Tipul nu s-a chinuit să-i răspundă.

— Ce face ăsta aici?

— Păi să vezi, domnul mi-a accidentat maşina. De aceea te-am chemat. Ştii bine că nu mă pricep deloc la hârţogăraie. Domnule Zilch, vi-l prezint pe domnul avocat Gordon, mâna dreaptă a tatălui meu. Ernie, el e domnul Zilch.

— Rebecca, să nu-mi spui că nu-i recunoşti! i-a spus avocatul fără să

se uite le mine.

Chiar dacă ocupam un spaţiu greu de ignorat, se comporta ca şi cum aş fi fost un simplu obiect de decor.

— Pe cine să recunosc?

— Pe tipul ăsta! Te urmărea ieri la Gioccardi!

— Cred că visezi, dragă Ernie, a răspuns ea cu un calm de invidiat.

Crezi că nu mi-aş aduce aminte?

Ernie, la fel de roşu precum batista din buzunarul de la piept, a catadicsit să se întoarcă spre mine:

— Eşti bolnav, amice, dacă ai impresia că-ţi vei atinge scopurile distrugând maşina clientei mele. Nu eşti în toate minţile. Uite cartea mea de vizită. Dacă firma ta de asigurări nu contactează biroul nostru în mai puţin de două ore, te dau în judecată pentru hărţuire şi tentativă de omor. Aşa că, Rebecca, ia-ţi lucrurile şi hai să mergem.

Pe ea, situaţia părea s-o amuze teribil. Aşa că a continuat să

răsucească cuţitul în rană.

— Ernie, jur că n-ai de ce să-ţi faci griji. Domnul Zilch e chiar foarte simpatic. Stai jos să bei ceva cu noi…

— Ba plecăm acum! a tras-o el de cot.

În momentul în care a atins-o, corpul meu a reacţionat încordându-se de luptă. L-am oprit cu o mişcare a mâinii.

— Tu eşti cel care îşi agresează clienta. Dă-i drumul!

— Ascultă, mititelule, a reacţionat el, în ciuda faptului că era cu un cap mai scund decât mine, o cunosc pe Rebecca din ziua în care s-a născut, când tu te ascundeai încă după fustele mamei. Aşa că nu mă înveţi tu pe mine cum să mă comport cu ea.

— Rebecca, vrei să-i pun ia punct? am întrebat-o eu, adoptând o atitudine cavalerească ce nu mă caracteriza.

— Te rog să i te adresezi clientei mele cu domnişoară Lynch, a intervenit avocatul, profesional.

— Îmi pare rău, dar nu ştiam numele de familie al clientei tale. Acum 36

că ai avut amabilitatea să mi-l comunici, voi fi mai mult decât fericit să mă

adresez domnişoarei Lynch cu toată curtoazia pe care o merită. În plus, dacă

eşti atât de sensibil la protocol şi la uzanţe, te previn că în cazul în care vei mai folosi „amice”, „mititelule” ori alt apelativ la adresa mea, o să am onoarea să-ţi sparg faţa.

O clipă a părut impresionat, dar şi-a revenit rapid:

— Văd prin tine ca prin sticlă, vânător mizerabil de zestre ce eşti!

— Chestia cu vânătorul de zestre nu e deloc o exprimare elegantă… E

chiar mai rău decât „amice sau „mititelule”. Ce părere ai, Rebecca? am întrebi eu ironic, întorcându-mă către ea.

— Sunt de acord, Ernie. Eşti foarte nedrept. Îţi amintesc că domnul Zilch nu mă cunoaşte decât de o jumătate de oră şi că până acum cinci minute nu ştia nici cum mă cheamă.

Sub aerul acela de fecioară inocentă, frumoasa mea se amuza teribil.

Ernie s-a făcut stacojiu, părând să se sufoce de furie. În cele din urmă, m-a privit drept în ochi şi a apucat-o din nou de braţ.

— Ştii prea bine cine e. Şi acum, Rebecca, hai să plecăm odată!

Văzându-l atingând-o din nou, mi-am pierdut bruma de judecată. Cu o mişcare brutală, l-am apucat de nodul de la cravată şi l-am lipit de coloana din spatele mesei noastre. I-am auzit capul trântindu-se de piatră şi respiraţia accelerându-se. În spatele meu, am putut simţi panica personalului. Barmanul a ieşit în fugă de după tejghea. Unul dintre chelneri ridica deja receptorul telefonului ca să cheme paza. M-am uitat la Rebecca.

Părea foarte satisfăcută că se ajunsese aici, dar nu voia ca situaţia s-o ia razna de tot.

— Nu vă faceţi probleme, domnule Zilch. N-ar fi capabil să-mi facă

vreun rău. Puteţi să-i daţi drumul, m-a rugat ea calm, în timp ce cu o mână

ridicată şi un surâs menit să detensioneze situaţia, îi oprea pe cei care se pregătiseră să intervină.

Ernie a început să tuşească şi şi-a aşezat cravata tremurând.

— Chestia asta n-o să rămână aşa! a declarat el cu o grimasă ce se dorea feroce.

N-a îndrăznit să se mai apropie de Rebecca, dar i-a cerut din nou să-şi ia geanta şi să-i urmeze. Ea s-a supus.

— La revedere, domnule Zilch. Mi-a făcut plăcere! mi-a aruncat ea un salut în timp ce se îndrepta spre ieşire.

— La revedere, domnişoară Lynch, i-am răspuns eu, în timp ce Ernie, simţindu-se la adăpost de furia mea, a prins-o din nou de braţ:

— Ştiu că ai un fel de atracţie morbidă pentru toţi delincvenţii 37

planetei, dar îţi interzic să mai vorbeşti vreodată cu el.

— Destul, Ernie, nu eşti tatăl meu, doar angajatul lui.

Când Rebecca a dispărut, m-a cuprins o surprinzătoare tristeţe.

Detestam felul în care mă comportasem în timpul primei noastre întâlniri.

Aveam impresia că mă găseam în acelaşi punct ca în ajun, sau chiar mai rău.

Ernie avea să încerce s-o convingă că sunt un tip instabil, chiar periculos. Nu avusesem nici măcar prezenţa de spirit să-i cer numărul de telefon, când mă