— Da, chiar, eraţi la Gioccardi!

— Exact! Gioccardi! a repetat ea.

S-a ridicat şi mi-a strâns mâna:

— Aveaţi un câine uriaş…

33

— Îl cheamă Shakespeare.

— M-aţi ajutat…

S-a oprit gânditoare:

— Doar nu aţi…

A făcut mari minunaţii ei ochi violeţi. Viitorul meu era pe punctul de a se juca. S-a aşezat la loc. M-am aşezat şi eu. Ne-am privit o vreme, apoi am văzut născându-se pe buzele ei umbra unui surâs, care s-a lărgit curând, sincer şi plin de Uimire.

— Ei bine, domnule Zilch, asta zic şi eu punere în scenă! Aţi fi putut să-mi cereţi pur şi simplul numărul de telefon.

— N-am îndrăznit… am şoptit eu, gratificând-o cu privirea mea specială pe sub gene, care îmi asigurase destule reuşite până atunci.

— Aşa că aţi preferat să-mi loviţi Fordul.

— A fost singura idee care mi-a venit în minte, am recunoscut eu.

— Ca să nu mai vorbim de biletul care începea cu „Domnule”…

Ar fi trebuit să reacţionez, să punctez în avantaj, dar mă simţeam paralizat de o timiditate pe care n-o încercasem niciodată până atunci.

Liniştea ameninţa să mă strivească.

— Îmi oferiţi ceva de băut? m-a salvat ea.

M-am repezit în căutarea unui chelner şi l-am adus la masă.

— Ce v-ar plăcea? Poate o şampanie în semn de iertare?

Rebecca a surâs. S-a uitat la ceas, descoperindu-şi încheietura. Ora i se părea potrivită.

— Un Bloody Mary, vă rog.

Să comande un cocktail cu votcă la 11: 30 dimineaţa nu mi s-a părut nici potrivit, nici foarte feminin, dar ea, urma să descopăr mai târziu, se plia rareori convenienţelor pe care societatea le impunea sexului slab. Am întrebat-o dacă e artistă şi mi-a răspuns că da. Am rugat-o să-mi arate desenele din carnet şi ea a izbucnit în râs.

— Nu cred că e o idee prea bună.

— De ce nu?

— Pentru că aţi fost deja şocat de faptul că am comandat votcă la ora asta, aşa că desenele…

— Din contră, sunt absolut încântat că beţi votcă, am bălmăjit eu încurcat.

— Oricum, sunt sigură că aţi fi preferat să comand un sirop de rodii.

M-am pierdut în comentarii elucubrante referitoare la vitaminele conţinute în votcă, înşirând la inspiraţie că artiştii preferă paradisurile artificiale şi făcând apologia spiritului rusesc, până când am aterizat, nu ştiu 34

nici eu cum, direct în cultura cartofilor din care se face nenorocita de băutură. Doamne, ce patetic! Indulgentă, Rebeca a scos carnetul din geantă

şi mi l-a întins, prevenindu-mă:

— Pe riscul dumitale.

Am frunzărit paginile pe care se înşirau schiţele de bărbaţi goi pe care le întrezărisem în ajun. Un sentiment de gelozie inexplicabilă m-a sufocat dintr-odată.

— Spuneţi-mi că desenele astea sunt doar fructul imaginaţiei!

— Nu. Lucrez cu modele.

— Cu modele nud?

— Vedeţi, iar sunteţi şocat.

— Nici vorbă. Doar gelos.

— Pot să vă desenez şi pe dumneavoastră, dacă vreţi…

— Va inspir?

Cu ochii pe jumătate închişi, Rebecca m-a examinat fără scrupule, aşa cum o faci cu un monument ori cu un animal de prăsilă:

— Cu părul ăsta zburlit, silueta colţuroasă şi braţele puţin prea lungi, aveţi ceva din Egon Schiele3… Faţa, pe de altă parte, denotă caracter. Îmi plac pomeţii, a adăugat, trecându-şi un deget peste obrajii ei, şi bărbia… E ca şi cum faţa dumneavoastră ar fi compusă dintr-un triunghi aşezat într-un pătrat… Da, sunteţi interesant, a tras apoi concluzia.

— N-am absolut nicio idee cine ar putea fi acest Chile… i-am trântint-o eu, vexat de examenul făcut cu atâta sânge rece.

— Atunci să trecem la maşină.

Femeia vieţii mele era departe de a fi la fel de tulburată ca mine. M-am blestemat în gând. Îmi întinsese o mână de ajutor şi eu nu fusesem în stare s-o apuc. Semenele ei mă obişnuiseră cu mult mai multe sclifoseli, dar oricum, într-o situaţie normală, aş fi ştiut să conduc jocul. Cu Rebecca însă, mi se părea că semăn cu un tenisman slab, asaltat de mingi peste mingi şi alergând de nebun dintr-o parte în alta a terenului. Tocmai mă pregăteam să

duc din nou discuţia la atelierul şi la lucrările ei, în speranţa că o să-şi reînnoiască invitaţia, când am fost întrerupţi de un tip îndesat pe care l-am recunoscut imediat. Era umflatul care o însoţise la Gioccardi. La fel de bine îmbrăcat ca în ajun, părea să fi renunţat la orice maniere.

— Pot să ştiu ce faceţi aici? s-a năpustit el.

3 Egon Schiele, pictor austriac. Unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai artei vieneze moderne. (N.t.)

35

— Ah! Ernie! Iată-te… a exclamat Rebecca cu falsă bucurie.