două misive pe numele ei, la Crucea Roşie. Prima ar fi trebuit s-o bucure. Şi totuşi o lăsă într-o stare de apatie indiferentă, surprinzătoare dacă stăteai să
te gândeşti la ura care o devorase în ultimii cinci ani: Kasper decedat într-un accident tragic.
Cutotsufletulalăturidedumneavoastră
VonBraun
Vreme îndelungată se gândise că în ziua în care soţul ei avea să
dispară, va sărbători. Nu mai trebuia să se teamă că o să-i vadă apărând la orice colţ de stradă, ca s-o târască de păr înapoi în închisoarea în care trăise.
Nu mai trebuia să poarte cuţitul pe care ziua îl ţinea în jartieră, iar noaptea sub pernă. Nu va mai avea somnul bântuit de coşmaruri care o făceau să
sară din pat, cu arma în mână, gata să se apere. Odată eliberată de Kasper, se imagina dansând pe mormântul lui, donând societăţilor de caritate tot ce avea să moştenească de la el, fără să-şi dorească să păstreze nimic din ceea ce de altfel îi aparţinuse ei, de la părinţi, şi de care Kasper o deposedase; se imagina luând-o de la capăt undeva departe de Germania, în Canada ori Statele Unite. Şi totuşi, citind telegrama, nu simţea nicio bucurie, ci doar un fel de stupefacţie bizară. După ce ani de zile se înverşunase în lupta împotriva inamicului, acum îi era aproape imposibil să înţeleagă norocul ăsta căzut din cer şi să se convingă că era real.
Îşi aduse aminte de ziua nunţii lor. Kasper nu-şi arătase încă
adevărata faţă. Îi oferea flori şi-i făcea cadouri. O numea „zâna mea” şi
„micuţă Marthe”. O lua în excursii fermecătoare în Daimlerul lui nou şi-i dădea sfaturi cum să-şi prindă părul, cum să se îmbrace… E adevărat că o ceruse de nevastă cam repede. La început, crezuse că din gelozie, ca să nu-i lase pe fratele lui mai mic să se însoare primul. Kasper avea sentimente de o violenţă neaşteptată faţă de fratele lui. Competiţia între ei se făcea simţită pe toate fronturile. Chiar dacă pacifist din fire, Johann învăţase de mic să
răspundă cu aceeaşi monedă. Fără să vrea, Marthe începuse să-şi pună
întrebări. Când discutase cu Kasper despre lucrurile acelea, acesta i le spulberase la repezeală, alintând-o şi îmbrobodind-o cu abilitate. Ştia mereu cum să pună problema şi ce cuvinte să spună. Era maestru în arta manipulării. Reuşea dintr-o singură privire să-ţi descopere slăbiciunile, locul exact în care să-şi arunce cârligul cu momeală. Marthe dorise din tot sufletul să-i creadă. Ideea de a face parte din aceeaşi familie cu Luisa o încânta mai mult ca orice. Copiii lor urmau să fie veri primari, aveau să-i crească şi să-i îngrijească împreună. Îşi imagina pregătind împreună cu Luisa picnicuri 46
fastuoase. Ar fi întins feţe de masă strălucitoare, pe care ar fi aşezat coşuri pline cu căpşune, piersici, pere şi coacăze proaspăt culese, prăjituri şi dulceţuri cu care copii lor aveau să se mânjească. Îşi mai imagina aniversări la care s-ar fi cântat şi dansat, lungi plimbări în pădure, toamna, la cules de castane şi de ciuperci, serate muzicale iarna sau conversaţii la gura sobei în casa fraţilor Zilch, care putea adăposti o grămadă de lume… Aşa că, plină de naivitate, acceptase, în ziua dublei lor nunţi totuşi, în timp ce viitoarele cumnate se pregăteau împreună, ea văzuse în oglindă ceva ce nu se potrivea.
Nu, era chiar vizibil, ea nu strălucea la fel ca Luisa. La petrecere, fiecare cuplu prezida câte un capăt al mesei. În acel moment, era încă posibil să
crezi că amândouă vor avea acelaşi destin, că şansele erau egale. Bineînţeles că soţul ei nu era la fel de atent. Nu-i lua mâna cum făcea Johann cu Luisa.
Nu-i turna vin sau apă în momentul în care îi vedea paharul gol. N-o mângâia pe obraz. Nu-i găsea în holurile cu fructe perechi de cireşe, ca să se poată
amuza asemenea Luisei, punându-şi-le la urechi. Marthe încerca să se încurajeze: Kasper avea tot dreptul să fie discret. Nimic nu-i obliga să fie la fel de expansiv ca fratele lui… Felul acesta reţinut de-a fi, senioral, era de altfel mult mai elegant, mai seducător. Aşa că îşi alungase gândurile negre.
După care veni noaptea. Acea primă noapte, care avea să fie urmată apoi de atâtea alte nopţi. Violenţa lui Kasper se manifestase dintr-odată. A doua zi după nuntă, la micul dejun în familie, Luisa era într-o dispoziţie de fericire languroasă, pe care n-avea s-o uite niciodată. Cu ochii strălucitori şi buzele umflate, pielea ca un fruct plin de zeamă şi părul lăsat liber pe umerii tremurători, se schimbase. Părea că debordează de o fericire secretă, de o stare de împlinire ce iradia în jur. Marthe se simţea rău. Avea impresia că
fusese strivită şi se spărsese în mii de bucăţi. În interiorul corpului gol, fiinţa ei se reducea la o scânteie fragilă, expusă curenţilor de aer. O licărire care nu mai aştepta decât să se stingă. Trecuse ceva timp până să i se confeseze Luisei. Îi era ruşine. Şi teamă. Kasper era expert în a păstra aparenţele…
Când ajunsese în sfârşit să înţeleagă gravitatea situaţiei, Luisa făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca s-o ajute. Cele două tinere femei se iubeau la fel de mult pe cât se urau soţii lor.
*
Marthe rămase mai mult de douăzeci de minute cu privirea în gol. Un refugiat cu braţul ars veni să-i ceară ajutor. Ea se ridică, deschise trusa de metal şi scoase din ea cele necesare ca să-i îngrijească. Când omul se îndepărtă, se aşeză din nou şi reciti al doilea mesaj al lui von Braun. Cele câteva cuvinte puseseră capac tragediei:
47
JohannîntorsLaPeenemünde. Slăbit, darviu.
InformeazăLuisa întoarcereimediată.
VonBraun.
Tot ce ar fi trebuit să fie şi nu mai era posibil îi strânse inima ca într-o menghină. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, Luisa ar fi trebuit să fie deja pe drum. Regăsindu-şi soţul. Ar fi fost încă în viaţă. Marthe se revoltă
împotriva cruzimii destinului. Ultimele cuvinte ale Luisei o bântuiau de când îi fuseseră transmise: „Îl cheamă Werner Zilch. Nu-i schimbaţi numele, e ultimul dintre noi”. Bebeluşul nu era ultimul Zilch. Luisa se înşelase. Johann era în viaţă. Cu trei săptămâni în urmă, un fel de nebunie pusese stăpânire pe ea. Era convinsă că soţul ei era mort. Îşi pierduse speranţa, aşa, de pe o zi pe alta. Într-o dimineaţă se trezise ţipând, cu mâinile crispate pe pântecele umflat. Marthe se repezise la ea. Cumnata ei hohotea convulsiv în pat, repetând: „E mort. L-am visat. Îşi lua rămas-bun. L-au ucis!” Criză de femeie însărcinată. Marthe o consolase cât de bine putuse, dar Luisa o ţinea pe-a ei.
îl omorâseră. „Dar cine? Despre cine vorbeşti?” întrebase infirmiera. „Cei care l-au luat. Cei care-i vor răul!” Nimic nu părea să-i poată îndepărta certitudinea şi deznădejdea. Marthe ar fi dorit atât de mult să poată intra în apartamentul lor din strada Freiberger şi s-o anunţe solemn: „Luise, am o veste minunată”. S-o ia în braţe. S-o vadă radiind, în momentul în care Johann ar fi sunat-o. Să vadă dispărând de pe faţa ei acele săptămâni de aşteptare, de tensiune, care, din ziua arestării, îi contractau trăsăturile şi-i strângeau gura. Un minut de convorbire telefonică şi Luisa şi-ar fi recăpătat seninătatea şi strălucirea specifică celor care iubesc şi se simt iubiţi.
Luisa se înşelase. Johann era în viaţă şi liber. Era adevărat că nimeni nu mai avea nicio speranţă… Von Braun se luptase ca un leu să-şi salveze prietenul, fără succes. Apoi, făcând apel la tot creditul pe care îl mai avea, la gradul lui în SS de care nu-i plăcea să facă paradă, inventatorul proiectilelor V₂ se adresase tuturor demnitarilor care doriseră şi care nu doriseră să-i asculte, încercând să-i convingă că îmbunătăţirea proiectului său nu se putea realiza fără Johann Zilch. Doar nu vreţi să-i dezamăgiţi pe Hider?! Oare încercaţi să sabotaţi ultima armă pe care contează Führerul pentru a schimba cursul războiului? Von Braun cerea întoarcerea imediată a lui Zilch.
Ce făcuse bietul om? Un moment de rătăcire, un acces de disperare. Cine nu trecuse prin aşa ceva? E adevărat, făcuse afirmaţii nefericite, von Braun nu o nega. Dar băuse prea mult, era atât de grav? îşi deschisese inima în faţa unora pe care îi crezuse prieteni. Într-adevăr, îşi exprimase îndoielile în legătură cu războiul şi cu justeţea cauzei lor, dar era evident că nu credea 48
nimic din toate acestea. Tocmai făcuse două nopţi albe rezolvând anumite probleme tehnice extrem de complicate. Imaginaţi-vă starea de oboseală în care se afla. El unul nu cunoştea persoană mai devotată Führerului decât băiatul acela! Putea garanta. „Tatăl” rachetelor cu rază lungă de acţiune făcuse multă vâlvă, dar înalţii demnitari din Gestapo nu se lăsaseră
impresionaţi. Îi amintiseră pionierului aeronauticii că nici el nu era la prima abatere în acest sens, că ar fi fost bine să aibă grijă ce vorbeşte şi să-şi ţină în frâu oamenii. Se distrau la telefon aducând iar şi iar în discuţie afirmaţiile celui vinovat, vrând să-i provoace lui von Braun o criză de conştiinţă.
Analizau fiecare silabă: „Nu visam decât să cuceresc spaţiul, să explorez luna, să ating stelele. Războiul ne-a transformat visele în dispozitive de război. Vreau să-mi servesc patria, dar nu-mi cereţi să mă şi bucur şi să fiu mândru de mine. Mâinile noastre sunt pătate de sânge!” „Pătate de sânge!”
repetau SS-iştii. Inacceptabil! Şi de faţă cu cinci martori! Cum putea von Braun să-i apere pe acest trădător? Un ingrat care nu arăta nici cea mai mică
urmă de consideraţie faţă de sacrificiile Reichului! Dar sângele vărsat de poporul german? Depravatul ăla nu se gândea şi la asta? Totuşi von Braun refuza să se dea bătut.
Contesta fiecare cuvânt, se lupta pentru fiecare centimetru cucerit şi anunţa întârzieri considerabile, erori în sistemul de ghidare a proiectilelor pe care doar Johann Zilch putea să le corecteze. În cele din urmă, îl arestaseră şi pe el pentru două săptămâni. Încercările lui nu avuseseră alt rezultat decât să-i pună pe toţi în pericol.
*
Se făcea întuneric. Sfârşită, Marthe analiza cât putea de lucid situaţia.
