"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » ,,Ultimul dintre noi'' - de Adélaïde de Clermont-Tonnerre🖤📚

Add to favorite ,,Ultimul dintre noi'' - de Adélaïde de Clermont-Tonnerre🖤📚

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

Încercau să meargă pe urmele lui von Braun. Se opreau prin sate şi întrebau de convoiul militar. O astfel de desfăşurare de oameni şi de vehicule nu putuse trece neobservată şi reuşiră să afle ceea ce doreau fără

prea mare dificultate. Gretel şi Marthe conduceau pe rând. Anke, care nu ştia să conducă, avea grijă de copil. Werner era foarte cuminte. Singurul lucru care îl făcea să se agite era foamea. Dacă în secunda în care dădea semne, Anke nu îi punea sânul în gură, maşina se umplea de ţipete de un volum surprinzător pentru o creatură atât de mică. Cele trei femei se deplasau pe cât de repede le permitea motorul vechi. Încercau să evite numeroasele baraje, iar atunci când nu reuşeau să le ocolească, se resemnau să negocieze.

Erau momente de mare tensiune. Nu aveau niciun permis de trecere şi nu le rămânea decât să încerce să-i înduplece pe ofiţerii însărcinaţi cu controalele, explicându-le că fugeau din calea ruşilor dorind să ajungă la soţii lor în Sud.

După ce le inspectau camioneta fără să găsească nimic, chiar şi cei mai neînduplecaţi dădeau semne de îngăduinţă când Gretel le întindea „ultima sticlă de bere pe care o mai avea” şi pe care o păstra la picioare.

— Astea sunt mult mai eficiente decât orice hârţoagă! jubila femeia.

După primii două sute de kilometri înţesaţi cu valuri de refugiaţi, drumurile începură să fie mai libere. Femeile evitau rutele principale, care aveau cele mai mai şanse să fie bombardate. De la un baraj la altul, puteau chiar să-şi închipuie că sunt în vacanţă. În prima noapte, lungite în remorcă, cu puştile încărcate la îndemână, dormiră pe podeaua camionetei ascunse într-un garaj abandonat. În noaptea următoare se adăpostiră într-o pădure, unde Gretel îşi găsi cu greu somnul. Trebuia să facă pipi cu disperare, dar nu îndrăznea să iasă şi trăgea cu urechea la zgomotele pădurii, ferm convinsă

că aveau să sfârşească toate trei devorate de bestii sălbatice. După o rezistenţă înverşunată, cedă unui somn populat de vârcolaci în uniforma Armatei Roşii, care îi dădeau jos cele două perechi de pantaloni pentru a o supune la o mie de torturi, care în vis nu-i displăceau chiar cu desăvârşire. A doua zi, în crângul în care reuşi în sfârşit să se uşureze, roşi la amintirea

„încercărilor” din vis.

68

Cele trei femei îşi continuară drumul. Reuşiră să scape ca prin minune dintr-un schimb de focuri ale cărui cauze nu reuşiră să le desluşească. Unul dintre gloanţe traversă caroseria şi perforă, în ascunzătoarea ei, ultima canistră de benzină. Salvară ce se mai putea salva, dar după câţiva zeci de kilometri rămaseră iară combustibil. Gretel era la capătul răbdării. Pentru a se aproviziona la una dintre puţinele benzinării încă autorizate, le-ar fi trebuit tichete de raţie, pe care ele nu le aveau. Cineva le îndrumă spre una dintre pompe. Un adolescent foarte drăguţ de altfel, refuză să le servească, încercară cu linguşiri, dar degeaba: fără tichete, fără benzină. Lui Gretel îi trecu prin minte – mă rog – dacă ar fi fost imperios necesar – în lipsă de altă

soluţie – că ar fi putut să-şi sacrifice virtutea cu puştanul ăsta încăpăţânat, în schimbul unei canistre. Aşa că încercă să-i dea de înţeles, dar tânărul preferă

jambonul pe care Marthe îl scotea chiar în clipa aceea din camionetă. Începu să saliveze la simpla lui vedere, bucurându-se în avans de fericirea pe care avea s-o încerce mama lui când urma să-i arate trofeul. Era atât de mulţumit de prada lui şi de promptitudinea cu care îşi lăsase la o parte principiile, încât de-abia observă cum cele trei femei îşi umplură ochi rezervorul şi cele patru canistre care scăpaseră de tirul de mai devreme. Două zile mai târziu, după încă o noapte petrecută în pădure, în timpul căreia vârcolacii fuseseră

înlocuiţi în imaginaţia lui Gretel de tineri întreprinzători, cele trei prietene văzură ridicându-se înaintea lor zăpezile albastre ale Alpilor.

Marthe, Anke şi Gretel străbătură regiunea în lung şi-n lat: nici urmă

de savanţi. După patru zile de căutări zadarnice, aflară în sfârşit cauza dispariţiei acestora. Un conflict de autoritate izbucnise la cel mai înalt nivel în ceea ce mai rămăsese din Reich. Echipele din Peenemünde fuseseră apoi mutate în centrul ţării, în apropiere de Nordhausen, unde îşi stabiliseră

cartierul general într-o uzină în care se construiau V₂. Marthe visa să plece înapoi, dar curând înţelese că, de data asta, călătoria era imposibilă. Micul Werner făcuse o bronşită care, în cazul unui prunc de câteva zile, excludea orice deplasare. Femeia intră în panică. Febra copilului căpăta dimensiunile unei drame. Încerca să pară calmă, dar simpla idee că infecţia putea să se agraveze o aducea în pragul nebuniei. Fu nevoită să recunoască faptul că o altă călătorie ieşea din discuţie. Dacă era să dea crezare zvonurilor care se răspândeau din localitate în localitate, sfârşitul era aproape. Obligate să se oprească şi să-şi găsească un acoperiş deasupra capului, cele trei femei se hotărâră să rămână la hanul Kaiserhof din Oberammergau. Închiriară două

camere în schimbul serviciilor. Gretel, excelentă bucătăreasă, i se alătură

patroanei la bucătărie. Marthe servea în sală, iar Anke nu făcea nimic în afară de a zâmbi clienţilor şi de a avea grijă de Werner când fosta infirmieră

69

era ocupată. Micuţul se simţea rău.

Marthe îl ungea pe piept cu un unguent gras pe bază de rozmarin şi îl lovea uşor pe spate ca să-i ajute să tuşească şi să expectoreze. Îi scăzu febra făcându-i baie în apă caldă pe care o răcea progresiv şi punându-i la tâmple rondele de cartofi peste care lega o cârpă umedă. Werner se înroşea, se sufoca, plângea şi sfârşea prin a adormi, epuizat de boală şi de rezistenţa pe care o opunea tratamentelor. După patru zile critice, starea lui începu să se amelioreze, spre uşurarea clienţilor care nu reuşeau să închidă un ochi. În scurt timp, reuşi chiar să le câştige simpatia. Abia restabilit, puse la punct o operaţiune de învăluire, punctată de zâmbete şi de feţe adorabile, menită să-i farmece şi să-i aducă pe cei din jur la picioarele sale.

— Micuţul ăsta are o rezistenţă incredibilă, remarcă Gretel.

— E ceva de groază! fu de părere şi patroana.

Werner deveni mascota hanului. Trecură cinci săptămâni. Veştile care circulau nu aveau nimic liniştitor, dar activitatea intensă le făcea să uite de griji. Toată lumea de la Kaiserhof muncea pe brânci, toţi trăind cu impresia că acea staţiune de schi cu aer bucolic era cumva ferită de vacarmul lumii din afară. Roadele pământului le permiteau să trăiască decent. Marthe renunţase, pentru moment, la ideea de a-l găsi pe Johann. Se ruga la Dumnezeu să-i ţină departe de orice rău, aşa cum o făcea şi pentru Werner.

Şi, de data asta, Atotputernicul părea s-o audă.

Într-o după-amiază, după masa de prânz, Marthe, Gretel, Anke şi patroana se odihneau într-un colţ al sufrageriei, când infirmiera recunoscu plină de stupoare intrând în încăpere silueta masivă şi totuşi tinerească a lui von Braun. Inginerul purta o manta de piele maro, care nu-i masca totuşi umărul şi braţul stâng puse în ghips. Se uitară unul la altul surprinşi:

— Marthe! în sfârşit! exclamă von Braun grăbindu-se spre ea. Ce uşurare! Cu toate veştile îngrozitoare despre Dresda, muream de îngrijorare. Şi apoi am aflat despre trei femei care călătoreau cu un nou născut, întrebând peste tot de mine şi de Johann Zilch… Şi Luisa? adăugă el.

Durerea care contractă faţa lui Marthe îi dădu răspunsul la întrebare.

Rămase un moment nedumerit, apoi, înţelegând, se lăsă să cadă lângă ea pe bancă. — În bombardament?

— Da.

— Şi copilul?

— E aici, îi zise Marthe, luându-l din braţele lui Anke ca să i-l arate. îl cheamă Werner.

Inginerul se uită la el emoţionat:

70

— Luisa voia să-i fiu naş.

Încercă să ia copilul cu braţul liber. Marthe nu-i luă în seamă gestul.

Neajutorat, von Braun se mulţumi să atingă picioruşul copilului cu două

degete, ceea ce nu-i conveni infirmierei, dar consideră că, în calitate de viitor naş, era un privilegiu pe care nu i-l putea refuza. Bărbatul contempla această

nouă viaţă care se agita în faţa lui.

— Sărmanul Johann, bietul meu prieten, suspină el încruntându-se. Se simte şi aşa destul de rău.

— Ce s-a întâmplat?

— Temnicerii l-au bătut şi l-au lăsat să moară. Cel puţin asta am crezut noi, când l-am găsit. N-am spus nimic în telegramă, ca să n-o supăr pe Luisa. Acum îşi revine, încet-încet. Memoria i-a fost afectată…

— Cât de tare?

— Nu-şi aminteşte părţi însemnate din cercetările noastre, nici de evenimentele din ultimii ani. E ca şi cum viaţa lui s-ar fi oprit în urmă cu cinci ani. În momentul căsătoriei.

Cum Marthe rămase mută, bărbatul îi mărturisi:

— Contam pe Luisa să-i ajute. Un cuplu atât de frumos, se iubeau aşa de mult… şi acum micuţul ăsta… Ce nenorocire! suspină el din nou.

Abătut, îi ceru patroanei o tărie. Comandă apoi pentru toată lumea. Le chestionă pe cele trei femei în legătură cu călătoria lor şi i se păru un miracol că ajunseseră vii şi nevătămate până în Bavaria.

— Când mă gândesc prin ce aţi trecut!

Îşi termină băutura vizibil deprimat şi mai comandă un pahar:

— Şi dumneavoastră? se interesă Marthe arătând spre ghipsul care imobiliza umărul şi braţul savantului.

Are sens