femei au scăpat cu greu. După o îndelungă aşteptare, în timpul căreia au devorat o parte din pâine şi din cârnaţii uscaţi cu fasole, urcară în sfârşit în vagon. Acest mijloc de transport se dovedi însă şi mai dificil decât camionul.
Trenul se oprea neîncetat pentru controale, din cauza stricăciunilor de pe calea ferată ori a diviziilor militare în retragere. La patruzeci de kilometri de Peenemünde, li se interzise să meargă mai departe. Puţinii pasageri coborâră în gara pustie din Züssow şi rămaseră acolo, privind trenul care se întorcea la Berlin. Marthe hotărî să continue drumul pe jos. Spera să
întâlnească vreo maşină care să accepte să le ducă până la baza militară.
Frigul le ardea urechile, nasul, obrajii, bărbia şi degetele. Duceau copilul pe rând, în spate sau pe piept, într-o plasă pe care o găsiseră pe marginea drumului. Micul Werner se lăsa legănat în hamacul improvizat, încotoşmănat în mai multe rânduri de scutece şi în şalul peste care Marthe îi pusese un pulover gros. Puţinele vehicule pe care le întâlneau se îndreptau toate spre sud. Încercară să oprească un Volkswagen în care erau doi 63
soldaţi, vrând să-i roage să-i contacteze pe doctorul von Braun ca să vină în întâmpinarea lor, dar maşina le ocoli, însoţită de înjurăturile Marthei.
Mergeau deja de ore întregi şi fiecare muşchi le durea îngrozitor. Anke sfârşi prin a se aşeza pe marginea şoselei.
Rămaseră acolo, înghesuite una într-alta. Soarele începea să apună. Se porni o ploaie uşoară. Dar cele două femei nu mai avură forţa să meargă să
caute vreun hambar în care să-şi petreacă noaptea sau măcar un copac sub care să se adăpostească. Se făcuse aproape de tot întuneric când un ţăran în trecere le urcă în şareta trasă de un cal la fel de bătrân ca el însuşi.
Pasagerele îi spuseră că vor să ajungă la Peenemünde, iar el se mulţumi să
scoată un şuierat neîncrezător.
— Îi plin de ruşi p-acolo, drăguţele mele, s toţi sigure că acolo vreţi să
ajungeţi?
— Sigure, îi răspunse Marthe.
Bătrânul îşi aminti că nevasta băcanului din Molschow mai avea încă
furgoneta de aprovizionare. Gretel, care ţinea singură băcănia de când soţul ei fusese mobilizat, le primi cu amabilitate în timp ce bătrânul îşi văzu mai departe de drum. Nu erau vremuri în care să te prindă noaptea pe afară.
Casa lui Gretel era şi ea baricadată.
— Nu mai deschid obloanele nici măcar în timpul zilei, le explică
femeia. Era o roşcată cu faţa jovială şi un ten de păpuşă, alb, cu o ninsoare de pistrui pe obraji. Sprâncenele arcuite peste măsură îi dădeau un aer mirat, de adolescentă, în ciuda celor patruzeci de ani pe care îi avea. Molschow se găsea în apropierea bazei militare. Marthe ar fi vrut să se îndrepte într-acolo fără întârziere. Gazda o privi cu un aer consternat:
— Veniţi de departe, nu?
— De la Dresda.
Imaginea oraşului pustiit păru să aducă un curent de aer rece în bucătăria în care cele trei femei stăteau aşezate. După un lung moment de tăcere, Gretel reluă:
— Nu ştiaţi că nu mai e nimeni la Peenemünde?
— Cum nimeni? izbucni Marthe.
— De două zile am tot văzut trecând zeci de camioane şi mai multe trenuri cu materiale. Au fost trimişi în sud, de frica ruşilor. Au luat totul cu ei.
— Imposibil!
— Ne-au lăsat fără niciun fel de protecţie, dar eu nu am de gând să mă
dau bătută prea uşor, afirmă Gretel, arătându-le cele două carabine de pe 64
bufet. Marthe se gândi că puşcoacele alea nu aveau să apere prea multă
vreme băcănia de barbaria ruşilor, iar Anke nu mai avu puterea decât să se sprijine pe masă, cu capul pe mâini. Micul Werner începu să plângă. Gretel vru să-i ia în braţe. Dar până să ajungă la el, Marthe i se puse în cale:
— Mă ocup eu, o atenţionă sec.
Aerul ei ameninţător o făcu pe femeie să dea înapoi. Îi spuse apoi pe un ton care se voia liniştitor:
— Trebuie să vă recăpătaţi forţele. Hai să mâncăm ceva. O să vă
instalez în camera fratelui meu mai mic, iar mâine, dacă tot o să mai vreţi, o să vă duc la Peenemünde. Ca să vă convingeţi că spun adevărul.
— Dar unde au plecat exact?
— În Alpi. Ar fi trebuit să fie un secret, dar toată lumea o ştie…
Le servi cu nişte supă de grâu, cu puţin jambon şi varză, apoi le ajută
să-şi îngrijească picioarele îngheţate, spălându-le cu apă caldă şi săpun negru, ungându-le cu grăsime şi bandajându-le. În noaptea aceea, în timp ce bebeluşul dormea şi ele împărţeau acelaşi pat, Marthe o luă pe Anke în braţe. Tânăra femeie tremura de frig şi de spaimă. O linişti, aşa cum o făcuse şi cu Luisa de atâtea ori. Când Anke începu să respire regulat, Marthe rămase trează. Se gândea la cumnata ei dispărută. Totul se întâmplase doar cu două zile în urmă. Cu câteva zeci de ore mai înainte, Luisa fusese un trup cald, întreg, viu. Marthei nu-i venea să creadă. Din momentul în care se opriseră din drum, imaginile şi gândurile sordide începuseră s-o asalteze. Şi Anke avea fantomele ei. Se gândea tot timpul la copil, aşa cum Marthe se gândea la Luisa, dar niciuna dintre ele nu vorbea despre asta. Când venea vorba despre supravieţuire, nu dădeau voie tristeţii să le copleşească. În timpul nopţii îşi împletiră braţe, gambe, picioare şi mâini. Reconfortate de căldura reciprocă, îşi schimbau din când în când poziţia, dar se grăbeau imediat să se atingă din nou. Micul Werner se trezea la intervale regulate şi Anke îl alăpta cu gesturi automate. Marthe îl schimba şi apoi se aşezau din nou în pat, lipindu-se una de alta fără fasoane. Anke adormea la loc, dar Marthe nu reuşea imediat. Apoi tristeţea începea să se destrame pe margini şi aluneca la rândul ei în uitare.
*
A doua zi, Anke şi Werner încă nu se treziseră când Marthe ieşi din cameră. Le lăsă un bilet. împreună cu Gretel bău o ceaşcă de cicoare fierbinte şi devoră două bucăţi de pâine cu brânză de oaie. După ce spălară
vasele, gazda acceptă s-o ducă la bază. Oricum nu mai deschisese magazinul din momentul în care militarii şi oamenii de ştiinţă plecaseră din zonă. Era 65
