„micuţă Marthe”. O lua în excursii fermecătoare în Daimlerul lui nou şi-i dădea sfaturi cum să-şi prindă părul, cum să se îmbrace… E adevărat că o ceruse de nevastă cam repede. La început, crezuse că din gelozie, ca să nu-i lase pe fratele lui mai mic să se însoare primul. Kasper avea sentimente de o violenţă neaşteptată faţă de fratele lui. Competiţia între ei se făcea simţită pe toate fronturile. Chiar dacă pacifist din fire, Johann învăţase de mic să

răspundă cu aceeaşi monedă. Fără să vrea, Marthe începuse să-şi pună

întrebări. Când discutase cu Kasper despre lucrurile acelea, acesta i le spulberase la repezeală, alintând-o şi îmbrobodind-o cu abilitate. Ştia mereu cum să pună problema şi ce cuvinte să spună. Era maestru în arta manipulării. Reuşea dintr-o singură privire să-ţi descopere slăbiciunile, locul exact în care să-şi arunce cârligul cu momeală. Marthe dorise din tot sufletul să-i creadă. Ideea de a face parte din aceeaşi familie cu Luisa o încânta mai mult ca orice. Copiii lor urmau să fie veri primari, aveau să-i crească şi să-i îngrijească împreună. Îşi imagina pregătind împreună cu Luisa picnicuri 46

fastuoase. Ar fi întins feţe de masă strălucitoare, pe care ar fi aşezat coşuri pline cu căpşune, piersici, pere şi coacăze proaspăt culese, prăjituri şi dulceţuri cu care copii lor aveau să se mânjească. Îşi mai imagina aniversări la care s-ar fi cântat şi dansat, lungi plimbări în pădure, toamna, la cules de castane şi de ciuperci, serate muzicale iarna sau conversaţii la gura sobei în casa fraţilor Zilch, care putea adăposti o grămadă de lume… Aşa că, plină de naivitate, acceptase, în ziua dublei lor nunţi totuşi, în timp ce viitoarele cumnate se pregăteau împreună, ea văzuse în oglindă ceva ce nu se potrivea.

Nu, era chiar vizibil, ea nu strălucea la fel ca Luisa. La petrecere, fiecare cuplu prezida câte un capăt al mesei. În acel moment, era încă posibil să

crezi că amândouă vor avea acelaşi destin, că şansele erau egale. Bineînţeles că soţul ei nu era la fel de atent. Nu-i lua mâna cum făcea Johann cu Luisa.

Nu-i turna vin sau apă în momentul în care îi vedea paharul gol. N-o mângâia pe obraz. Nu-i găsea în holurile cu fructe perechi de cireşe, ca să se poată

amuza asemenea Luisei, punându-şi-le la urechi. Marthe încerca să se încurajeze: Kasper avea tot dreptul să fie discret. Nimic nu-i obliga să fie la fel de expansiv ca fratele lui… Felul acesta reţinut de-a fi, senioral, era de altfel mult mai elegant, mai seducător. Aşa că îşi alungase gândurile negre.

După care veni noaptea. Acea primă noapte, care avea să fie urmată apoi de atâtea alte nopţi. Violenţa lui Kasper se manifestase dintr-odată. A doua zi după nuntă, la micul dejun în familie, Luisa era într-o dispoziţie de fericire languroasă, pe care n-avea s-o uite niciodată. Cu ochii strălucitori şi buzele umflate, pielea ca un fruct plin de zeamă şi părul lăsat liber pe umerii tremurători, se schimbase. Părea că debordează de o fericire secretă, de o stare de împlinire ce iradia în jur. Marthe se simţea rău. Avea impresia că

fusese strivită şi se spărsese în mii de bucăţi. În interiorul corpului gol, fiinţa ei se reducea la o scânteie fragilă, expusă curenţilor de aer. O licărire care nu mai aştepta decât să se stingă. Trecuse ceva timp până să i se confeseze Luisei. Îi era ruşine. Şi teamă. Kasper era expert în a păstra aparenţele…

Când ajunsese în sfârşit să înţeleagă gravitatea situaţiei, Luisa făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca s-o ajute. Cele două tinere femei se iubeau la fel de mult pe cât se urau soţii lor.

*

Marthe rămase mai mult de douăzeci de minute cu privirea în gol. Un refugiat cu braţul ars veni să-i ceară ajutor. Ea se ridică, deschise trusa de metal şi scoase din ea cele necesare ca să-i îngrijească. Când omul se îndepărtă, se aşeză din nou şi reciti al doilea mesaj al lui von Braun. Cele câteva cuvinte puseseră capac tragediei:

47

JohannîntorsLaPeenemünde. Slăbit, darviu.

InformeazăLuisa întoarcereimediată.

VonBraun.

Tot ce ar fi trebuit să fie şi nu mai era posibil îi strânse inima ca într-o menghină. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, Luisa ar fi trebuit să fie deja pe drum. Regăsindu-şi soţul. Ar fi fost încă în viaţă. Marthe se revoltă

împotriva cruzimii destinului. Ultimele cuvinte ale Luisei o bântuiau de când îi fuseseră transmise: „Îl cheamă Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele, e ultimul dintre noi”. Bebeluşul nu era ultimul Zilch. Luisa se înşelase. Johann era în viaţă. Cu trei săptămâni în urmă, un fel de nebunie pusese stăpânire pe ea. Era convinsă că soţul ei era mort. Îşi pierduse speranţa, aşa, de pe o zi pe alta. Într-o dimineaţă se trezise ţipând, cu mâinile crispate pe pântecele umflat. Marthe se repezise la ea. Cumnata ei hohotea convulsiv în pat, repetând: „E mort. L-am visat. Îşi lua rămas-bun. L-au ucis!” Criză de femeie însărcinată. Marthe o consolase cât de bine putuse, dar Luisa o ţinea pe-a ei.

îl omorâseră. „Dar cine? Despre cine vorbeşti?” întrebase infirmiera. „Cei care l-au luat. Cei care-i vor răul!” Nimic nu părea să-i poată îndepărta certitudinea şi deznădejdea. Marthe ar fi dorit atât de mult să poată intra în apartamentul lor din strada Freiberger şi s-o anunţe solemn: „Luise, am o veste minunată”. S-o ia în braţe. S-o vadă radiind, în momentul în care Johann ar fi sunat-o. Să vadă dispărând de pe faţa ei acele săptămâni de aşteptare, de tensiune, care, din ziua arestării, îi contractau trăsăturile şi-i strângeau gura. Un minut de convorbire telefonică şi Luisa şi-ar fi recăpătat seninătatea şi strălucirea specifică celor care iubesc şi se simt iubiţi.

Luisa se înşelase. Johann era în viaţă şi liber. Era adevărat că nimeni nu mai avea nicio speranţă… Von Braun se luptase ca un leu să-şi salveze prietenul, fără succes. Apoi, făcând apel la tot creditul pe care îl mai avea, la gradul lui în SS de care nu-i plăcea să facă paradă, inventatorul proiectilelor V₂ se adresase tuturor demnitarilor care doriseră şi care nu doriseră să-i asculte, încercând să-i convingă că îmbunătăţirea proiectului său nu se putea realiza fără Johann Zilch. Doar nu vreţi să-i dezamăgiţi pe Hider?! Oare încercaţi să sabotaţi ultima armă pe care contează Führerul pentru a schimba cursul războiului? Von Braun cerea întoarcerea imediată a lui Zilch.

Ce făcuse bietul om? Un moment de rătăcire, un acces de disperare. Cine nu trecuse prin aşa ceva? E adevărat, făcuse afirmaţii nefericite, von Braun nu o nega. Dar băuse prea mult, era atât de grav? îşi deschisese inima în faţa unora pe care îi crezuse prieteni. Într-adevăr, îşi exprimase îndoielile în legătură cu războiul şi cu justeţea cauzei lor, dar era evident că nu credea 48

nimic din toate acestea. Tocmai făcuse două nopţi albe rezolvând anumite probleme tehnice extrem de complicate. Imaginaţi-vă starea de oboseală în care se afla. El unul nu cunoştea persoană mai devotată Führerului decât băiatul acela! Putea garanta. „Tatăl” rachetelor cu rază lungă de acţiune făcuse multă vâlvă, dar înalţii demnitari din Gestapo nu se lăsaseră

impresionaţi. Îi amintiseră pionierului aeronauticii că nici el nu era la prima abatere în acest sens, că ar fi fost bine să aibă grijă ce vorbeşte şi să-şi ţină în frâu oamenii. Se distrau la telefon aducând iar şi iar în discuţie afirmaţiile celui vinovat, vrând să-i provoace lui von Braun o criză de conştiinţă.

Analizau fiecare silabă: „Nu visam decât să cuceresc spaţiul, să explorez luna, să ating stelele. Războiul ne-a transformat visele în dispozitive de război. Vreau să-mi servesc patria, dar nu-mi cereţi să mă şi bucur şi să fiu mândru de mine. Mâinile noastre sunt pătate de sânge!” „Pătate de sânge!”

repetau SS-iştii. Inacceptabil! Şi de faţă cu cinci martori! Cum putea von Braun să-i apere pe acest trădător? Un ingrat care nu arăta nici cea mai mică

urmă de consideraţie faţă de sacrificiile Reichului! Dar sângele vărsat de poporul german? Depravatul ăla nu se gândea şi la asta? Totuşi von Braun refuza să se dea bătut.

Contesta fiecare cuvânt, se lupta pentru fiecare centimetru cucerit şi anunţa întârzieri considerabile, erori în sistemul de ghidare a proiectilelor pe care doar Johann Zilch putea să le corecteze. În cele din urmă, îl arestaseră şi pe el pentru două săptămâni. Încercările lui nu avuseseră alt rezultat decât să-i pună pe toţi în pericol.

*

Se făcea întuneric. Sfârşită, Marthe analiza cât putea de lucid situaţia.

Bebeluşul se agita în braţele ei. Începuse să plângă. Timp de câteva minute, se lăsă pe vine şi se ridică succesiv, ca şi cum ar fi făcut genuflexiuni. Copilul păru satisfăcut de acest tratament şi tăcu. Marthe îi făcuse un scutec dintr-o bucată de pânză de bumbac şi o fâşie de vată. Nu putuse găsi nicio boneţică, aşa că-i trăsese pe cap un ciorap bărbătesc de lână, tricotat, care-i dădea un aer de spiriduş. îl învelise apoi într-un prosop de bucătărie, lucrul cel mai curat pe care îl putuse găsi, apoi într-un şal pe care i-l dăduse unul dintre refugiaţi. Copilul îşi strecurase degetele prin el ca prin ochiurile unei plase.

Anke dormea direct pe pământ, învelită în două cuverturi de fetru maro.

Marthe aruncă o privire spre miile de victime adăpostite pe malul fluviului.

Luă o hotărâre: trebuia să ajungă la tatăl copilului cât mai curând cu putinţă.

Să se îndrepte spre Peenemünde şi apoi spre baza militară. Înainte de a veni în Dresda, Luisa îl rugase pe von Braun să-i boteze copilul, iar acesta acceptase. Savantul avea să se dea peste cap ca să-i ajute. Alături de echipa 49

V₂, era una dintre cele mai importante persoane pentru Reich. Siguranţa lui era o prioritate şi o chestiune de stat de care ea trebuia să încerce să profite.

Află că un camion care ducea la Berlin un ofiţer rănit urma să plece în curând. Ascunzându-şi ura faţă de bărbaţi cât mai adânc în suflet, aşa cum învăţase s-o facă timp de ani de zile, se spălă pe faţă cu apă din trusă, îşi coloră obrajii şi buzele ciupindu-le energic cu degetele, îşi desfăcu basmaua, lăsându-şi pe umeri părul castaniu, îşi dădu jos paltonul şi, în ciuda frigului, îşi descheie trei nasturi de la uniformă. Plecă să-i caute pe ofiţerul care îşi ţinea braţul într-o eşarfă şi pe şoferul camionului. Veselă, cu priviri scânteietoare şi buzele întredeschise se fandosi şi le făcu invitaţii străvezii.

În zece minute, obţinu ceea ce dorea: locuri în camion pentru ea, Anke şi copil. Îşi jucă numărul şi în faţa responsabilului cu aprovizionarea, care îi dădu trei chifle, sirop cu apă, două conserve de fasole roşie şi cinci cârnaţi afumaţi, adică mai mult decât dublul raţiei autorizate pentru două persoane.

Din momentul în care binefăcătorii săi se îndepărtară, Marthe îşi reluă mina ei obişnuită, hotărâtă. Aceste mici victorii nu făceau decât să-i sporească

dispreţul faţă de tagma bărbătească. Cei inteligenţi, puţini de altfel, erau nişte perverşi periculoşi, ceilalţi, doar nişe nerozi pe care îi puteai manipula cu un surâs şi cu puţină piele dezgolită. Se duse să o trezească pe Anke.

Aceasta încercă să protesteze: – Ce să fac eu la Berlin? Şi mai ales la Peenemtinde! De ce aş merge spre nord? Nu cunosc pe nimeni acolo…

Marthe nu-i dădu de ales. Bebeluşul avea nevoie de ea. Şi oricum, să

rămână singură acolo n-ar fi ajutat-o cu nimic. Îi descrise în culori apocaliptice toate relele de care urma să aibă parte dacă refuza să meargă cu ea şi îi înfăţişă un tablou atât de sumbru al pericolelor care o pândeau, ca să

nu mai vorbim de remuşcările care aveau s-o urmărească până pe lumea cealaltă, dacă ar fi pus în pericol viaţa unui nou-născut, încât doica, impresionată de autoritatea ei, traumatizată de doliu, de bombardamente şi de acest alt copil pe care i-l băgaseră pe gât, sfârşi prin a ceda. Se lăsă dusă

de val. În momentul în care urcă în faimosul camion, Marthe se metamorfoză

din nou în creatura seducătoare. Odată instalată împreună cu Anke şi copilul, îşi recăpătă duritatea. Cei trei soldaţi care îl însoţeau pe ofiţer nu reuşiră s-o înveselească. Apoi, pericolele drumului le tăiară pofta de conversaţie. La ieşirea din oraş, un avion de vânătoare solitar se înverşuna asupra vehiculelor care fugeau de incendiu. Camionul lor, acoperit cu prelata Crucii Roşii, era uşor de detectat de sus, aşa că scăpă cu greu de sub focul mitralierelor. Groaza îi împietrise. Se îngrămădiră unii în alţii încercând să se apere. Căldura incendiilor fusese atât de puternică, încât 50

topise asfaltul, acolo unde nu-i afundase în pământ. Drumuri sfâşiate de cratere, poduri prăbuşite, caroserii de furgonete în flăcări, oameni şi animale moarte, exodul a mii de refugiaţi care fugeau de frica ruşilor care se apropiau, toate astea le încetiniră considerabil înaintarea. Iarba se colorase în roşu. Micul Werner dormea liniştit în braţele Marthei. Chiar dacă în acel moment tânăra femeie nu se vedea îndrăgind acel micuţ boţ de carne, nu se putea împiedica să nu simtă alinarea pe care i-o aduceau încrederea lui, respiraţia ca o adiere, ochii cu gene deschise la culoare perfect închişi şi guriţa lacomă care la fiecare două ore se agăţa de sânul doicii. De-abia supsese mai devreme şi adormise. Unul dintre soldaţi îi propuse de mai multe ori să ia copilul, ca s-o elibereze de povară, dar ea refuză. Fără s-o mărturisească, îi plăcea senzaţia trupuşorului cald lipit de pieptul ei. Odată

ce reuşiră să se îndepărteze îndeajuns de oraş pentru a fi în siguranţă, ofiţerul nazist încercă să intre-n vorbă cu ea. Spera să prindă câteva momente de relaxare la Berlin. Ar fi fost absolut încântat să-i ofere o cameră

la hotel. Tânăra femeie, care luase încă o dată un aer ţâfnos, i-o întoarse brutal: — Mulţumesc, dar soţul meu mă aşteaptă la Peenemünde. Nici n-o să

mă opresc la Berlin.