82

— E chiar aşa de rău? Sunt gândaci, şobolani?

— Bineînţeles că nu!

— Bine. Atunci du-mă la tine.

— Nu.

— Sau lasă-mă să plătesc eu hotelul.

— Asta nici nu intră în discuţie, am spus eu categoric.

Descoperind problemele mele financiare, Rebecca îmi propusese un picnic în Central Park. Adusese de acasă un coş cu de toate, faţă de masă

albă, pahare fine şi tacâmuri, o sticlă de şampanie, terină de peşte, bucăţi de friptură de vită, salată de legume la grătar, chifle, brânză şi bineînţeles cartofii sotaţi în unt pe care obişnuiam să-i mănânc reci. Şi, pe deasupra, prăjitură cu ciocolată.

— Le-am cumpărat chiar eu, s-a lăudat ea cu un surâs mucalit.

— Ştii să găteşti?

— Nu. Nici măcar un ou. Când mă plictiseam, copil fiind, mă instalam în bucătărie şi o priveam pe Patricia gătind, dar mi se interzicea s-o ajut…

— Sunt convins însă că lingeai farfuriile! am tachinat-o eu, răsturnând-o pe iarbă.

Părul ei răsfirat pe pled îi desena un soare blond în jurul feţei. Eram fascinat de felul în care căpşorul acela putea ascunde atâtea idei, dorinţe, inteligenţă. M-a sărutat şi apoi, când mă aşteptam mai puţin, mi-a strecurat un pumn de iarbă sub cămaşă. M-am scuturat protestând şi i-am promis o bătaie la fund dacă mai îndrăznea, apoi am culcat-o la loc şi am ţinut-o prizonieră lipind-o de mine. A început să se plângă.

— Wern, hotărăşte-te odată!

— Despre ce vorbeşti?

— Despre locul în care urmează să-mi satisfaci toate dorinţele! Mă

seduci şi apoi mă laşi aşa… Eşti ca un dispozitiv de aprindere.

— Eşti aprinsă?

— Da.

— Foarte aprinsă?

— Foarte.

M-am ridicat cu un suspin.

— N-ai un atelier în care lucrezi?

— Ba da! Cum de nu mi-a trecut prin cap? E chiar deasupra biroului tatălui meu şi sunt sigură că va fi absolut încântat să te cunoască… mă

ironiză ea.

Rebecca ştia prea bine că făceam o adevărată dramă din întâlnirea cu părinţii ei. Mă ferisem să-i vorbesc despre asta, dar mica mea zurbagie 83

delicioasă mă citea ca pe o carte deschisă. Cum eu continuam să rezist solicitărilor ei, s-a hotărât să folosească artileria grea. Exhibiţionismul ei de natură sexuală mă mira, având în vedere că era atât de discretă în a-şi manifesta sentimentele. Începusem să-i împărtăşesc câte ceva din ceea ce simţeam, dar ea îmi zădărnicea eforturile printr-o remarcă glumeaţă sau râzând pur şi simplu. Nu-i scăpase un cuvânt tandru la adresa mea, chiar dacă ochii, mângâierile şi săruturile ei spuneau multe. A sfârşit prin a mă

convinge: am acceptat s-o duc la apartament. Mi-era aproape imposibil să-i rezist. Alterna şantajul emoţional cu rugăminţile copilăreşti, umorul cu îmbufnarea, judecata logică cu răsfăţul. Exact aceleaşi metode, dacă i-ai da crezare lui Marcus, pe care le foloseam şi eu în relaţiile cu clienţii, furnizorii sau orice altă persoană care mi se punea în cale… Eram, cred, la fel de hotărâţi şi unul, şi celălalt. În taxiul care ne ducea în centru, mă simţeam neliniştit. Ea, pe de altă parte, era încântată, hotărâtă să găsească ceva deosebit până şi în cea mai penibilă cocioabă. Strada i s-a părut „cochetă”, a făcut abstracţie de pubelele restaurantului de la parter şi a calificat clădirea drept „foarte simpatică”. Scara metalică care se clătina în timp ce urcam era

„un bun exerciţiu pentru inimă”, iar întâlnirea cu Shakespeare care ne-a întâmpinat cu gura până la urechi a făcut-o să sară în sus de fericire. După ce l-a mângâiat, a început, fără să-mi ceară permisiunea, turul apartamentului.

— O, aveţi apă curentă! m-a luat peste picior intrând în baie.

A deschis fereastra care dădea într-o curte interioară sinistră şi spre sistemul de ventilaţie al vecinului.

— Vedere tipic newyorkeză, de carte poştală, a comentat pe tonul unui adevărat agent imobiliar.

A inspectat duşul, luxoasele instrumente de ras ale lui Marcus, aranjate impecabil, pămătuful din lemn de abanos placat cu argint, lama şi bolul care se asortau cu verdele faianţei din jurul chiuvetei. A intrat apoi în camera lui, impecabil de ordonată:

— Pun pariu că e camera prietenului tău.

Apoi a intrat în a mea, într-o harababură de nedescris:

— Şi asta e a ta! s-a amuzat.

Frumoasa mea şi-a terminat inspecţia la biroul pe care zăceau munţi de dosare:

— Sediul social al multinaţionalei, a comentat.

Apoi, în ultima încăpere:

— Doamne! O bucătărie utilată! Cu frigider şi aragaz! Domnule Zilch, nu vă refuzaţi nimic.

Fierbeam. Dorinţa de a-i arăta insolentei acesteia mici de ce eram 84

capabil îmi răscolea măruntaiele. Timpul se scurgea cu o încetineală

revoltătoare. Dacă totul s-ar fi derulat aşa cum fusese prevăzut şi dacă acei nenorociţi de funcţionari corupţi n-ar fi întârziat lucrările, aş fi avut deja în cont primul meu milion. Aveam în minte chiar şi viitorul proiect Z & H, un teren imens pe malul mării care mi-ar fi putut schimba în mod definitiv destinul. A simţit starea mea de frustrare şi a venit să mă sărute.

— Sincer, Wern, apartamentul e în regulă.

— Suficient pentru ceea ce vreau să-ţi fac! i-am servit-o eu, trăgând-o spre dormitor.

— Nu-mi oferi nimic de băut înainte?

— Nu.

— Nu sunteţi prea cavaler, domnule Zilch.

— Deloc, am confirmat, întinzând-o pe pat.