acestuia pentru pariuri extravagante. Toată copilăria, apucăturile lui ne privaseră pe mama, pe sora mea şi pe mine de o grămadă de cheltuieli inutile, dar şi de strictul necesar în unele ocazii.
Marcus m-a însoţit într-o zonă mizeră din Queens, pe lângă Ozone Park. Am urcat pe o scară atât de îngustă, că abia am reuşit să mă strecor. Nu puteam înainta decât pe diagonală. Camera de la primul etaj mirosea a şosete murdare şi a transpiraţie. Era o mizerie de nedescris. Un talmeş-balmeş incredibil de obiecte se înşira de-a lungul pereţilor. În faţă, trei ghişee în spatele cărora se adăposteau casieriţele. Marcus şi-a lăsat pe tejghea acul de cravată cu perle în montură de diamante. Eu mi-am scos de la mână ceasul Patek. L-am înmânat nu fără ezitare evaluatorului, care se uita la el cu sprâncenele ridicate. Aveam impresia că tocmai mă pregăteam să abandonez un animal de companie. Îmi plăcea să simt pe piele ticăitul acela ca o inimă minusculă. Nu-I scoteam decât atunci când mă spălam. În ziua aceea, lipsit de senzaţia curelei din piele maro subţiată de atâta purtat, m-am simţit dezbrăcat. Era talismanul meu.
— Oricum nu te ajuta să fii punctual, m-a încurajat Marcus bătându-mă pe umăr.
L-am încredinţat casierei, deranjat peste măsură de lipsa de delicateţe cu care aceasta l-a împachetat într-o bucată de fetru murdar, deasupra căreia a prins un număr. Am strecurat în buzunar cele câteva sute de dolari şi-am părăsit cât am putut de iute locul acela sordid.
Suma obţinută mi se părea prea mică în comparaţie cu grămada de amintiri care se legau de acel ceas şi cu speranţele pe care le nutream în legătură cu seara pe care o pregăteam. Pentru început, am trimis trei buchete de flori la reşedinţa Lynch. Cu primul îi mulţumeam Rebeccăi pentru întâlnirea de la Pierre. Al doilea însoţea documentele constatatoare, iar al treilea era menit să asezoneze invitaţia la cină pentru săptămâna viitoare. A acceptat. M-am simţit în acelaşi timp nebun de bucurie, dar şi terifiat, ca atunci când cerul îţi promite o minune, care nu sperai să se realizeze vreodată. M-am gândit multă vreme la locul întâlnirii. Rebecca era atât de răsfăţată, iar eu o aşezasem pe un piedestal atât de înalt, că până şi cele mai luxoase restaurante – oricum inabordabile – nu mi se păreau demne de ea. Apartamentul nostru era clar prea comun. Nu mă vedeam nici ducând-o la picnic în Central Park, nici ciocnind o cupă de şampanie într-o plimbare cu barca sau feribotul pe Hudson River. După discuţii îndelungi cu Marcus, am optat pentru soluţia care avea cele mai mari şanse s-o ia prin surprindere şi deci s-o farmece irezistibil. Prima impresie mi se părea elementul-cheie al întregii scenografii. Ne-am distrat o grămadă pe tema 53
asta, în timp ce luam tradiţionalele apetitive de după-amiază la care Donna, mereu grijulie să păstreze distanţa, refuza să ni se alăture. Puţin chercheliţi, ne imaginam tot felul de scenarii extravagante: eu apărând pe bicicletă, în ricşă sau cu Chryslerul împodobit cu flori după moda hippie. Marcus insista să mă prezint călare. Călăream bine de pe vremea studenţiei la Yale. Mă
întreţinusem acolo pentru jumătate din perioadă graţie câştigurilor la jocul de rummy (în care tata era expert), la care se adăugau cele datorate slujbei de la grajdurile universităţii, care presupunea curăţarea boxelor, măturatul grajdurilor şi al curţii şi îngrijirea cailor Criollo şi pursânge. Tot acolo învăţasem să joc polo. Mă antrenam în fiecare zi şi reuşisem să intru pe teren într-o dimineaţă în care snobii mei colegi avuseseră nevoie de un înlocuitor pentru că un coechipier nu reuşise să se trezească. Tot mie îmi revenea sarcina să îmblânzesc poneii pe care altfel „băieţii de bani gata” şi-ar fi rupt gâtul. În ciuda posturii cavalereşti pe care această modalitate de transport mi-ar fi dat-o în ochii Rebeccăi, eu o consideram prea pretenţioasă, prea clişeu. Aşa că am optat pentru o limuzină cu şofer.
Neagră. Albul ar fi fost prima mea opţiune, dar Marcus găsea această culoare
„prea evidentă”. Restul pregătirilor ne-au mai costat câteva ore de gândire condimentate cu Chianti, veselă, o grămadă de litri de vopsea, un chelner, o macara şi două zile de punere în scenă. În seara întâlnirii, m-am înfiinţat la uşa ei la ora opt.
Marcus îmi descrisese locuinţa familiei Lynch ca pe una dintre cele mai luxoase reşedinţe din Manhattan. Partea aceea din 80th Street, la est de Central Park, părea alcătuită dintr-o serie de castele franţuzeşti redimensionate, ca şi cum liniile clasice ar fi ţinut dietă ca să câştige în înălţime. Faţadele se întreceau în eleganţă, dar splendida reşedinţă Lynch le surclasa de departe. Data, după spusele lui Marcus, din secolul al XIX-lea. „O
bijuterie arhitecturală neo-renascentistă”. După cum puteam să văd din limuzină, se înălţa pe cinci niveluri. Ferestrele ornamentate cu sculpturi în piatră nu s-ar fi făcut de râs nici în faţa unei catedrale. Odată ferecată, poarta grea din lemn bogat decorat n-ar fi putut fi spartă decât de zece oameni înarmaţi cu un berbece de asalt. În urmă cu câţiva ani, Marcus cinase împreună cu tatăl lui acasă la Nathan Lynch. Îmi descrisese tabloul impunător al celor două scări de marmură, şemineele din piatră de Bourgogne, tapiseriile antice supradimensionate, operele de artă, tavanele sculptate şi sufrageria cu o masă de cincizeci de persoane. Parcat în faţa acelui palat, mi-am dat seama mai limpede ca oricând de prăpastia care mă
despărţea de femeia vieţii mele.
M-am gândit fără să vreau la casa noastră modestă din Hawthorne, 54
New Jersey. La părinţii mei adoptivi, oamenii aceia iubitori, cu care, în ciuda afecţiunii pe care le-o purtam, nu mă puteam totuşi lăuda. Mama predica fericirea simplă şi ambiţiile moderate, în timp ce eu nu voiam decât să
construiesc, să contez în ochii lumii, să fiu cineva. Tata, pe de altă parte, îşi sorbea cu înghiţituri mici licoarea regretelor. Să-şi dorească mai mult li se părea ruşinos şi riscant: nu erau pregătiţi să facă faţă eşecului. Mama îşi depăşise deja ambiţiile părăsind Normandia natală pentru soldatul arătos pe care îl întâlnise în nebunia Eliberării. Aşa că singura ei obsesie era să-şi protejeze cei doi copii de miile de pericole susceptibile să distrugă fericirea unei familii şi soţul de falimentul moral şi material care părea să-i urmărească. În spatele imaginii sale încântătoare de ex - G.I.4 şi al exuberanţei de agent imobiliar, Andrew ascundea o grămadă de slăbiciuni.
Mama îl înconjura cu tandreţe, cu atenţii delicate, ca şi cum ar fi dorit să întreţină aura aceea de glorie şi de magie cu care îl investise de la prima întâlnire, la acel faimos bal din Rouen. Iubirea pe care i-o purta era religia ei, justificarea întregii ei existenţe, marca ei identitară. El era ros de îndoieli şi insatisfacţii, ea îl considera excepţional. El visa la o viaţă mai bună, ea se mulţumea cu ce avea. El era paralizat de dorinţe irealizabile, ea rămăsese împietrită în intenţii lăudabile şi satisfacţii simple. El tânjea după lux, maşini frumoase şi hoteluri de renume; ea îşi iubea casa, mica ei grădină, dulapurile ordonate şi cămara plină. Ea îl proteja de el însuşi, drămuia banii cu zgârcenie, dându-i doar câte ceva de buzunar pentru iubitul lui rummy, fără
să-i reproşeze că, mânat de o speranţă nebunească că jocul i-ar fi putut schimba viaţa în mod miraculos, golea vistieria ca să cheltuiască într-o singură seară toate economiile familiei. Mama nu se enerva niciodată pe el.
Îi admiram răbdarea bănuindu-i resorturile ascunse. Greutăţile pe care fuseseră nevoiţi să le întâmpine pentru a avea copii explicau într-un fel disfuncţionalităţile din relaţia lor. N-am aflat niciodată care dintre ei se făcea vinovat de infertilitate. Mai ales că, la un an după ce am fost adoptat, mama o născuse pe sora mea Lauren. I-am întrebat amândoi de nenumărate ori, fără
succes. Făceau front comun în refuzul de a ne oferi orice explicaţie. Îşi protejau cu încăpăţânare secretul, dar acea umbră din trecut sfârşise prin a le distruge încrederea unul în altul. În afara spaţiului familial, securizat şi securizant, mama îşi făcea griji pentru orice. Pentru apa în care ne-am fi putut îneca, pentru focul care ne-ar fi putut arde, pentru aerul plin de microbi, pentru drumul spre şcoală pe care ar fi putut apărea cine ştie ce 4 Soldat american. (N. t.)
55
vagabonzi, pentru copacii din care am fi putut cădea, ori pentru iarba în care s-ar fi putut ascunde vreun şarpe. O înspăimântau până şi frumoasele seri de vară, când se lupta să ne ţină în casă închizând geamurile pe care noi ne repezeam să le deschidem de cum se întorcea cu spatele, în ciuda tuturor ţânţarilor, liliecilor şi licuricilor, ori a influenţei nefaste a căldurii sau a lunii, care, în opinia ei, ne puteau lua minţile. Mama nu se simţea bine decât în magazine, locurile acelea curate şi cochete în care neprevăzutul nu apărea decât sub forme plăcute şi controlate: colorat, vesel, rezumat în cuvinte simple scrise pe cutiile împodobite cu imagini graţioase. Cumpăra cu frenezie minunile acestei lumi ideale, binevoitoare şi sigure, fără boli, violenţă sau bătrâneţe, care o întâmpina de pe pachetele de cereale şi de detergenţi, de pe cutii de conserve şi de biscuiţi, de creme revoluţionare şi şampoane Dove. Îşi îngrămădea proviziile în cămară şi în garaj cu satisfacţia unei menajere care în Franţa cunoscuse privaţiunile Ocupaţiei. Războiul, care o făcuse pe mama atât de suspicioasă, era responsabil şi pentru spulberarea iluziilor tatălui meu. În timpul carnajului Debarcării, bestia umană i se înfăţişase în toată splendoarea ei de orori. Ca urmare, vedea civilizaţia ca pe cea mai sofisticată manieră de a fugi de dezastru. Totuşi, aceasta nu putea schimba în niciun fel fondul de violenţă, josnicia, amărăciunea şi cruzimea care constituiau esenţa speciei noastre. Spre deosebire de mama, care îmbrăţişase cu mare entuziasm societatea de consum, el nu mai credea în visul american. Îi văzuse prea bine pe cei care îl trimiseseră să-şi rişte viaţa în Europa, dar şi pe cei care rămăseseră acasă
să-şi continue studiile, să bea bere şi să mănânce rulouri cu vanilie. Se puseseră la adăpost, canaliile, sub drapelul unchiului Sam şi pe lângă fustele nevestelor pe care soldaţii le lăsaseră în urmă. Ca urmare, nu mai credea în egalitatea de şanse şi în munca stăruitoare. Pentru el, doar norocul putea şterge inegalităţile din naştere ori schimba destine. Viaţa lui nu avea să se îmbunătăţească decât printr-o lovitură de baghetă magică şi arbitrară, noroc chior pe care încerca să-i provoace în fiecare sâmbătă lovind pietrele la clubul lui de rummy sau pariindu-şi rarele comisioane pe nişte gloabe obosite. Fatalismul lui mă revolta. La ce bun să te mai trezeşti dimineaţa, dacă nu poţi schimba nimic? De ce să te mai însori? Să cumperi o casă şi să
creşti copii? Spre deosebire de el, eu credeam în forţa de neînvins a voinţei şi eram hotărât să-mi croiesc destinul cu mâinile mele. Nu ştiam nimic despre adevărata mea origine. N-aveam nicio idee de la cine împrumutasem faţa colţuroasă, ochii spălăciţi, coama nisipie, statura ieşită din tipare ce mă
obliga să mă aplec cu genunchii la gură în autobuz ori la cinema. Mă
eliberasem de orice ereditate, de tot trecutul şi mă simţeam singurul stăpân 56
pe viitorul meu. Dorinţa de a dovedi cine sunt, de a le închide gura celor care îşi băteau joc de numele meu, dar şi teama de toate acestea mă consumau pe dinăuntru. Părinţii mei mă considerau o fiinţă bizară. Cele mai mici dorinţe ale mele depăşeau speranţele lor cele mai nebuneşti. Refuzam cu încăpăţânare să mă limitez.
Aşa că, stând acolo în faţa reşedinţei Lynch, am refuzat încă o dată să
mă las impresionat. I-am făcut semn şoferului să meargă să sune. L-am văzut vorbind cu o doamnă bătrână şi stafidită îmbrăcată cu o fustă de călugăriţă
şi o bluză de mătase violet încheiată până sub bărbie. M-a cuprins brusc un acces de furie, gândindu-mă că poate chiar ea era cea care îmi închisese telefonul în nas când încercasem să o sun pe Rebecca. Şoferul a revenit.
— O să vină, m-a anunţat pe geam, apoi a rămas lângă maşină, pregătit să-i deschidă uşa domniţei care ne-a făcut să mai aşteptăm un sfert de oră. Eu, care mă aşteptam la o domnişoară dichisită, m-am trezit întâmpinând un băietan. Purta o haină bărbătească pe o pereche de pantaloni bej, o cămaşă cu gulerul răsfrânt şi o cravată albastră legată
savant. În ţinuta asta de student la Yale, coama de leoaică blondă, siguranţa dublată de zâmbet şi mina de cuceritoare îi dădeau un aer aproape sălbatic.
O boare de viaţă pură s-a strecurat în maşină odată cu ea. Nu m-a sărutat şi nici eu nu am făcut nicio mişcare în sensul acesta. Ne-am salutat fără să ne atingem, exagerând eticheta pentru a ascunde emoţia care ne cuprinsese.
Ochii ei scânteiau de nerăbdare. A vrut să afle unde mergem. Hotărât să mă
arăt mai interesant decât la prima noastră întâlnire, am pariat pe un sărut că
nu va putea ghici locul unde o să luăm masa. A acceptat provocarea. Maşina s-a pus în mişcare. Ea punea întrebări, cerea indicii. Cum era? Fierbinte sau doar călduţ? Fără succes însă. Toate locurile pe care le numea îmi trecuseră
într-adevăr prin minte. Bănuind că urma să piardă, mi-a cerut prima şi ultima literă a străzii spre care ne îndreptam. I le-am spus fără nicio emoţie: aleea în chestiune de-abia căpătase un nume. Rebecca a părut mirată când am ajuns în centru, aproape neliniştită când maşina s-a angajat pe podul Brooklyn şi realmente speriată când şoferul a oprit în faţa unei clădiri în construcţie şi a scos din portbagaj două perechi de cizme de cauciuc.
Amintindu-mi prea bine picioarele ei încălţate în sandale bleu care mă
impresionaseră atât de mult la Gioccardi, reuşisem să-i ghicesc mărimea.
Am încălţat cizmele ca să evităm să ne murdărim încălţămintea cu praful şi noroiul de pe şantier. Am coborât în ceea ce avea să fie parcarea clădirii.
Rebecca nu părea prea încrezătoare, dar nu lăsa să se vadă. Adevărul era că
