sunase cu câteva ore mai devreme. Tot ce ştiam despre ea erau numele şi ocupaţia. Bănuiam că făcea parte dintr-o familie influentă, dar mi se părea prea puţin, ca să sper c-o voi mai întâlni. Ieşind de la Pierre, mi-am dat seama că n-am cu ce să iau metroul. Din cauza problemelor de pe şantier, nu mai avem niciun dolar în buzunar. Ultimii bani îl lăsasem la barul hotelului.

Barmanul îmi dăduse de înţeles, cu discreţia specifică personalului marilor hoteluri, că faimosul Ernie era un client obişnuit şi, în acelaşi timp, odios.

Aşa că îi lăsasem un bacşiş generos, care mă transformase în pieton. În timp ce străbăteam stradă după stradă în ritm alert, mi-am permis să savurez o dată şi încă o dată scena acestei prime întâlniri. Vântul care bătea cu furie pe bulevard mă obliga să înaintez cu capul aplecat, ţinându-mi gulerul hainei cu mâna. Am făcut stânga pe 47 st Street ca să scap de el. Spălătoriile de la subsolurile imobilelor scuipau nori de aburi. Analizam fiecare nuanţă a cuvintelor rostite de Rebecca, cele mai mici gesturi şi sclipiri din privire, încercând să găsesc orice detaliu care ar fi putut să-mi scape. La fiecare reexaminare, departe de a mă linişti, mă detestam din ce în ce mai mult. Nu vedeam niciun motiv pentru care femeia vieţii mele ar fi dorit să mă sune din nou.

Germania, februarie 1945

„Căutaţi-o pe cumnata mea, Marthe Engerer. E aici”, îi rugase Luisa, după ce-i dăduse viaţă micului Werner, chiar înainte de-a muri.

Marthe Engerer supravieţuise ca prin minune acelei loterii a dezastrului greu de conceput. Infirmieră la Crucea Roşie, rămăsese prizonieră într-un beci timp de ore întregi. Un zid care se năruise blocase uşa. Zăbrelele micii ferestre subterane erau atât de bine fixate, încât eforturile ei de a le smulge rămăseseră fără niciun rezultat. Apoi se chinuise să desprindă cărămizile care o separau de cealaltă pivniţă, doar pentru a descoperi o mulţime de cadavre şi o scară aflată în aceeaşi stare. În timpul 38

celei de-a doua runde de bombardamente, se ghemui cu capul între genunchi. Marthe ştia că bombele cădeau în serii de câte patru. Asculta suflul sinistru, apoi explozia şi număra: „1 – 2 – 3 – 4”. Când una dintre explozii întârzia, îşi ţinea respiraţia, rugându-se să nu cadă peste ea, apoi auzea explozia şi reîncepea numărătoarea. Între al doilea şi al treilea val de bombardamente trecu ceva vreme. Zorii începeau să mijească, dacă dădeai crezare razei minuscule de lumină care se strecura printr-o fantă strâmtă

deschisă între dărâmături. Putea îndrăzni să spere că ceea ce fusese mai rău trecuse? În beci era o căldură infernală. Puţina apă rămasă se evapora sub ochii ei.

Marthe îşi făcea griji pentru cumnata ei mai mult decât pentru sine însăşi. Cele două femei erau inseparabile. Prietene din copilărie, se măritaseră cu fraţii Zilch în aceeaşi zi. Marthe se căsătorie se cu Kasper, fratele cel mare, alegere pe care nu înceta s-o regrete încă din acea blestemată sâmbătă din iunie 1938. Luisei îi revenise cel mic, Johann, fără

îndoială cel mai cumsecade soţ din toată Silezia, provincie în care se născuseră toţi patru. Fizic, cei doi fraţi semănau ca două picături de apă. Ar fi putut fi consideraţi gemeni, în ciuda celor unsprezece luni care îi despărţeau. Unsprezece luni şi infinitul. Johann era calm şi blând, total absorbit de cercetarea ştiinţifică. Kasper era cu totul altceva…

O nouă bombă făcu zidurile să se clatine şi bucăţi de moloz căzură în capul ei. Spaima îi alungă amintirile. În beciul care, în ritmul ăsta, avea să-i devină mormânt, infirmiera nu avea nicio idee despre amploarea dezastrului. Cumnata ei era singură în oraş, pe punctul să nască. De când Johann fusese arestat, biata Luisa nu mai era decât umbra a ceea ce fusese altă dată. SS-iştii îşi făcuseră apariţia într-o dimineaţă, bătând la uşa apartamentului pe care cei doi îl ocupau în interiorul bazei Peenemünde.

Informaţi de aşa-zişi prieteni că Johann acţiona împotriva „eforturilor de război” şi că făcuse unele declaraţii ce miroseau a sabotaj, îl arestaseră fără

nicio altă explicaţie. De patru ani de zile, Johann lucra împreună cu von Braun, cel care inventase celebrele V₂, primele rachete capabile să-şi atingă

ţinta de la o distanţă de 300 de km. Aceste arme, pe care Hitler conta pentru a schimba o dată pentru totdeauna cursul războiului, făceau obiectul unei supravegheri paranoide din partea Gestapoului. Nimeni nu părea la adăpost de bănuială, nici măcar von Braun. Din momentul în care Johann fusese închis, savantul făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a-şi elibera angajatul şi prietenul. Disperată, Luisa se aruncase la picioarele generalului Hans Kammler, omul însărcinat cu supravegherea proiectelor legate de armament. Acesta îi promisese că avea să facă tot posibilul. Tânăra femeie, 39

însărcinată deja în patru luni, încercase apoi la Cartierul General al Poliţiei Secrete. Ceruse informaţii despre soţul ei. Cum nimeni nu-i răspundea la întrebări, se aşezase în sala de aşteptare. Rămăsese acolo până seara, fără

rezultat. Revenise şi ziua următoare şi tot aşa. În fiecare dimineaţă, se înfiinţa acolo odată cu deschiderea birourilor şi pleca la închidere.

Perseverenţa ei sfârşi prin a agasa. Neţinând cont de starea în care se afla, SS-iştii o ameninţaseră, o agresaseră şi ajunseseră chiar s-o închidă într-o celulă o noapte întreagă, ca să „înveţe să-i respecte şi să nu-i mai deranjeze”.

Marthe, care vorbea cu ea la telefon în mod regulat, o implorase să înceteze.

— Vino la mine, la Dresda. Nu poţi rămâne acolo. Gândeşte-te la copil.

O să am eu grijă de tine. Aici e linişte. Fără lupte, fără poliţie, doar refugiaţi…

Viaţa care creştea în ea o convinsese într-un final să plece. Dacă n-ar fi fost copilul, ar fi rămas să moară la uşa generalului Kammler sau la Cartierul General al Gestapoului. Marthe o regăsise într-o stare de anxietate ce friza nebunia. Ziua, Luisa se învârtea ca un leu în cuşcă. Noaptea, îl striga în somn pe Johann şi se trezea urlând. Marthe o ţinea în braţe ore întregi, alinând-o ca pe o fetiţă înspăimântată.

Chiar dacă bombardamentul încetase, în beciul acela cuprins de o căldură sufocantă, infirmiera îşi făcea sânge rău. Draga ei Luisa, atât de frumoasă şi gingaşă… Cine o avea grijă de ea? Zăcând pe jos, rezemată de un zid, Marthe îşi simţea inima şi picioarele lichefiindu-se. Căldura o făcea să

aiureze. Respirând greu şi moartă de sete, trecea de la o idee la alta, de la o imagine la alta, fără să-şi poată stăpâni fluxul gândurilor. Cu un frison îl revăzu pe Kasper şi se rugă să fie mort.

Raza de lumină dispăruse din subsol, în momentul în care colegii ei de la Crucea Roşie reuşiră s-o localizeze. Ţipa fără oprire. Oxigenul era la limită.

Îi auzi pe salvatori chinuindu-se să dea la o parte molozul şi blocurile de cărămidă îngrămădite la intrare. Abia după câteva ore reuşi să tragă o gură

de aer proaspăt venit din exterior. Mai trecu o eternitate până o scoaseră la lumină. Căzu, răvăşită, în braţele colegilor. O susţinură până la bucătăria lor de campanie. Marthe bău apă cu înghiţituri lacome, lăsând-o să i se scurgă

pe obraji şi pe gât. Odată golit bidonul, îl lăsă pe masă şi se năpusti asupra pesmeţilor pe care îi înmuie într-un bol cu cafea atât de dulce, încât părea sirop – zahărul fiind unul dintre puţinele alimente de care Crucea Roşie dispunea la discreţie. îmbrăcă apoi o uniformă curată şi urcă în primul camion-ambulanţă care venise să facă aprovizionarea.

Amploarea tragediei o izbi din plin. Fumul care ieşea dintre ruine îi ardea nările, traheea şi plămânii. Spectacolul ororilor te urmărea peste tot.

Marthe refuza să-şi închipuie ce era mai rău. Trebuia s-o caute pe Luisa, 40

trebuia s-o găsească. La fiecare oprire, punea întrebări. Îngrijirile pe care era nevoită să le acorde îi întârziau febrila căutare, dar asta era singura posibilitate de a rămâne în camion şi de a se apropia de centru:

— Luisa Zilch… Aţi văzut-o cumva? O tânără de vreo douăzeci şi cinci de ani, blondă, cu ochi albaştri de neuitat, însărcinată aproape de termen, ori ţinând deja în braţe un nou-născut… Când au început bombardamentele era pe strada Freiberger…

— Freiberger? Biata domnişoară…

— Doamnă, corecta Marthe.

— Biata femeie, nu mai e nimic acolo. Nicio clădire în picioare…

Marthe examina, dezinfecta, curăţa, bandaja punând iar şi iar aceleaşi întrebări. Aţi văzut-o cumva pe Luisa Zilch? V-aţi întâlnit cu vreo persoană

care venea din centru? Există supravieţuitori? N-aţi văzut-o cumva pe Luisa Zilch, o tânără foarte frumoasă, însărcinată sau cu un prunc nou-născut? Aţi văzut vreun supravieţuitor din centru? De fiecare dată primea răspunsuri aproape identice. Freiberger? O, Doamne! în centru, greu de spus. Dar se mai întâmplă şi minuni. Trebuie să credem în miracole, n-avem altă soluţie. Unii, impresionaţi de spaima care i se citea în ochi, preferau s-o mintă. Da, auziseră că ar fi supravieţuitori. Trebuia să caute mai departe! Marthe rămânea atunci tăcută, mai neliniştită decât atunci când o descurajau. Odată

cu trecerea orelor, un presentiment oribil începea să-şi facă loc în sufletul ei, ameninţând să înăbuşe firava speranţă care mai pâlpâia încă. Acum curăţa în tăcere răni, scotea resturi cu penseta, tăia, cosea, punea pansamente şi abia apoi întreba de femeia tânără, de douăzeci şi cinci de ani, cu ochi albaştri de neuitat, însărcinată sau cu un nou-născut…

În acelaşi timp, pe malurile Elbei, un extraordinar cerc de solidaritate umană se strângea în jurul lui Werner. Inocenţa lui devenea firul de care aceşti oameni care pierduseră totul hotărâseră să se agaţe. Miracolul naşterii sale se propagă printre miile de supravieţuitori. Fiecare se însărcina să-i informeze pe nou-sosiţi, apoi pe salvatorii care începeau să apară

pentru a le împărţi apă potabilă, raţii de alimente, haine şi pături. Trezită din nebunia ei, Anke, doica fără voie, proteja copilul cu gesturi mecanice, repetate de mii de ori pentru altcineva. Sătul, Werner dormea lipit de ea, cuibărit în mantoul roşu. Cei din jur o forţau să bea apă şi să mănânce, chiar dacă ea n-avea nicio dorinţă. La fiecare oră, hrănea acea mică fiinţă care învăţase atât de repede să se agaţe de viaţă.

Pe când Marthe pansa spatele plin de arsuri grave al nu mai ştia nici ea al câtelea rănit – explozia unei bombe incendiare îi mistuise carnea –

acesta îi povesti cum auzise vorbindu-se despre un nou-născut pe malurile 41

Elbei, unde lumea o căuta pe o oarecare Marthe Engerer, mătuşa sugarului.

Nu trebui să-i spună mai mult. Dacă o căutau pe ea, nu era clar că Luisa nu mai era?

În momentul în care, două ore mai târziu, Anke îi puse copilul în braţe, Marthe se simţi străbătută de un val de ură împotriva acelui ghem de carne rubicond şi congestionat. El era de vină pentru moartea Luisei. Pe cine altcineva să facă răspunzător? Pe ea însăşi, care o convinsese pe cumnata ei să vină la Dresda, sperând că o va putea proteja? Pe englezii care semănaseră bombe şi moarte peste tot în jur? Pe destin? Pe Dumnezeu?

Pe diavol? Cine ar fi putut da un sens acestei absurdităţi terifiante? se interesă despre felul în care murise cumnata ei. Ce apelativ nepotrivit pentru Luisa! îi veneau în minte alte zeci pe care ar fi vrut să i le dea, pe care ar fi vrut să i le murmure în ureche mângâindu-i părul, sărutându-i obraji şi poate… buzele…

Marthe îi dădu copilul înapoi lui Anke. Întrebă din nou ce se întâmplase. Soldatul care îl salvase pe Werner păli. Povesti despre prăbuşirea clădirii, cum o scoseseră de acolo şi o duseseră la biserica Frauenkirche, despre doctorul Klemp, miile de răniţi, curajul Luisei, naşterea, sfârşitul. Îi mai spuse că cel puţin îşi văzuse fiul, că-i simţise la pieptul ei şi că-i mângâiase cu un deget. Avu grijă să atenueze oroarea scenei, dar adevărul o străbătu pe Marthe ca un pumnal. Vru să se îndepărteze, dar nu reuşi să facă decât câţiva paşi şi căzu în genunchi cu mâinile cufundate în mocirlă. Scuturată de spasme, vomită. În cursul existenţei sale nenorocite, nu ceruse divinităţii decât două lucruri: s-o scape de Kasper şi s-o salveze pe Luisa. Iar Dumnezeu tocmai îi refuzase cel mai important dintre ele.

Manhattan, 1969

„Rebecca Lynch? Fiica lui Nathan Lynch?”

— Presupun… i-am răspuns asociatului meu. Dar cine e Nathan Lynch ăsta? — Văd că flerul tău nu se manifestă doar în afaceri imobiliare, ci şi când vine vorba de partide strălucite… se amuză Marcus.

— Decât să faci pe misteriosul, mai bine povesteşte-mi.