, adică prost echipat pentru viaţa de zi cu zi. Din momentul în care Homo Sapiens ieşise din peşteră, viaţa nu fusese niciodată blândă cu nimeni, iar cinstea şi rafinamentul se dovedeau, în special în New York, un real handicap. Treaba mea era să-i învăţ să se apere.

A lui, să facă din mine un tip civilizat.

Din moment ce acum mi se decidea viitorul sentimental, am cedat.

Donna, care nu era obişnuită să mă vadă corect îmbrăcat, m-a complimentat când ne-am întâlnit pe scări. Marcus însuşi m-a declarat „prezentabil”, în timp ce mă debarca din taxi în faţă la Pierre, strecurându-mi sub braţ

formularul de constatare a accidentului. A luat asupra lui sarcina de a-i duce contractele notarului corupt. Îmi pusesem pantofii cumpăraţi la sugestia lui, cu câteva săptămâni în urmă. Cum tălpile erau noi, am alunecat mai mult de un metru pe marmura în culorile tablei de şah a fastuosului lobby, reuşind să-mi menţin cu greu echilibrul. Coborând cele câteva trepte care duceau spre salon, am scrutat printre gene spaţiul învăluit într-o lumină difuză.

Barmanul părea lipsit de obiectul muncii în spatele barului din metal ruginiu. În stânga lui, doi oameni de afaceri erau adânciţi într-o discuţie.

Inima mi-a luat-o razna când am văzut-o pe femeia vieţii mele aşezată deja la o masă, în spatele uneia dintre coloanele pătrate. Îşi ridicase părul într-un coc lejer care îi accentua statura graţioasă. Purta pantaloni bej şi o haină de piele roşu-închis. Stofa bluzei de dedesubt era atî – de fină, încât lăsa să i se întrevadă formele şi culoarea pielii. Desena ceva într-un carnet. M-am îndreptat spre ea.

— Domnişoara Rebecca? am întrebat, întinzându-i mâna.

A ridicat ochii, m-a privit câteva secunde, apoi a răsuflat, stupefiată:

— Dar vă cunosc! Eraţi ieri la restaurantul italienesc…