"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » Romanian Books » ,,Ultimul dintre noi'' - de Adélaïde de Clermont-Tonnerre🖤📚

Add to favorite ,,Ultimul dintre noi'' - de Adélaïde de Clermont-Tonnerre🖤📚

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

prea periculos. Urcară în camioneta veche. Maneta de viteză nu mai avea capăt, care fusese înlocuit cu o bucată de lemn meşterită în formă de minge.

Curând apăru la orizont Marea Baltică. La intrarea în baza militară nu mai era nimeni. Nici măcar bariera de securitate nu mai era lăsată. Înăuntru era vraişte. Nu rămăseseră decât indicii ale unei plecări precipitate. Marthe văzu bidoane metalice pline cu hârtii pe jumătate arse. Grămezi de proiecte distruse parţial zăceau pe jos, zburând de colo-colo la cea mai uşoară adiere de vânt. Obiecte personale aruncate peste tot. Birouri întoarse cu fundul în sus, linii de montaj abandonate, instrumente aruncate unele peste altele în remorci părăsite. Ultimul convoi de materiale plecase cu două zile în urmă, după cum afirma singurul om rămas acolo. Era cel mai bătrân paznic al bazei. Îşi îngropase nevasta cu câteva luni în urmă şi nu voia s-o lase

„singură”. Prefera să-şi aştepte acolo sfârşitul şi pe ruşi. Le invită pe cele două femei să bea împreună cu el puţin lapte condensat. Îi mai rămăseseră

câteva cutii. Avea să le prindă bine. Doar n-o să le lase pe mâna ruşilor. În casa minusculă era plăcut. În timp ce omul pregătea laptele, Marthe începu să se ţină de capul nevestei băcanului: trebuiau să ia camioneta şi să plece cât de repede posibil spre sud. Înmărmurită, Gretel protestă: ce să caute ea în Alpi? Şi cine să-i întâmpine pe bărbatul ei când va veni acasă? Dar magazinul? Stocul de marfa? De fiecare dată când voia să obţină ceva, Marthe dovedea o capacitate de convingere ieşită din comun. Începu să-i zugrăvească tabloul teribil al lipsei de umanitate a ruşilor, ferocitatea cu care se purtau şi torturile la care îşi supuneau victimele. Biata Gretel se făcu şi mai albă decât era de obicei. Nu făcea decât să exclame „Doamne, Dumnezeule!” şi „Iisuse!”, respirând precipitat, cu mâna pe inimă. Simţind victoria aproape, Marthe îşi dublă eforturile de imaginaţie, până în punctul în care paznicul însuşi începu să se îndoiască de hotărârea pe care o luase.

Se lăsă un moment dus de val, apoi îşi recăpătă curajul. Nu putea să-şi abandoneze soţia, dar cuprins de un fel de elan tragic, se alătură infirmierei în încercarea de a o convinge pe Gretel de necesitatea de a părăsi zona. El era pregătit să moară, dar ea… Avea doar patruzeci de ani, o sănătate de fier şi toată viaţa înainte: nu putea să rămână! El, ca bărbat, putea spera la o moarte uşoară. Un glonţ şi gata! Pe când Gretel… o femeie ca ea… Plină de viaţă, cu părul acela superb, Dumnezeu ştie ce aveau să-i facă sălbaticii ăia înainte de a o executa. Nefericita părea pe punctul de a leşina, fără să mai ia în seamă complimentele lui. Îi mulţumi paznicului în grabă şi se urcă în camionetă, urmată de Marthe. Neatentă la mers, Gretel părea totuşi să-şi cunoască foarte bine maşina, pe care o conducea în viteză pe drumurile de ţară. Vorbea iară întrerupere, ca şi cum vorbele ar fi ajutat-o să-şi alunge 66

fantomele angoaselor ce se legau în primul rând de necesitatea de a face rost de provizii şi de combustibil. Mai avea în beci cinci canistre de benzină –

lucru rar în vremurile acelea –, dar care nu erau suficiente că să ajungă în Alpi. Trebuia să mai facă rost pe drum, ceea ce, cu toate rechiziţiile şi bombardamentele, avea să fie o sarcină infernală. Ajunse la Mölschow, o informară pe Anke despre hotărârea lor. Aceasta păru în primul rând uşurată că nu erau obligate să meargă pe jos. După periplul din ajun, fiecare pas era o încercare. Învârtindu-se ca o tornadă, Gretel începu să-şi mute în camionetă jumătate din casă. Marthe se văzu nevoită să-i domolească

avântul:

— N-avem nici timpul, nici benzina necesare.

Femeii i se rupea sufletul să-şi lase în urmă mobilierul, rochia de mireasă în care nu mai intra de multă vreme, colecţia de romane de dragoste moştenită de la mama ei, prăjitorul de pâine pe care tatăl ei i-l făcuse cadou înainte să moară, ori colecţia de figurine de porţelan. Reuşi totuşi să le convingă pe tovarăşele sale de drum să ia toată marfa, care urma să le servească şi drept monedă de schimb.

— Toate lucrurile astea riscă să ne creeze şi probleme. O să atragă

hoţii… O să ne omoare pentru nimic, se nelinişti Marthe.

Gretel rămase fermă pe poziţie. Poate nu ştia prea multe despre ruşi şi despre atrocităţile de care erau capabili, dar în materie de comerţ nu primea lecţii de la nimeni. Camioneta avea fundul dublu şi un plafon fals.

După multe încercări nereuşite, Gretel îl rugase pe fratele ei mai mic, care lucrase la un service auto, să i le instaleze. Asta înainte cu doar câteva săptămâni de plecarea lui pe front.

— Era doar un puşti… suspină ea.

Era pregătită să le spună întreaga poveste, când privirea întunecată a Marthei o opri. Se rezumă doar la:

— Când l-am văzut plecând, mi s-a rupt sufletul.

Marthe îi puse în braţe un pachet cu pături. Nu era momentul pentru sentimentalisme. Lucrurile importante fură ascunse în cele două ascunzători din faţă: benzina, câteva cartoane cu sticle de bere, o ladă de schnaps, un sac de peşte uscat şi unul de cartofi, cele două jamboane rămase, conserve de tomate, fasole, legume în oţet, sfeclă roşie, anghinare, zahăr şi ultimele cutii de biscuiţi, în spate mai îngrămădiră săpun, haine, chiar un sac de dormit, fulare şi căciuli. Poveştile Marthei despre posibilele atentate la virtute o făcură pe Gretel să-şi tragă pe sub rochie două perechi de pantaloni de-ai soţului ei. Le imploră şi pe tovarăşele ei să facă la fel, aşa că, dornice să nu piardă timpul cu discuţii inutile, Anke şi Marthe îşi puseră câte o pereche de 67

pantaloni scurţi pe care soţul ei îi folosea la vânătoare. îmbarcară de asemenea tot arsenalul de carabine şi muniţie şi se înarmară fiecare cu câte un cuţit serios. Marthe preferă să-i păstreze pe cel pe care îl ţinea tot timpul pe coapsă. Când aflase de moartea lui Kasper, avusese de gând să-i arunce, dar apoi se răzgândise. În ultimul moment, Gretel insistă să mai ia şi o undiţă. Anke îl alăptă pe Werner. Marthe îl puse apoi în coşul lui şi porniră la drum.

*

Încercau să meargă pe urmele lui von Braun. Se opreau prin sate şi întrebau de convoiul militar. O astfel de desfăşurare de oameni şi de vehicule nu putuse trece neobservată şi reuşiră să afle ceea ce doreau fără

prea mare dificultate. Gretel şi Marthe conduceau pe rând. Anke, care nu ştia să conducă, avea grijă de copil. Werner era foarte cuminte. Singurul lucru care îl făcea să se agite era foamea. Dacă în secunda în care dădea semne, Anke nu îi punea sânul în gură, maşina se umplea de ţipete de un volum surprinzător pentru o creatură atât de mică. Cele trei femei se deplasau pe cât de repede le permitea motorul vechi. Încercau să evite numeroasele baraje, iar atunci când nu reuşeau să le ocolească, se resemnau să negocieze.

Erau momente de mare tensiune. Nu aveau niciun permis de trecere şi nu le rămânea decât să încerce să-i înduplece pe ofiţerii însărcinaţi cu controalele, explicându-le că fugeau din calea ruşilor dorind să ajungă la soţii lor în Sud.

După ce le inspectau camioneta fără să găsească nimic, chiar şi cei mai neînduplecaţi dădeau semne de îngăduinţă când Gretel le întindea „ultima sticlă de bere pe care o mai avea” şi pe care o păstra la picioare.

— Astea sunt mult mai eficiente decât orice hârţoagă! jubila femeia.

După primii două sute de kilometri înţesaţi cu valuri de refugiaţi, drumurile începură să fie mai libere. Femeile evitau rutele principale, care aveau cele mai mai şanse să fie bombardate. De la un baraj la altul, puteau chiar să-şi închipuie că sunt în vacanţă. În prima noapte, lungite în remorcă, cu puştile încărcate la îndemână, dormiră pe podeaua camionetei ascunse într-un garaj abandonat. În noaptea următoare se adăpostiră într-o pădure, unde Gretel îşi găsi cu greu somnul. Trebuia să facă pipi cu disperare, dar nu îndrăznea să iasă şi trăgea cu urechea la zgomotele pădurii, ferm convinsă

că aveau să sfârşească toate trei devorate de bestii sălbatice. După o rezistenţă înverşunată, cedă unui somn populat de vârcolaci în uniforma Armatei Roşii, care îi dădeau jos cele două perechi de pantaloni pentru a o supune la o mie de torturi, care în vis nu-i displăceau chiar cu desăvârşire. A doua zi, în crângul în care reuşi în sfârşit să se uşureze, roşi la amintirea

„încercărilor” din vis.

68

Cele trei femei îşi continuară drumul. Reuşiră să scape ca prin minune dintr-un schimb de focuri ale cărui cauze nu reuşiră să le desluşească. Unul dintre gloanţe traversă caroseria şi perforă, în ascunzătoarea ei, ultima canistră de benzină. Salvară ce se mai putea salva, dar după câţiva zeci de kilometri rămaseră iară combustibil. Gretel era la capătul răbdării. Pentru a se aproviziona la una dintre puţinele benzinării încă autorizate, le-ar fi trebuit tichete de raţie, pe care ele nu le aveau. Cineva le îndrumă spre una dintre pompe. Un adolescent foarte drăguţ de altfel, refuză să le servească, încercară cu linguşiri, dar degeaba: fără tichete, fără benzină. Lui Gretel îi trecu prin minte – mă rog – dacă ar fi fost imperios necesar – în lipsă de altă

soluţie – că ar fi putut să-şi sacrifice virtutea cu puştanul ăsta încăpăţânat, în schimbul unei canistre. Aşa că încercă să-i dea de înţeles, dar tânărul preferă

jambonul pe care Marthe îl scotea chiar în clipa aceea din camionetă. Începu să saliveze la simpla lui vedere, bucurându-se în avans de fericirea pe care avea s-o încerce mama lui când urma să-i arate trofeul. Era atât de mulţumit de prada lui şi de promptitudinea cu care îşi lăsase la o parte principiile, încât de-abia observă cum cele trei femei îşi umplură ochi rezervorul şi cele patru canistre care scăpaseră de tirul de mai devreme. Două zile mai târziu, după încă o noapte petrecută în pădure, în timpul căreia vârcolacii fuseseră

înlocuiţi în imaginaţia lui Gretel de tineri întreprinzători, cele trei prietene văzură ridicându-se înaintea lor zăpezile albastre ale Alpilor.

Marthe, Anke şi Gretel străbătură regiunea în lung şi-n lat: nici urmă

de savanţi. După patru zile de căutări zadarnice, aflară în sfârşit cauza dispariţiei acestora. Un conflict de autoritate izbucnise la cel mai înalt nivel în ceea ce mai rămăsese din Reich. Echipele din Peenemünde fuseseră apoi mutate în centrul ţării, în apropiere de Nordhausen, unde îşi stabiliseră

cartierul general într-o uzină în care se construiau V₂. Marthe visa să plece înapoi, dar curând înţelese că, de data asta, călătoria era imposibilă. Micul Werner făcuse o bronşită care, în cazul unui prunc de câteva zile, excludea orice deplasare. Femeia intră în panică. Febra copilului căpăta dimensiunile unei drame. Încerca să pară calmă, dar simpla idee că infecţia putea să se agraveze o aducea în pragul nebuniei. Fu nevoită să recunoască faptul că o altă călătorie ieşea din discuţie. Dacă era să dea crezare zvonurilor care se răspândeau din localitate în localitate, sfârşitul era aproape. Obligate să se oprească şi să-şi găsească un acoperiş deasupra capului, cele trei femei se hotărâră să rămână la hanul Kaiserhof din Oberammergau. Închiriară două

camere în schimbul serviciilor. Gretel, excelentă bucătăreasă, i se alătură

patroanei la bucătărie. Marthe servea în sală, iar Anke nu făcea nimic în afară de a zâmbi clienţilor şi de a avea grijă de Werner când fosta infirmieră

69

era ocupată. Micuţul se simţea rău.

Are sens

Copyright 2023-2059 MsgBrains.Com