imensă de praf cenuşiu-închis. Ultim refugiu în faţa haosului, impunătoarea regină de piatră care veghea de două secole asupra oraşului se prăbuşise peste cei salvaţi din ghearele flăcărilor. Într-o clipă îi trecură pe dinaintea ochilor faţa doctorului care făcuse posibilă naşterea pruncului, a camaradului său care îl ajutase s-o scoată pe mamă de sub dărâmături, ale oamenilor cărora le pusese întrebări, ale copiilor şi ale infirmierelor cu care se întâlnise în drum. Rămase încremenit, refuzând să creadă că acele fiinţe care, cu câteva momente în urmă, îi vorbiseră şi îi zâmbiseră nu mai erau. Se aşeză, prea copleşit ca să plângă sau ca să înţeleagă extraordinara şansă pe care o avusese.
Una sau două ore mai târziu, văzu apărând la capătul a ceea ce fusese o stradă comercială şi populară a oraşului două femei şi o fetiţă, acoperite de praf din cap până-n picioare. Se repezi la ele atât de vijelios, încât le înfricoşă. Una dintre ele ridică un cuţit, strigându-i să se îndepărteze.
Tânărul îşi desfăcu cămaşa ca să le arate ce avea la piept, implorând.
26
— N-aveţi o picătură de lapte?
Dădură din cap că nu, dar se apropiâră. Cea mai în vârstă declară
laconic.
— Arată rău.
— Mama lui e moartă. N-a mâncat nimic de când s-a născut.
— E al tău? întrebă cealaltă.
— Nu. Nu e copilul meu, dar nu vreau să-i las să moară.
— Ar fi bună o vacă, interveni copila pragmatic.
— Au fost mâncate toate de multă vreme, micuţo, zise femeia care părea să aibă vreo cincizeci de ani.
— Atunci o mamă? insistă fetiţa.
— A lui e moartă, repetă soldatul ştergându-şi nasul cu dosul hainei pline de praf.
— Azi-noapte am văzut una.
— O vacă? se mirară în cor cei trei adulţi.
— Nu, o mamă.
— Când? Unde?
— Azi-noapte, în beci, era o doamnă cu bebeluşul ei în coş.
— Despre ce vorbeşti, draga mea? Eu nu-mi amintesc nimic, o întrebă
mama ei.
— Doamna aceea care m-a ţinut în braţe când tu erai afară… ca să mă
poţi scoate prin gaură.
— Doamna cu mantou roşu?
— Da.
— Dar n-avea niciun bebeluş!
— Avea. În coş. L-am văzut când fugeam din cauza focului. Doamna fugea şi ea cu coşul în braţe. Erau tunete peste tot.
Tânăra se ghemui la înălţimea fetiţei.
— Explică-ne, Allestria. E foarte important.
— Doamna a fost aruncată la pământ. Atunci am văzut bebeluşul…
Apoi a apărut un soare, explică fetiţa desenând un cerc cu mâna. Era în aer.
Zbura. Apoi a căzut la pământ.
— Draga mea, exclamă femeia, strângându-şi copila în braţe.
— Am auzit-o pe mamă ţipând, dar tu îmi spuneai să fug.
Femeia se întoarse spre soldat.
— Eram într-un beci în apropierea Primăriei. Clădirea s-a prăbuşit.
Noi am ieşit. Acum îmi amintesc. Nu ştiu dacă femeia mai trăieşte. Avea o haină roşie.
— Copilul căzuse, repetă fetiţa cu ochii holbaţi de grozăvia celor 27
văzute. Femeile acceptară să se întoarcă împreună cu soldatul. Tânărul fugea mai mult decât mergea, chiar dacă adesea era nevoit să se oprească să le ajute să escaladeze ori să ocolească vreun obstacol. Le luă în jur de douăzeci de minute să ajungă la fosta clădire a Primăriei. Din când în când, tânărul îşi deschidea cămaşa. Werner zăcea nemişcat, dar continua să respire. Fetiţa îi arătă locul. Începură să chestioneze trecătorii în legătură cu femeia în roşu.
