stea culcat. Surprins, mi-am văzut câinele care, asemenea stăpânului, nu prea obişnuia să asculte, lungindu-se mai aproape de noi, cu capul lăsat pe labele încrucişate. Miguel a deschis o sticlă de şampanie şi ne-a servit-o în două pahare înalte cu picior, alături de câteva gustări. Încântată, Rebecca l-a complimentat pentru fineţea lor. El a răspuns amabilităţii clipind cu modestie. Momentul era perfect.

Soarele cobora încet în spatele zgârie-norilor, lăsând loc unor nuanţe mai calde de roz, lila şi gri. Marcus cânta cu frenezie. Frumoasa mea bătea măsura din „ Take five” pe spătarul banchetei. Conversaţia curgea lejer, cu uşurinţă, înlesnită fără îndoială de paharele pe care le goleam în ritm susţinut. Rebecca îmi povestea despre viitoarea ei expoziţie şi despre proiectul la care lucra: un triptic gigantic al cărui plan mi l-a schiţat pe unul dintre nelipsitele ei carneţele. N-am înţeles nici măcar jumătate din referinţe şi din explicaţii, dar pe ea ignoranţa asta o făcea să râdă. M-a întrebat de ce am ales locul acela. I-am explicat că era vorba despre al doilea proiect de construcţii pe care îl puneam la punct şi căruia aveam de gând să-i alătur multe altele.

— Întreg viitorul meu se joacă aici, am adăugat, privind-o insistent.

Mi-ar plăcea să-mi devii asociată.

60

Majoritatea femeilor ar fi lăsat privirea în jos. Rebecca nici n-a clipit şi m-a întrebat cu un surâs:

— Asociată în ce fel?

Descumpănit de francheţea ei şi nepregătit să-mi declar amorul atât de curând, m-am agăţat de primul gând care mi-a trecut prin minte:

— Mi-aş dori să concepi tu decorul celor două holuri de intrare. Va fi primul lucru pe care îl vor vedea oamenii şi ultimul pe care îl vor păstra în amintire când vor pleca.

A fost rândul ei să se arate surprinsă.

— Nu mi-ai văzut încă nicio lucrare!

— Ţi-am văzut desenele şi te-am ascultat cu atenţie… Sunt dispus să

mă las impresionat.

Intuisem bine. Rebecca era alcătuită dintr-un melanj surprinzător de aroganţă şi îndoieli. Dacă numele familiei sale o scutise de orice efort legat de statutul social, mai rămânea să-şi dovedească valoarea personală şi artistică. îmbujorată şi cu ochii strălucitori, încerca, fără succes, să-şi disimuleze încântarea. Mi-a acceptat oferta fără să-mi mulţumească şi fără

să amintească de remuneraţie. Aveam să înţeleg mai târziu cât de complicată şi de plină de resentimente era relaţia ei cu averea părinţilor şi cu banii în general.

— Vino, atunci, să-ţi arăt despre ce va fi vorba!

Am ajutat-o să se ridice, hotărât să profit de cea mai mică ocazie ca s-o ating. Am inspectat imediat pardoseala, de teamă să nu-şi rănească

picioarele goale. Fără tocuri, îmi ajungea doar până la umeri, dar avea o prezenţă, o manieră de a umple spaţiul care o făcea să pară mult mai înaltă.

Aplecaţi umăr lângă umăr peste balustrada terasei de unde puteam urmări lucrările, am devenit dureros de conştient de trupul ei, aflat doar la câţiva centimetri distanţă. Pentru a nu o face să se simtă prost, i-am vorbit despre greutăţile peste care fuseserăm nevoiţi să trecem pentru a cumpăra terenul şi a obţine autorizaţiile. I-am explicat următorii paşi şi am amintit de vasta parcelă de pe malul râului Hudson, la care râvneam şi care ar fi putut schimba radical lucrurile. Pe unul dintre carneţelele ei, i-am schiţat planurile viitoarelor apartamente. Talentele mele îndoielnice la desen i-au smuls un zâmbet.

— Mă rog, nu sunt chiar Frank Howard.

— Dar eu îl cunosc foarte bine pe Frank Howard! a exclamat ea aflând că el proiectase cele două imobile.

I-am mai explicat că era tatăl celui mai bun prieten al meu şi asociat în acelaşi timp, pe care îl cunoscusem la Yale, fără să mai adaug că tot el era 61

cel care cânta romanticele balade la pianul din apropiere. Şi aşa a căzut o nouă barieră. Prin magia unui nume, încetam să mai fiu un necunoscut răsărit de cine ştie unde. Având această cunoştinţă în comun, era ca şi cum tatăl lui Marcus m-ar fi adoptat. Făceam parte din club. Studiile în Ivy League, denumire care desemna unele dintre cele mai prestigioase universităţi din ţară, reduceau şi ele din distanţă, chiar dacă evitasem să-i precizez că le abandonasem după doar doi ani, ca să mă lansez în prima mea afacere imobiliară. Chiar dacă femeia vieţii mele se considera o rebelă şi reuşise să se elibereze de numeroase dintre constrângerile castei din care făcea parte, totuşi rămânea tributară regulilor protecţioniste instituite de cei care aveau prea multe de pierdut.

Întorşi la masă, Miguel a avut ocazia să-şi etaleze festinul culinar cu o avalanşă de plecăciuni, capace în formă de clopot şi platouri de argint.

Stricase orzul pe gâşte însă, căci eu şi Rebecca n-aveam ochi decât unul pentru celălalt. Ea nu termina niciodată din farfurie, iar eu încercam să-mi înfrânez obişnuitul apetit. Nu pentru că mi-l pierdusem – nu mi se întâmplase niciodată aşa ceva –, ci pentru că doream să respect acele reguli pe care Marcus reuşise să mi le inoculeze, adică să nu mă uit în farfurie ori să nu iau o nouă furculiţă cu mâncare până nu o terminam pe cealaltă.

Supraveghindu-mi fiecare mişcare şi încercând în acelaşi timp să fac conversaţie, nu mai apucam să mănânc cu adevărat. Cu vinul însă lucrurile erau mai simple, aşa că hohotele noastre de râs se înmulţeau proporţional cu numărul paharelor golite. Cu obrajii în flăcări şi vorba uşor împleticită, Rebecca devenea din ce în ce mai libertină. După ce ne-a servit cu tartă cu căpşune şi ne-a lăsat pe masă un ceainic plin şi apetitive pe bufet, Miguel s-a făcut nevăzut, aşa cum ne înţeleseserăm, luându-l şi pe Shakespeare cu el.

Marcus continua să cânte: era capabil s-o facă ore întregi, transportat într-o altă lume, chestie care mă fermeca nespus. Am invitat-o pe Rebecca la dans în acordurile melodiei „ Moon River”. Cuprinsă de o ameţeală euforică, cânta versurile, în timp ce eu o învârteam în volute largi. Parfumul ei mă

învăluia şi părul îmi atingea faţa, alunecam pe aripile muzicii. Totuşi continuam să ezit. Prea nerăbdător puteam s-o sperii, prea precaut, puteam rata ocazia… Am lipit-o mai strâns de mine. Cum n-am întâmpinat nicio împotrivire, i-am murmurat în ureche:

— Am făcut un pariu…

— Mă întrebam când o să-mi aduci aminte.

— Chiar acum, am făcut eu, ridicând-o dintr-o mişcare.

Am purtat-o spre banchetă, unde m-am aşezat, ţinând-o pe genunchi.

A rămas cu capul lipit de umărul meu. I-am ridicat bărbia cu o mână, ţinând-62

o cu cealaltă de ceafa. În privirea ei stăruia o scânteie care mă deconcerta.

Nelinişte. M-am oprit, foarte aproape de faţa ei, aşteptând. O simţeam fremătând. Mi-a adulmecat o vreme pleoapele închise pe jumătate, ca un animal. Am rămas la un centimetru de buzele ei, chiar dacă ale mele ardeau.

A deschis ochii larg. N-am mai văzut în ei nicio urmă de teamă. Pupilele dilatate îi devoraseră aproape irisurile de culoare violet. Simţeam sub degete pulsul zbătându-i-se pe gât. Am sărutat-o. Moliciune contra duritate, docilitate contra impetuozitate. La un moment dat am devenit probabil prea insistent, pentru că ea mi-a prins buza inferioară între dinţi, fără să strângă, doar ca un avertisment, înainte de a mi-o elibera. Am slăbit presiunea.

Pentru un moment s-a îndepărtat. S-a ridicat şi, în picioare, m-a privit cu insistenţă. Obrajii şi ochii îi erau în flăcări. A inspirat adânc şi apoi s-a aşezat în braţele mele, încălecându-mă. S-a lipit fără ezitare de mine şi mi-a răspuns la săruturi unduindu-se şi cabrându-se ca o trestie.

Germania, 1945

În cele cinci ore cât dură călătoria, Marthe nu lăsă pe nimeni să atingă

bebeluşul, în afara lui Anke. În momentul în care, la gara din Berlin, unul dintre şefii de tren, amuzat de şoseta pe care copilul o avea pe cap, şi-a permis să i-o dea jos şi să-i mângâie pe creştet, Marthe i-a prins mâna şi i-a muşcat-o până la sânge. Agresiunea a iscat un scandal din care cele două

femei au scăpat cu greu. După o îndelungă aşteptare, în timpul căreia au devorat o parte din pâine şi din cârnaţii uscaţi cu fasole, urcară în sfârşit în vagon. Acest mijloc de transport se dovedi însă şi mai dificil decât camionul.

Trenul se oprea neîncetat pentru controale, din cauza stricăciunilor de pe calea ferată ori a diviziilor militare în retragere. La patruzeci de kilometri de Peenemünde, li se interzise să meargă mai departe. Puţinii pasageri coborâră în gara pustie din Züssow şi rămaseră acolo, privind trenul care se întorcea la Berlin. Marthe hotărî să continue drumul pe jos. Spera să

întâlnească vreo maşină care să accepte să le ducă până la baza militară.

Frigul le ardea urechile, nasul, obrajii, bărbia şi degetele. Duceau copilul pe rând, în spate sau pe piept, într-o plasă pe care o găsiseră pe marginea drumului. Micul Werner se lăsa legănat în hamacul improvizat, încotoşmănat în mai multe rânduri de scutece şi în şalul peste care Marthe îi pusese un pulover gros. Puţinele vehicule pe care le întâlneau se îndreptau toate spre sud. Încercară să oprească un Volkswagen în care erau doi 63

soldaţi, vrând să-i roage să-i contacteze pe doctorul von Braun ca să vină în întâmpinarea lor, dar maşina le ocoli, însoţită de înjurăturile Marthei.

Mergeau deja de ore întregi şi fiecare muşchi le durea îngrozitor. Anke sfârşi prin a se aşeza pe marginea şoselei.

Rămaseră acolo, înghesuite una într-alta. Soarele începea să apună. Se porni o ploaie uşoară. Dar cele două femei nu mai avură forţa să meargă să

caute vreun hambar în care să-şi petreacă noaptea sau măcar un copac sub care să se adăpostească. Se făcuse aproape de tot întuneric când un ţăran în trecere le urcă în şareta trasă de un cal la fel de bătrân ca el însuşi.

Pasagerele îi spuseră că vor să ajungă la Peenemünde, iar el se mulţumi să

scoată un şuierat neîncrezător.