— Te rog să i te adresezi clientei mele cu domnişoară Lynch, a intervenit avocatul, profesional.
— Îmi pare rău, dar nu ştiam numele de familie al clientei tale. Acum 36
că ai avut amabilitatea să mi-l comunici, voi fi mai mult decât fericit să mă
adresez domnişoarei Lynch cu toată curtoazia pe care o merită. În plus, dacă
eşti atât de sensibil la protocol şi la uzanţe, te previn că în cazul în care vei mai folosi „amice”, „mititelule” ori alt apelativ la adresa mea, o să am onoarea să-ţi sparg faţa.
O clipă a părut impresionat, dar şi-a revenit rapid:
— Văd prin tine ca prin sticlă, vânător mizerabil de zestre ce eşti!
— Chestia cu vânătorul de zestre nu e deloc o exprimare elegantă… E
chiar mai rău decât „amice sau „mititelule”. Ce părere ai, Rebecca? am întrebi eu ironic, întorcându-mă către ea.
— Sunt de acord, Ernie. Eşti foarte nedrept. Îţi amintesc că domnul Zilch nu mă cunoaşte decât de o jumătate de oră şi că până acum cinci minute nu ştia nici cum mă cheamă.
Sub aerul acela de fecioară inocentă, frumoasa mea se amuza teribil.
Ernie s-a făcut stacojiu, părând să se sufoce de furie. În cele din urmă, m-a privit drept în ochi şi a apucat-o din nou de braţ.
— Ştii prea bine cine e. Şi acum, Rebecca, hai să plecăm odată!
Văzându-l atingând-o din nou, mi-am pierdut bruma de judecată. Cu o mişcare brutală, l-am apucat de nodul de la cravată şi l-am lipit de coloana din spatele mesei noastre. I-am auzit capul trântindu-se de piatră şi respiraţia accelerându-se. În spatele meu, am putut simţi panica personalului. Barmanul a ieşit în fugă de după tejghea. Unul dintre chelneri ridica deja receptorul telefonului ca să cheme paza. M-am uitat la Rebecca.
Părea foarte satisfăcută că se ajunsese aici, dar nu voia ca situaţia s-o ia razna de tot.
— Nu vă faceţi probleme, domnule Zilch. N-ar fi capabil să-mi facă
vreun rău. Puteţi să-i daţi drumul, m-a rugat ea calm, în timp ce cu o mână
ridicată şi un surâs menit să detensioneze situaţia, îi oprea pe cei care se pregătiseră să intervină.
Ernie a început să tuşească şi şi-a aşezat cravata tremurând.
— Chestia asta n-o să rămână aşa! a declarat el cu o grimasă ce se dorea feroce.
N-a îndrăznit să se mai apropie de Rebecca, dar i-a cerut din nou să-şi ia geanta şi să-i urmeze. Ea s-a supus.
— La revedere, domnule Zilch. Mi-a făcut plăcere! mi-a aruncat ea un salut în timp ce se îndrepta spre ieşire.
— La revedere, domnişoară Lynch, i-am răspuns eu, în timp ce Ernie, simţindu-se la adăpost de furia mea, a prins-o din nou de braţ:
— Ştiu că ai un fel de atracţie morbidă pentru toţi delincvenţii 37
planetei, dar îţi interzic să mai vorbeşti vreodată cu el.
— Destul, Ernie, nu eşti tatăl meu, doar angajatul lui.
Când Rebecca a dispărut, m-a cuprins o surprinzătoare tristeţe.
Detestam felul în care mă comportasem în timpul primei noastre întâlniri.
Aveam impresia că mă găseam în acelaşi punct ca în ajun, sau chiar mai rău.
Ernie avea să încerce s-o convingă că sunt un tip instabil, chiar periculos. Nu avusesem nici măcar prezenţa de spirit să-i cer numărul de telefon, când mă
sunase cu câteva ore mai devreme. Tot ce ştiam despre ea erau numele şi ocupaţia. Bănuiam că făcea parte dintr-o familie influentă, dar mi se părea prea puţin, ca să sper c-o voi mai întâlni. Ieşind de la Pierre, mi-am dat seama că n-am cu ce să iau metroul. Din cauza problemelor de pe şantier, nu mai avem niciun dolar în buzunar. Ultimii bani îl lăsasem la barul hotelului.
Barmanul îmi dăduse de înţeles, cu discreţia specifică personalului marilor hoteluri, că faimosul Ernie era un client obişnuit şi, în acelaşi timp, odios.
Aşa că îi lăsasem un bacşiş generos, care mă transformase în pieton. În timp ce străbăteam stradă după stradă în ritm alert, mi-am permis să savurez o dată şi încă o dată scena acestei prime întâlniri. Vântul care bătea cu furie pe bulevard mă obliga să înaintez cu capul aplecat, ţinându-mi gulerul hainei cu mâna. Am făcut stânga pe 47 st Street ca să scap de el. Spălătoriile de la subsolurile imobilelor scuipau nori de aburi. Analizam fiecare nuanţă a cuvintelor rostite de Rebecca, cele mai mici gesturi şi sclipiri din privire, încercând să găsesc orice detaliu care ar fi putut să-mi scape. La fiecare reexaminare, departe de a mă linişti, mă detestam din ce în ce mai mult. Nu vedeam niciun motiv pentru care femeia vieţii mele ar fi dorit să mă sune din nou.
Germania, februarie 1945
„Căutaţi-o pe cumnata mea, Marthe Engerer. E aici”, îi rugase Luisa, după ce-i dăduse viaţă micului Werner, chiar înainte de-a muri.
Marthe Engerer supravieţuise ca prin minune acelei loterii a dezastrului greu de conceput. Infirmieră la Crucea Roşie, rămăsese prizonieră într-un beci timp de ore întregi. Un zid care se năruise blocase uşa. Zăbrelele micii ferestre subterane erau atât de bine fixate, încât eforturile ei de a le smulge rămăseseră fără niciun rezultat. Apoi se chinuise să desprindă cărămizile care o separau de cealaltă pivniţă, doar pentru a descoperi o mulţime de cadavre şi o scară aflată în aceeaşi stare. În timpul 38
celei de-a doua runde de bombardamente, se ghemui cu capul între genunchi. Marthe ştia că bombele cădeau în serii de câte patru. Asculta suflul sinistru, apoi explozia şi număra: „1 – 2 – 3 – 4”. Când una dintre explozii întârzia, îşi ţinea respiraţia, rugându-se să nu cadă peste ea, apoi auzea explozia şi reîncepea numărătoarea. Între al doilea şi al treilea val de bombardamente trecu ceva vreme. Zorii începeau să mijească, dacă dădeai crezare razei minuscule de lumină care se strecura printr-o fantă strâmtă
deschisă între dărâmături. Putea îndrăzni să spere că ceea ce fusese mai rău trecuse? În beci era o căldură infernală. Puţina apă rămasă se evapora sub ochii ei.
Marthe îşi făcea griji pentru cumnata ei mai mult decât pentru sine însăşi. Cele două femei erau inseparabile. Prietene din copilărie, se măritaseră cu fraţii Zilch în aceeaşi zi. Marthe se căsătorie se cu Kasper, fratele cel mare, alegere pe care nu înceta s-o regrete încă din acea blestemată sâmbătă din iunie 1938. Luisei îi revenise cel mic, Johann, fără
îndoială cel mai cumsecade soţ din toată Silezia, provincie în care se născuseră toţi patru. Fizic, cei doi fraţi semănau ca două picături de apă. Ar fi putut fi consideraţi gemeni, în ciuda celor unsprezece luni care îi despărţeau. Unsprezece luni şi infinitul. Johann era calm şi blând, total absorbit de cercetarea ştiinţifică. Kasper era cu totul altceva…
