— Îmi pare rău…
— Mie nu, răspunse ea. îl uram. Nici dumneavoastră nu-i iubeaţi. Din cauza lui a fost prins şi întemniţat Johann, aşa că tot din cauza lui a murit şi Luisa, asta ca să nu mai punem la socoteală tot ce m-a făcut să îndur. În războiul ăsta sunt milioane de vieţi pentru care merită să plângem, dar credeţi-mă, că pentru Kasper Zilch nu e cazul.
Pe von Braun îl frapă duritatea Marthei. Apropiat al lui Johann timp de mulţi ani, nu fusese totuşi pe deplin conştient de ura care îi despărţea pe cei doi fraţi. N-avea nicio idee despre perversităţile de care era capabil Kasper şi nu putea crede că acesta din urmă contribuise la agravarea situaţiei fratelui său închis. Izbit de violenţa care emana din toţi porii Marthei, îşi goli paharul dintr-o gură şi se ridică.
— Haideţi! Vă iau cu mine! Suntem la câţiva kilometri distanţă.
Achită nota şi îşi aprinse o ţigară. Anke şi Marthe aveau puţine lucruri de strâns. Gretel prefera să rămână la han. Nu voia s-o lase baltă pe patroană
cu masa de seară. Cele trei femei se îmbrăţişară. Chiar şi Marthe părea emoţionată. În vremurile acelea tulburi, când îţi luai la revedere de la cineva însemna de multe ori că nu-i mai vedeai niciodată. Mercedesul lui von Braun îi aştepta în faţa hanului. Cu ajutorul şoferului, inginerul îşi scoase larga haină de piele. Şocată, Marthe observă că purta uniforma SS şi chiar şi Crucea pentru Merite de Război pe care i-o conferise Hider cu câteva luni în urmă. Infirmiera înţelegea totul cu atât mai puţin cu cât von Braun nu-şi ascunsese niciodată antipatia împotriva zbirilor lui Himmler. Cu faţa împietrită, urcă lângă el cu copilul în braţe. Anke se aşeză în faţă.
În acea seară de aprilie 1945, Marthe, Anke şi micul Werner Zilch se instalară la hotelul Haus Ingeborg, un local luxos ascuns în Alpii bavarezi, aproape de vechea graniţă cu Austria. Cele mai râvnite minţi luminate ale celui de-al Doilea Război Mondial se obişnuiseră repede cu împrejurimile.
Von Braun rechiziţionă două camere învecinate pentru Marthe şi Anke.
Bebeluşul urma să doarmă bineînţeles cu mătuşa lui. Marthe era nerăbdătoare să-i prezinte pe micul Werner tatălui său, dar şi puţin neliniştită. Se gândea că Luisa s-ar fi bucurat, desigur, dar se temea că
Johann o să vrea să-i ia copilul. Werner dormea cu pumnişorii strânşi. Era ora la care se odihnea de obicei şi Marthe prefera să vadă întâi în ce stare era cumnatul ei, înainte de a-i arăta copilul. Aşa că îl lăsă pe Werner la Anke 72
şi îl urmă pe von Braun. Hotelul, construit în întregime din lemn, era mare şi cu o arhitectură complexă. Coborâră o mulţime de scări, străbătură un culoar lung pe ai cărui pereţi se etala o întreagă colecţie de ceasuri cu cuc, apoi urcară din nou câteva trepte şi ajunseră pe un alt coridor. Se întâlniră
cu doi ingineri din echipă, care o întâmpinară pe Marthe cu multă căldură.
Unul dintre ei, un celibatar timid şi stângaci răspunzând la numele de Friedrich, făcuse o pasiune pentru infirmieră încă de când aceasta petrecuse câteva luni la Luisa şi Johann. Luisa o încurajase pe Marthe să-i dea o şansă, dar Friedrich avea o capacitate de seducţie invers proporţională cu cea a creierului său. Păru deosebit de fericit s-o reîntâlnească. Von Braun o conduse pe terasa hotelului. Când zări silueta lui Johann, inima femeii o luă
razna. El stătea cu spatele, sprijinit de balustradă. Avea glezna şi gamba dreaptă în ghips. Capul îi fusese ras pentru a i se îngriji mai bine rănile. Cu ţigara între degetul mare şi arătător, fuma aparent nonşalant. Von Braun îl strigă şi el se întoarse. Avea un bandaj pe ochiul stâng, dar surâse la vederea inginerului. Îi lipseau doi dinţi. Von Braun se apropie:
— Johann, ţi-o aminteşti pe Marthe?
— Sigur că da, făcu el cu un aer buimac. Bună ziua, doamnă, o salută
cu o voce spartă, întinzându-i mâna.
— Poţi s-o îmbrăţişezi, e cumnata ta!
În momentul în care Johann se întinse spre ea, Marthe se dădu brusc înapoi şi îl scrută încordată. O spaimă inexplicabilă puse stăpânire pe ea.
Johann îi zâmbi uşor absent şi îşi deschise braţele.
— Formidabil, vă recunoaşte… murmură von Braun. Sunt sigur că o să-i ajutaţi foarte mult. Şi încă nici nu l-a văzut pe micuţ!…
Von Braun o împinse pe Marthe în braţele cumnatului ei. Se îmbrăţişară un moment, apoi savantul îi bătu pe umăr cu afecţiune:
— Marthe, mergeţi după Werner… Trebuie să-şi întâlnească tatăl.
Manhattan, 1969
Îngerul meu din vise era o femeie. O explozie de contradicţii care mă
punea pe jar. Autoritară şi supusă, dulce şi pasională, Rebecca se dăruia fără
rezerve, fără raţiune. În limuzina care ne ducea spre Pierre, unde rezervasem o cameră pentru o noapte, îi descheiasem cămaşa şi îmi îngropasem faţa în valea catifelată a gâtului şi a sânilor ei. Nu-i dădea nicio atenţie şoferului care evita să se uite în oglinda retrovizoare şi părea să nu-i 73
audă gemetele. Se oferea mângâierilor mele, lungită cu capul pe portieră. Mă
privea printre genele întredeschise cu ochii tulburi de dorinţă. Braţele ei mă
strângeau cu putere. Pielea cu miros de ambră mă ameţea. Când mi-am strecurat mâna în pantalonii bărbăteşti, am simţit sub ţesătura lenjeriei intime dorinţa deschizându-se ca o petală. Atingerea m-a făcut să-mi pierd minţile. Eram pe punctul de a o dezbrăca, când am simţit maşina încetinind.
Ajunseserăm. I-am încheiat nasturii de la cămaşă pe pieptul care se ridica într-un ritm rapid. I-am înnodat cravata aproape desfăcută, sărutând-o din nou. Am coborât. Rebecca avea părul răvăşit, buzele roşii şi ochii împăienjeniţi. Mi-am ţinut haina pe braţ ca să-mi maschez erecţia impresionantă în timp ce traversam holul de la intrare. Trecusem să iau cheile de la cameră înainte de cină. Nu doream, în cazul în care seara ar fi fost o reuşită, să diminuez entuziasmul frumoasei mele cu aşteptarea întotdeauna penibilă pentru formalităţile de cazare. Am condus-o către lifturi. Părea să revină la realitate:
— Ai totul bine pus la punct… surâse ea, în timp ce liftierul apăsa butonul pentru etajul cinci.
Rebecca s-a retras un moment în sala de baie. Am auzit-o deschizând robinetele de la cadă şi de la chiuvetă. Genul ăsta de discreţie m-a făcut să
surâd. Am luat-o în braţe de cum a ieşit. Ea a râs şi m-a ironizat:
— Nu-ţi face griji. N-o să mă răzgândesc.
— Nu se ştie niciodată! am intrat eu în joc, ducând-o spre pat.
I-am scos haina, cămaşa şi sutienul, lăsându-i în sfârşit la vedere sânii rotunzi cu sfârcuri roz, ridicate şi centrate perfect, care păreau să mă
privească drept în ochi. În ciuda siluetei zvelte, corpul ei degaja forţă şi o anumită stare brută, animalică. I-am scos cureaua şi pantalonii. Mi-am îngăduit s-o admir, aproape goală, în timp ce eu eram complet îmbrăcat.
Îngenuncheat pe pat, i-am sărutat picioarele, primul lucru care mă atrăsese la ea. Rebecca şi le-a retras cu o foarfecă graţioasă a gambelor care m-a lăsat să zăresc, într-o fulgerare, fructul plin al feminităţii ei. A vrut să se ridice. Cu o mână pe piept, am întins-o din nou într-un gest de dominaţie. Mi-am trecut palma peste abdomenul ei ca apoi să cobor mai jos şi s-o scap de cel din urmă obiect de îmbrăcăminte. Am rămas fermecat de puful blond dintre picioare. Părul fin şi lins, părea că fusese proaspăt pieptănat. Mi se părea un act de profanare să-i ating. M-a lăsat s-o privesc, febrilă, apoi s-o pătrund cu degetul. Se arăta avidă sau reticentă în funcţie de maniera mai mult sau mai puţin fericită în care îi exploram geografia plăcerilor. Îmi dădea ordine precise care mă deranjau într-un fel, dar efectul pe care îl obţineam îndeplinindu-i dorinţele mă recompensa pe deplin. Nu încerca să se ascundă
74
