Marcus era un anacronism ambulant, adică prost echipat pentru viaţa de zi cu zi. Din momentul în care Homo Sapiens ieşise din peşteră, viaţa nu fusese niciodată blândă cu nimeni, iar cinstea şi rafinamentul se dovedeau, în special în New York, un real handicap. Treaba mea era să-i învăţ să se apere.
A lui, să facă din mine un tip civilizat.
Din moment ce acum mi se decidea viitorul sentimental, am cedat.
Donna, care nu era obişnuită să mă vadă corect îmbrăcat, m-a complimentat când ne-am întâlnit pe scări. Marcus însuşi m-a declarat „prezentabil”, în timp ce mă debarca din taxi în faţă la Pierre, strecurându-mi sub braţ
formularul de constatare a accidentului. A luat asupra lui sarcina de a-i duce contractele notarului corupt. Îmi pusesem pantofii cumpăraţi la sugestia lui, cu câteva săptămâni în urmă. Cum tălpile erau noi, am alunecat mai mult de un metru pe marmura în culorile tablei de şah a fastuosului lobby, reuşind să-mi menţin cu greu echilibrul. Coborând cele câteva trepte care duceau spre salon, am scrutat printre gene spaţiul învăluit într-o lumină difuză.
Barmanul părea lipsit de obiectul muncii în spatele barului din metal ruginiu. În stânga lui, doi oameni de afaceri erau adânciţi într-o discuţie.
Inima mi-a luat-o razna când am văzut-o pe femeia vieţii mele aşezată deja la o masă, în spatele uneia dintre coloanele pătrate. Îşi ridicase părul într-un coc lejer care îi accentua statura graţioasă. Purta pantaloni bej şi o haină de piele roşu-închis. Stofa bluzei de dedesubt era atî – de fină, încât lăsa să i se întrevadă formele şi culoarea pielii. Desena ceva într-un carnet. M-am îndreptat spre ea.
— Domnişoara Rebecca? am întrebat, întinzându-i mâna.
A ridicat ochii, m-a privit câteva secunde, apoi a răsuflat, stupefiată:
— Dar vă cunosc! Eraţi ieri la restaurantul italienesc…
— Da, chiar, eraţi la Gioccardi!
— Exact! Gioccardi! a repetat ea.
S-a ridicat şi mi-a strâns mâna:
— Aveaţi un câine uriaş…
33
— Îl cheamă Shakespeare.
— M-aţi ajutat…
S-a oprit gânditoare:
— Doar nu aţi…
A făcut mari minunaţii ei ochi violeţi. Viitorul meu era pe punctul de a se juca. S-a aşezat la loc. M-am aşezat şi eu. Ne-am privit o vreme, apoi am văzut născându-se pe buzele ei umbra unui surâs, care s-a lărgit curând, sincer şi plin de Uimire.
— Ei bine, domnule Zilch, asta zic şi eu punere în scenă! Aţi fi putut să-mi cereţi pur şi simplul numărul de telefon.
— N-am îndrăznit… am şoptit eu, gratificând-o cu privirea mea specială pe sub gene, care îmi asigurase destule reuşite până atunci.
— Aşa că aţi preferat să-mi loviţi Fordul.
— A fost singura idee care mi-a venit în minte, am recunoscut eu.
— Ca să nu mai vorbim de biletul care începea cu „Domnule”…
Ar fi trebuit să reacţionez, să punctez în avantaj, dar mă simţeam paralizat de o timiditate pe care n-o încercasem niciodată până atunci.
Liniştea ameninţa să mă strivească.
— Îmi oferiţi ceva de băut? m-a salvat ea.
M-am repezit în căutarea unui chelner şi l-am adus la masă.
— Ce v-ar plăcea? Poate o şampanie în semn de iertare?
Rebecca a surâs. S-a uitat la ceas, descoperindu-şi încheietura. Ora i se părea potrivită.
— Un Bloody Mary, vă rog.
Să comande un cocktail cu votcă la 11: 30 dimineaţa nu mi s-a părut nici potrivit, nici foarte feminin, dar ea, urma să descopăr mai târziu, se plia rareori convenienţelor pe care societatea le impunea sexului slab. Am întrebat-o dacă e artistă şi mi-a răspuns că da. Am rugat-o să-mi arate desenele din carnet şi ea a izbucnit în râs.
— Nu cred că e o idee prea bună.
— De ce nu?
— Pentru că aţi fost deja şocat de faptul că am comandat votcă la ora asta, aşa că desenele…
— Din contră, sunt absolut încântat că beţi votcă, am bălmăjit eu încurcat.
— Oricum, sunt sigură că aţi fi preferat să comand un sirop de rodii.
M-am pierdut în comentarii elucubrante referitoare la vitaminele conţinute în votcă, înşirând la inspiraţie că artiştii preferă paradisurile artificiale şi făcând apologia spiritului rusesc, până când am aterizat, nu ştiu 34
nici eu cum, direct în cultura cartofilor din care se face nenorocita de băutură. Doamne, ce patetic! Indulgentă, Rebeca a scos carnetul din geantă
