Berlinului, împotriva hoardelor bolşevice. Ce şoc uriaş! Chiar dacă în ultimele săptămâni se rugaseră pentru un asemenea deznodământ, oamenii fură prinşi în vârtejul incertitudinilor. Unii dădură frâu bucuriei, dar se văzură temperaţi de naţionalişti. Să te bucuri de moartea Führerului era o atitudine lipsită de patriotism. Anke izbucni în lacrimi. Se simţea orfană, abandonată şi se lamenta pentru dispariţia farului lor călăuzitor. Alte femei începură şi ele să plângă, terorizate de ceea ce avea să li se întâmple. După
ce merseră la culcare, Marthe o auzi o bună bucată de vreme pe Anke văicărindu-se în camera ei, fără să simtă însă dorinţa de a o linişti. Acele ultime săptămâni fuseseră pentru ea o revelaţie. Suntem tentaţi să credem că persoanele timide şi şterse sunt şi drăguţe, când în realitate sunt doar slabe. Nu vă lăsaţi înşelaţi! Vă vor înjunghia pe la spate cu prima ocazie, pentru a-şi răzbuna propria mediocritate. Din fericire, Werner se putea lipsi de Anke. Mânca deja carne pasată, piureuri şi compot. Marthe ar fi vrut să se îndepărteze cât de mult posibil de ţara aceea şi de trecut. Îşi dorea s-o ia de la zero şi să-şi construiască altundeva o viaţă mai bună. Trebuia doar să
găsească modalitatea să plece, lucru extrem de dificil, care îi preocupă şi pe ceilalţi locatari ai hotelului, o bună parte din noapte.
La etajul de sub ea, von Braun reflecta la cea mai potrivită strategie pentru a se pune la adăpost pe sine, echipa şi visurile lui despre rachete spaţiale. Lungit pe spate, cu braţul în ghips înţepenit în poziţie verticală, aşezat pe marginea patului sau învârtindu-se prin cameră, îşi simţea creierul fierbând. Se agită, fumă trei pachete de ţigări şi întoarse pe toate feţele zeci de idei, până când reuşi să ia decizia ce se impunea.
A doua zi, chemă pe toată lumea la o întrevedere. Numărătoarea inversă începuse. Moartea lui Hitler îl eliberase de ultimele reticenţe de natură morală şi produsese haos în rândul gardienilor care îi păzeau. Cel mai important era să nu cadă în mâinile ruşilor. Poveştile despre torturile la care bolşevicii îi supuneau pe prizonierii germani ajunseseră să-i îngrozească pe aceşti savanţi pe care munca forţată în uzina lor din Dora –
unde sclavii mureau cu miile – nu reuşise, până în urmă cu câteva săptămâni să-i deranjeze peste măsură. Von Braun voia să se predea americanilor.
Membrii echipei se hotărâră să-i urmeze, în afară de doi cercetători care optară pentru soluţia rusească. Marthe se gândea să profite de degringolada generală ca să fugă cu bebeluşul, pe jos dacă era nevoie, în munţii pe care primăvara îi făcea mai puţin periculoşi. Nu avu şansa.
Infirmiera era singura, în afară de Magnus von Braun, fratele mai mic al inginerului, care vorbea corect engleza. Von Braun ştia că americanii erau cei mai aproape de ei. Îi trimise pe Marthe şi pe Magnus în cercetare.
81
Scăpând de paznici, aceştia străbătură pe biciclete drumul în pantă abruptă
care cobora spre Austria. La fiecare curbă, aveau sentimentul că-şi riscau viaţa. Dacă SS-iştii i-ar fi văzut plecând de la hotel, ori mai rău, dacă i-ar fi descoperit vorbind cu soldaţi străini, nu ar fi ezitat să-i împuşte. Bicicleta lui Magnus rămase fără frâne. În vale, cei doi zăriră o companie a Diviziei 44
antitanc a armatei americane. Magnus se hotărî să se angajeze într-o acţiune disperată. Se lansă spre ei cu bicicleta în viteză, neştiind cum sau dacă o va putea opri şi îi interpelă într-o engleză stâlcită:
— Sunt Magnus von Braun, fratele meu e inventatorul dispozitivelor V₂. Vrem să ne predăm.
În clipa în care americanii îşi dădură seama că cei doi nu erau înarmaţi, acceptară să stea de vorbă cu ei. Magnus şi Marthe trebuiră să facă
apel la toată abilitatea lor ca să-i convingă că inventatorii celebrelor V₂ erau acolo pe munte şi cereau să stea de vorbă cât mai curând cu generalul Dwight Eisenhower. Un tip negricios şi mititel cu aer periculos, pe nume Fred Schneikert, din Wisconsin, hotărî să-i ducă la cartierul general CIC5, care îşi stabilise Cartierul General în oraşul Reutte. Acolo, locţiitorul comandantului, locotenentul Charles Stewart, chiar dacă neîncrezător, se hotărî să nu rişte pierderea unuia dintre cei mai căutaţi oameni de ştiinţă ai momentului. Aşa că le puse la dispoziţie patru oameni şi două maşini apoi le spuse celor doi să-i aducă pe von Braun. Între timp, majoritatea SS-iştilor care păzeau hotelul îşi abandonaseră uniformele şi fugiseră. Cei rămaşi, sperând să-şi salveze pielea, îl lăsară pe von Braun să plece la întâlnirea cu americanii. Târgul fu încheiat a doua zi în biroul lui Charles Stewart la un mic dejun cu omletă cu şuncă, pâine albă cu dulceaţă şi cafea adevărată, marfa de lux a cărei savoare savanţii aproape o uitaseră. În acea zi, gustară
pentru prima dată în viaţă cereale cu lapte. Li se părură delicioase. Uşuraţi şi sătui, von Braun şi ai săi se predară în mod oficial autorităţilor americane.
Manhattan, 1969
— Dacă îţi spun că nu-mi pasă! a exclamat exasperată Rebecca.
— Ei bine, mie îmi pasă, m-am apărat eu.
5 The Counter Intelligence Corps, Serviciul de Contrainformaţii al Armatei Americane în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (N.t.)
82
— E chiar aşa de rău? Sunt gândaci, şobolani?
— Bineînţeles că nu!
— Bine. Atunci du-mă la tine.
— Nu.
— Sau lasă-mă să plătesc eu hotelul.
— Asta nici nu intră în discuţie, am spus eu categoric.
Descoperind problemele mele financiare, Rebecca îmi propusese un picnic în Central Park. Adusese de acasă un coş cu de toate, faţă de masă
albă, pahare fine şi tacâmuri, o sticlă de şampanie, terină de peşte, bucăţi de friptură de vită, salată de legume la grătar, chifle, brânză şi bineînţeles cartofii sotaţi în unt pe care obişnuiam să-i mănânc reci. Şi, pe deasupra, prăjitură cu ciocolată.
— Le-am cumpărat chiar eu, s-a lăudat ea cu un surâs mucalit.
— Ştii să găteşti?
— Nu. Nici măcar un ou. Când mă plictiseam, copil fiind, mă instalam în bucătărie şi o priveam pe Patricia gătind, dar mi se interzicea s-o ajut…
— Sunt convins însă că lingeai farfuriile! am tachinat-o eu, răsturnând-o pe iarbă.
Părul ei răsfirat pe pled îi desena un soare blond în jurul feţei. Eram fascinat de felul în care căpşorul acela putea ascunde atâtea idei, dorinţe, inteligenţă. M-a sărutat şi apoi, când mă aşteptam mai puţin, mi-a strecurat un pumn de iarbă sub cămaşă. M-am scuturat protestând şi i-am promis o bătaie la fund dacă mai îndrăznea, apoi am culcat-o la loc şi am ţinut-o prizonieră lipind-o de mine. A început să se plângă.
— Wern, hotărăşte-te odată!
— Despre ce vorbeşti?
— Despre locul în care urmează să-mi satisfaci toate dorinţele! Mă
seduci şi apoi mă laşi aşa… Eşti ca un dispozitiv de aprindere.
— Eşti aprinsă?
— Da.
