Oamenii ridicau din umeri. Nimeni n-o văzuse, într-un final, un bărbat în vârstă le dădu o speranţă. Tocmai venea de pe malul fluviului, unde, în timpul nopţii, soţia lui salvase o tânără mamă care voia să se arunce în apă.
— Nevastă-mea a aşezat-o cu forţa la pământ. A ţinut-o în braţe şi a legănat-o mare parte din noapte. Aşa e Julia mea. Întotdeauna gata să dea o mână de ajutor… Fata aia voia să-şi pună capăt zilelor, dar Julia n-a lăsat-o.
În ultimele zile au fost destui morţi cât să ajungă până la sfârşitul lumii.
— Şi acum unde sunt? îl întrerupse soldatul.
— O să le găsiţi pe chei, în apropierea podului, îi indică bătrânul.
El însuşi plecase în căutare de ceva de mâncare. N-aveau deloc?
Femeile scuturară din cap cu tristeţe. Soldatul se îndrepta deja spre fluviu. Îl urmară la vreo cincizeci de metri distanţă. Le mai luă vreun sfert de oră ca să ajungă la destinaţie. Sute de supravieţuitori se adăpostiseră pe maluri, cu gândul de a intra în apă, dacă flăcările ar fi ajuns până acolo. Pentru o clipă îl pierdură din vedere, apoi îl zăriră din nou. Tocmai se apropia de două femei.
Cea foarte în vârstă trebuia să fie Julia, cealaltă, mult mai tânără, purta un mantou care sub stratul gros de praf era probabil de culoare roşie. Le arăta cu insistenţă nou-născutul, dar în ciuda tuturor aşteptărilor, tânăra se îndepărtă. Soldatul se luă după ea, vorbind în continuare. Când o opri cu o mână, ea se întoarse dintr-un salt, strigând furioasă:
— Nu e Thomas. Nu e copilul meu!
Însoţitoarele soldatului, împreună cu Julia, se strânseră în jurul ei, s-o facă să se răzgândească. Nimeni nu pretindea că bietul bebeluş era fiul ei.
Toată lumea îi înţelegea durerea, dar copilaşul era pe moarte, iar ea putea să-i salveze. Nu mâncase nimic de când se născuse, cu o noapte în urmă.
Fără ajutorul ei, avea să moară în mai puţin de o oră… Oare femeii îi era ruşine? Să fi fost asta cauza reacţiei sale de neînţeles? La îndemnul Juliei, soldatul le dădu pruncul şi se îndepărtă câţiva paşi. Încercară să i-l arate, dar tânăra începu din nou să ţipe că nu vrea şi dădu să-i lovească. La remarca dezaprobatoare a cuiva din apropiere, făcu o asemenea criză de nervi, că
Julia o luă de umeri şi o scutură cu putere.
— O să hrăneşti copilul ăsta. Fără comentarii.
28
O ajutară, descheindu-i mantoul roşu. Pe sub vesta bej, rochia luxoasă
a tinerei avea pete mari în dreptul sânilor.
— O să te ajute şi pe tine, adăugă bătrâna doamnă.
Chiar dacă nu voia, femeia nu se mai împotrivi. Fetiţa, aşezată în faţa ei, o implora din priviri. Mama ei desfăcu nasturii corsajului pătat de lapte, în timp ce Julia i-l puse pe micul
Werner la sân. Toată lumea era încordată, pregătită să-i protejeze la cel mai mic semn de agresiune. Copilaşul era atât de slăbit, încât nu avu nicio recţie la contactul cu sânul. Femeia cu mantou roşu se uita drept în faţă, cu dinţii strânşi şi ochii goi. Bătrâna doamnă strânse delicat sânul făcând să cadă câteva picături de lapte în gura şi pe faţa copilului. Acesta nu reacţionă imediat, dar mirosul laptelui îl readuse încet-încet la viaţă. În momentul în care guriţa i se strânse pe areola întunecată, femeile scoaseră
strigăte de bucurie. Soldatul, încurajat de zâmbetele pe care i le aruncau complicele lui, ridică faţa şi pumnii spre cer în semn de victorie. O lacrimă
de uşurare i se scurse înspre ureche şi coborî pe gât, urmată de alta, pe care el se grăbi s-o şteargă. Se aşeză în apropiere, urmărindu-l pe Werner, care se întrema cu fiecare înghiţitură. La capătul unui moment ce păru o veşnicie, mama de ocazie coborî privirea spre copilul pe care celelalte femei i-l ţineau la piept. Micuţul puse o mână pe sân. Îşi întoarse ochii înceţoşaţi spre ea.
Privirea aceea, care nu era propriu-zis o privire, păru să ajungă până la ea.
Izbucnind în plâns după copilul pe care îl pierduse, îşi puse în sfârşit braţele în jurul acestui orfan pe care soarta i-l încredinţase.
Manhattan, 1969
În apartamentul care ţinea loc de birou, Donna ne aştepta, ca un soldat la post. Mamă singură, devenise asistenta noastră după ce plecase trântind uşa de la cabinetul de avocatură din Madison Avenue unde lucrase până atunci. Nu dăduse niciodată nicio explicaţie pentru gestul ei. Salariul pe care ne permiteam să i-l oferim era mult mai mic decât cel pe care îl primea acolo, dar ea îl acceptase fără să clipească, în schimbul unei promisiuni de a primi o parte din profit – când avea să fie unul – şi cu condiţia de a putea să-şi aducă fetiţa cu ea, în cazul în care bona ar fi lipsit. Bănuiam că avusese vreo aventură cu unul dintre foştii şefi, dar ea nu vorbea niciodată despre tatăl copilului său. Când cineva punea întrebări în legătură cu subiectul, răspundea scurt: „Nu are tată!” Cei care argumentau că existenţa unui tată
29
ţinea de biologia elementară se alegeau cu privirea tăioasă a ochilor ei negri, încât le trecea orice chef să mai insiste. Dacă n-o băteai la cap, Donna era o comoară. N-am fi putut visa să avem o secretară mai eficientă şi asta ne scutise de greşelile inerente ale unei debutante. I se părea normal să
menţină o distanţă respectuoasă faţă de noi, vorbea despre ea însăşi ca despre o femeie în vârstă şi părea imună la farmecul meu, ceea ce nu-mi prea convenise la început. Acum, nu puteam decât să mă bucur, pentru că
Donna se ocupa de apelurile iubitelor mele cu atâta pricepere şi diplomaţie
– nu că aş fi fost scutit de reproşuri mute –, încât mă salva de o grămadă de scene penibile. Abia întorşi de la întâlnirea din Brooklyn, după ce lăsaserăm maşina la service, am şi întrebat-o dacă aveam vreun apel de la o femeie.
Donna a surâs întrebător şi mi-a răspuns că, din nefericire, singurele persoane care încercaseră să vorbească cu noi fuseseră:
— Domnul Ramirez de la firma pentru demolări, la 14: 35, domnul Roover în legătură cu livrarea grinzilor metalice la 15: 45, domnul Hoffman pentru ceva legat de evacuarea apei din clădirea B. Şi tatăl tău, Marcus, care a avut o discuţie alarmantă cu unul dintre furnizori şi care voia să ştie dacă
vă poate ajuta cu ceva…
Marcus avea oroare de amestecul tatălui său în treburile noastre. Eu, pe de altă parte, eram conştient de ajutorul consistent pe care ni-l dăduse.
Semnătura unui om ca Frank Howard pe planurile primelor noastre două
proiecte şi recunoaşterea internaţională a cabinetului său de arhitectură
făcuseră multe lucruri posibile. Frank se interesa în mod regulat de felul în care mergea treaba pe şantierul nostru şi nu contenea să ne întindă mâini de ajutor pe care fiul lui refuza să le accepte. Prietenul meu nu reuşea să
înţeleagă interesul pe care tatăl lui i-l arăta dintr-odată, câtă vreme îşi petrecuse mare parte din copilărie abandonat pe mâna guvernantelor. Aşa că afişa faţă de el o independenţă înverşunată, dublată de o rezervă
prudentă în toate celelalte părţi ale vieţii sale. Asociatul meu nu era genul expansiv. Capabil să găsească subiecte de conversaţie cu oricine, în orice situaţie, îşi folosea talentul de a-i face pe alţii să i se destăinuie, din dorinţa de a-şi proteja propriile grădini secrete. Marcus se interesa de toată lumea, tocmai pentru că voia ca toată lumea să-i lase în pace.
