— În cazul dumneavoastră am greşit, recunosc, dar cu Johann e altceva, insistă infirmiera.

— Chiar nu te înţeleg, îşi pierdu von Braun răbdarea. Ce-i reproşezi?

Mi se pare că eşti de o ingratitudine surprinzătoare. Ai fost foarte mulţumită

să locuieşti în casa lui când te-ai depărţit de soţul tău!

— N-aveţi dreptate.

— Închisoarea şi lucrurile pe care le-a trăit au lăsat, da, urme asupra lui, n-o să te contrazic, dar are nevoie de timp să-şi revină, să-şi recupereze forţele. Nu pot decât să bănuiesc prin ce a trecut şi mă şi ia cu fiori. Marthe, ai puţină compasiune! Mă surprinde – nu, mă indignează chiar – că o femeie ca tine, pe deasupra şi infirmieră, nu poate manifesta niciun pic de milă

pentru bietul om.

Protestele tinerei femei nu reuşiră să-i îmbuneze. Savantul era extrem de furios:

— Marthe, dacă eşti convinsă că întreaga mea echipă îi vrea răul acestui copil, eşti liberă să pleci. N-am niciun drept să te împiedic, dar n-o să-ţi dau voie să-mi iei finul.

Marthe păru să-şi revină în simţiri. Nici nu se punea problema să

renunţe la Werner, iar von Braun era cu ochii pe ea. Îi prevenise pe SS-iştii care păzeau hotelul să n-o lase să iasă singură cu copilul şi, pentru un plus de siguranţă, îl rugase pe Günther, şoferul lui, s-o ţină şi el sub observaţie.

Nici seara nu putea face măcar trei metri fără să fie însoţită de câinele ăla de 78

pază pe două picioare. Friedrich, cavalerul ei prea supus, n-o slăbea nici el nicio clipă. Şi pentru că nu reuşi să se descotorosească de cei doi, îi transformă în sclavii ei personali. Îi cărau lucrurile, îi aduceau ceaiul ori puloverul când simţea curent sau pe Anke când venea ora de alăptat. O lăsau să câştige la cărţi, chiar dacă Friedrich avea o memorie fotografică ieşită din comun, de frică să nu se bosumfle dacă ar fi pierdut. îl legănau pe Werner ore întregi şi, când acesta începea să plângă, infirmiera îi punea să cânte pe două voci. Marthe era deci extrem de bine tratată, dar din momentul în care îl lua pe Werrner în braţe, devenea prizonieră.

Johann păstra distanţa. Von Braun insista să se intereseze de fiul lui, dar când se apropia de el, copilul începea să urle.

Torturile la care fusese supus îl goliseră pe cercetător de personalitate şi de emoţii. Făcea doar ce-i cerea şeful şi prietenul său.

Încerca să întreţină conversaţii curtenitoare şi distante cu ceilalţi membri ai echipei, dar rămânea absent. Îşi petrecea zilele fumând, cu privirea în gol, pe terasa hotelului. Optimist din fire, von Braun era de părere că timpul avea să

închidă toate rănile.

Pe de altă parte, Marthe nu-şi mai găsea somnul. În fiecare seară

închidea obloanele, încuia uşa şi trăgea comoda în dreptul ei. Pusese leagănul lui Werner între patul ei şi perete, departe de fereastră. Nu se odihnea mai mult de o jumătate de oră şi ţinea permanent cuţitul sub pernă.

Anke era prima care condamna atitudinea prietenei sale. Doica se raliase imediat noii autorităţi şi se arăta gata de orice ca să le facă pe plac lui von Braun şi echipei lui. Stătea la taclale cu un aer reprobator cu celelalte femei din grup, în legătură cu „incalificabila atitudine a Marthei”. Soţiile savanţilor îşi manifestaseră prompt preferinţele. Anke avea meritul de a fi docilă şi măritată, pe când Marthe era văduvă, liberă şi imprevizibilă. O tratau pe prima cu condescendenţă şi pe a doua cu animozitate. Caracterul Marthei şi mai ales statutul ei de celibatară le treziseră o reacţie de respingere aproape instantanee. Cele care o cunoscuseră pe când locuise la Johann nu-i păstrau o amintire tocmai caldă – lipsită de orice urmă de amabilitate, ziceau ele.

Fără să mai vorbim de felul în care naiva de Luisa o lăsase să se învârtă în jurul bărbatului ei. Era suficient să vezi devotamentul pe care Marthe i-l inspira lui Friedrich, ca să înţelegi de ce era în stare intriganta aia. O! Ştim prea bine cum acţionează stricatele de teapa ei, nişte mironosiţe în care nu trebuie să te încrezi şi care îi fac s-o ia razna pe cei mai responsabili şi mai cinstiţi taţi de familie. Anke le ţinea isonul, plângându-se de toate suferinţele prin care trecuse din cauza ei. Le descria firea ei autoritară şi egoistă.

79

Plângându-şi soarta, îşi scotea pantofii ori de câte ori avea ocazia, ca să le arate picioarele rănite:

— Şi iată cum am fost răsplătită. Fără mine, Werner nici n-ar fi supravieţuit şi totuşi, îmi era atât de greu să-i alăptez, după ce Thomas al meu, drăgălaşul şi iubitul meu Thomas, tocmai se transformase în înger.

Soţiile se arătau scandalizate: ce femeie rea, îngrozitoare; cu câtă

forţă morală se sacrificase biata Anke. Schimbau apoi priviri pline de modestie, hotărâre şi emoţie. Se extaziau de propria lor generozitate, de propriul bun-simţ şi de suferinţa pe care o împărtăşeau. Cu zelul neruşinat al celor care vor să fie acceptaţi, Anke profita de momentele în care alăpta, ca să-i ducă pe Werner la tatăl său, care îl gâdila fără măsură, până când, Marthe, furioasă, venea să recupereze copilul.

Cu excepţia acestor tensiuni şi a sabiei lui Damocles pe care SS-iştii o ţineau deasupra preţioşilor lor neuroni, oamenii de ştiinţă trăiau ca într-un fel de vacanţă. Câtă vreme Germania aşa cum o cunoscuseră ei nu înceta să

se prăbuşească, ei îşi petreceau timpul jucând şah şi cărţi. Ascultau radioul şi se relaxau pe terasa hotelului. Priveau spectacolul Alpilor acoperiţi de zăpadă şi profitau de un soare binefăcător de primăvară. Nu le lipsea nimic, dar erau conştienţi că soarta lor şi a lumii întregi era pe cale să se pecetluiască în curând. Când rămâneau singuri, conversaţiile lor se învârteau în jurul celor mai bune soluţii prin care să-i convingă pe SS-işti să

se predea – în loc să fie anihilaţi – asta dacă nu se pierdeau în ipoteze legate de care dintre duşmani aveau să ajungă primii la ei. Americanii, însoţiţi de englezi şi de francezi, erau undeva în vest şi sud, în timp ce ruşii se găseau mai departe, spre est. Fiecare dintre aceştia îi căutau cu înfrigurare. Ceea ce însă nu ştiau oamenii de ştiinţă era că numele lor figurau în capul listei întocmite de serviciile de informaţii britanice, cu scopul de a identifica şi sustrage „creierele” Reichului de sub nasul Rusiei, convertite deja într-un adversar. Auziseră totuşi vorbindu-se despre colegi care dispăruseră de pe-o zi pe alta fără urmă. Pe de altă parte, agenţilor care străbăteau ţara în lung şi-n lat ca să pună mâna pe von Braun, pe Johann şi pe colegii lor, nici nu le trecea prin cap că ţintele lor s-ar fi putut găsi doar la câţiva kilometri distanţă.

Târziu, în noaptea de 1 mai 1945, mica echipă, instalată în salonul albastru, se delecta cu lichior Jägermeister ascultând Simfonia a VII-a de Anton Bruckner, când programul muzical al radioului fu întrerupt cu brutalitate ca să se anunţe moartea Führerului. Savanţii şi soţiile săriră de la locurile lor şi se adunară în jurul aparatului. Cu vocea tremurând, jurnalistul anunţa că Adolf Hitler pierise la datorie după o luptă înverşunată pe ruinele 80

Berlinului, împotriva hoardelor bolşevice. Ce şoc uriaş! Chiar dacă în ultimele săptămâni se rugaseră pentru un asemenea deznodământ, oamenii fură prinşi în vârtejul incertitudinilor. Unii dădură frâu bucuriei, dar se văzură temperaţi de naţionalişti. Să te bucuri de moartea Führerului era o atitudine lipsită de patriotism. Anke izbucni în lacrimi. Se simţea orfană, abandonată şi se lamenta pentru dispariţia farului lor călăuzitor. Alte femei începură şi ele să plângă, terorizate de ceea ce avea să li se întâmple. După

ce merseră la culcare, Marthe o auzi o bună bucată de vreme pe Anke văicărindu-se în camera ei, fără să simtă însă dorinţa de a o linişti. Acele ultime săptămâni fuseseră pentru ea o revelaţie. Suntem tentaţi să credem că persoanele timide şi şterse sunt şi drăguţe, când în realitate sunt doar slabe. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Vă vor înjunghia pe la spate cu prima ocazie, pentru a-şi răzbuna propria mediocritate. Din fericire, Werner se putea lipsi de Anke. Mânca deja carne pasată, piureuri şi compot. Marthe ar fi vrut să se îndepărteze cât de mult posibil de ţara aceea şi de trecut. Îşi dorea s-o ia de la zero şi să-şi construiască altundeva o viaţă mai bună. Trebuia doar să

găsească modalitatea să plece, lucru extrem de dificil, care îi preocupă şi pe ceilalţi locatari ai hotelului, o bună parte din noapte.

La etajul de sub ea, von Braun reflecta la cea mai potrivită strategie pentru a se pune la adăpost pe sine, echipa şi visurile lui despre rachete spaţiale. Lungit pe spate, cu braţul în ghips înţepenit în poziţie verticală, aşezat pe marginea patului sau învârtindu-se prin cameră, îşi simţea creierul fierbând. Se agită, fumă trei pachete de ţigări şi întoarse pe toate feţele zeci de idei, până când reuşi să ia decizia ce se impunea.

A doua zi, chemă pe toată lumea la o întrevedere. Numărătoarea inversă începuse. Moartea lui Hitler îl eliberase de ultimele reticenţe de natură morală şi produsese haos în rândul gardienilor care îi păzeau. Cel mai important era să nu cadă în mâinile ruşilor. Poveştile despre torturile la care bolşevicii îi supuneau pe prizonierii germani ajunseseră să-i îngrozească pe aceşti savanţi pe care munca forţată în uzina lor din Dora –

unde sclavii mureau cu miile – nu reuşise, până în urmă cu câteva săptămâni să-i deranjeze peste măsură. Von Braun voia să se predea americanilor.

Membrii echipei se hotărâră să-i urmeze, în afară de doi cercetători care optară pentru soluţia rusească. Marthe se gândea să profite de degringolada generală ca să fugă cu bebeluşul, pe jos dacă era nevoie, în munţii pe care primăvara îi făcea mai puţin periculoşi. Nu avu şansa.

Infirmiera era singura, în afară de Magnus von Braun, fratele mai mic al inginerului, care vorbea corect engleza. Von Braun ştia că americanii erau cei mai aproape de ei. Îi trimise pe Marthe şi pe Magnus în cercetare.

81

Scăpând de paznici, aceştia străbătură pe biciclete drumul în pantă abruptă

care cobora spre Austria. La fiecare curbă, aveau sentimentul că-şi riscau viaţa. Dacă SS-iştii i-ar fi văzut plecând de la hotel, ori mai rău, dacă i-ar fi descoperit vorbind cu soldaţi străini, nu ar fi ezitat să-i împuşte. Bicicleta lui Magnus rămase fără frâne. În vale, cei doi zăriră o companie a Diviziei 44

antitanc a armatei americane. Magnus se hotărî să se angajeze într-o acţiune disperată. Se lansă spre ei cu bicicleta în viteză, neştiind cum sau dacă o va putea opri şi îi interpelă într-o engleză stâlcită:

— Sunt Magnus von Braun, fratele meu e inventatorul dispozitivelor V₂. Vrem să ne predăm.

În clipa în care americanii îşi dădură seama că cei doi nu erau înarmaţi, acceptară să stea de vorbă cu ei. Magnus şi Marthe trebuiră să facă

apel la toată abilitatea lor ca să-i convingă că inventatorii celebrelor V₂ erau acolo pe munte şi cereau să stea de vorbă cât mai curând cu generalul Dwight Eisenhower. Un tip negricios şi mititel cu aer periculos, pe nume Fred Schneikert, din Wisconsin, hotărî să-i ducă la cartierul general CIC5, care îşi stabilise Cartierul General în oraşul Reutte. Acolo, locţiitorul comandantului, locotenentul Charles Stewart, chiar dacă neîncrezător, se hotărî să nu rişte pierderea unuia dintre cei mai căutaţi oameni de ştiinţă ai momentului. Aşa că le puse la dispoziţie patru oameni şi două maşini apoi le spuse celor doi să-i aducă pe von Braun. Între timp, majoritatea SS-iştilor care păzeau hotelul îşi abandonaseră uniformele şi fugiseră. Cei rămaşi, sperând să-şi salveze pielea, îl lăsară pe von Braun să plece la întâlnirea cu americanii. Târgul fu încheiat a doua zi în biroul lui Charles Stewart la un mic dejun cu omletă cu şuncă, pâine albă cu dulceaţă şi cafea adevărată, marfa de lux a cărei savoare savanţii aproape o uitaseră. În acea zi, gustară

pentru prima dată în viaţă cereale cu lapte. Li se părură delicioase. Uşuraţi şi sătui, von Braun şi ai săi se predară în mod oficial autorităţilor americane.

Manhattan, 1969

— Dacă îţi spun că nu-mi pasă! a exclamat exasperată Rebecca.

— Ei bine, mie îmi pasă, m-am apărat eu.

5 The Counter Intelligence Corps, Serviciul de Contrainformaţii al Armatei Americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (N.t.)