de chitara unui muzician seara, convenţională acolo unde se cerea, spirit liber în rest, poseda toate aceste faţete. În noaptea aceea o urmăream lăsându-se pradă febrei momentului. Rebecca luase o pastilă şi-mi oferise şi mie una. Eu însă nu eram dispus să las garda jos în mijlocul acestei adunături deşănţate. Marcus nici atât. Frumoasa mea se manifesta destul de comic sub influenţa drogului. Ţinea discursuri mistice; părea orbită de lumini, de culori, de sunete, ca şi cum fiecare centimetru din pielea ei era dotat cu senzori în alertă. Ne fermeca cu scurte momente poetice şi raţionamente virtuoase. Începea deja să se lumineze când ne-am întors la apartament. Rebecca cânta pe stradă cu pantofii în mână. Mi-a fost teamă să
nu se rănească şi am luat-o în cârcă. Şi-a sprijinit capul de umărul meu. Îi simţeam pielea de pe coapse sub mâini, bustul lipit de spatele meu şi respiraţia pe gât. Picioarele i se bălăngăneau la fiecare pas. Parfumul ei mă
învăluia. O doream cu furie.
Manhattan, 1970
A fost una dintre cele mai fericite perioade din viaţa mea. Rebecca mă
iubea, iar eu o iubeam pe ea. Banii curgeau în sfârşit în valuri. Tocmai obţinuserăm terenul de pe malul mării, care urma să ne pecetluiască
destinul. În ziua în care eu şi Marcus am primit primul nostru cec, care schimba definitiv datele problemei, ne-am întors in Queens cu trei sticle de şampanie şi cu Shakespeare pe urmele noastre. Mi-am pus din nou pe mână
ceasul Patek de la tata, Marcus şi-a recuperat butonii şi acul de cravată şi, îmbătaţi de visul american, le-am făcut cinste tuturor clienţilor casei de amanet, spunându-le: „Traversaţi o perioadă dificilă, va trece!”, „Totul e posibil, fiţi siguri!”. Oamenii, neîncrezători sau cuceriţi, acceptau paharele şi ciocneau pentru viitor. Doi bărbaţi au păstrat distanţă, reacţionând cu mai puţină bunăvoinţă. Citiseră articolul despre noi publicat în Village Press.
Ştiau despre câştigurile noastre recente de milioane şi găseau indecentă
dorinţa noastră de a împărtăşi cu ei norocul pe care îl avusesem. Când le-am întins băuturile, au golit paharele de carton pe jos, tunând şi fulgerând împotriva „băieţilor de bani gata” care se presupunea că eram. Shakespeare, care rechiziţionase mâna uneia dintre casieriţe ca să-i scarpine pe burtă, s-a ridicat dintr-un salt la primul ţipăt şi a început să mârâie, cu gingiile 89
dezvelite şi părul ridicat pe spate. Eu făceam eforturi supraomeneşti să mă
stăpânesc. Picătura care a umplut paharul a fost momentul în care bărbatul mai solid, din lipsă de alte argumente, m-a făcut: „dobitoc îmbogăţit”. L-am doborât dintr-un pumn. Marcus m-a prins de mijloc:
— În numele lui Zeus (era cea mai urâtă dintre înjurăturile lui)! în seara asta cinezi cu părinţii Rebeccăi, doar n-o să te prezinţi acolo cu un dinte lipsă ori cu nasul spart!
— Îţi garantez că nasul spart nu va fi al meu! am răcnit eu.
L-am dat la o parte pe Marcus, care mă ţinea de cămaşa ai cărei nasturi au sărit prin toată camera. Shakespeare lătra ca un nebun.
Majoritatea clienţilor spălaseră puţină. Asociatul meu a reuşit într-un final să mă facă să dau înapoi. Un martor al scenei a făcut acelaşi lucru cu rivalul meu. Marcus m-a târât spre scări, urmat de Shakespeare. L-am auzit pe al doilea nemernic făcându-mă „jegos împuţit” şi „capitalist de doi bani”. Am făcut cale întoarsă cu pumnii pregătiţi de atac. Marcus m-a agăţat de curea ca să mă îndrepte din nou spre ieşire, în timp ce zbieram:
— Capitalistul de doi bani o să devină unul de două milioane! Tu şi copiii tăi o să trăiţi de pe urma mea, dacă vreo femeie o să fie atât de nebună
să ţi-i facă.
— Las-o baltă, Wern, m-a temperat din nou Marcus. Nu merită să ne stricăm ziua.
Ajunşi în stradă, am dat un şut într-o pubelă şi-am mai făcut gât o vreme, apoi, după ce l-am recuperat pe Shakespeare, m-am urcat la volanul Chryslerului nostru, care era orice altceva, mai puţin expresia unui capitalism glorios.
*
Perspectiva cinei cu părinţii Rebeccăi nu mă ajuta deloc să mă
liniştesc. Dimpotrivă, mă exaspera. Nathan Lynch ceruse să mă cunoască.
Pentru a înlesni această primă întrevedere, la cererea Rebeccăi îi invitase şi pe Marcus şi pe tatăl lui, Frank. Fiind apropiaţi ai „ambelor tabere”, după
cum a rezumat Marcus, ei doi urmau să servească de „liant”. De două
săptămâni încoace Marcus îmi repeta lucrurile care „se fac” şi cele care „nu se fac”. Aveam capul calendar de reguli fără logică pe care lumea le numeşte pompos „cod de conduită”. Nici Rebecca nu părea mai liniştită decât mine.
Îmi tot repeta cu o falsă veselie că părinţii ei erau „adorabili” şi că „totul o să
fie bine”. De altfel, preferase să nu ajungem împreună acolo. Voia să
„pregătească terenul”, ceea ce sugera că „terenul” nu-mi era favorabil. Mi se părea că refuzând să mă însoţească, alesese deja tabăra adversă. Marcus încerca să-mi amintească faptul că, până la proba contrarie, „cele două
90
tabere nu sunt în relaţii ostile” şi că el avea să fie acolo ca să mă susţină, dar eu aveam deja o presimţire sumbră.
Stând în faţa uşii casei de pe 80th Street, la numărul 4, cu un enorm buchet de flori în braţe, nu mă simţeam nicidecum în largul meu. Frank, aflat în dreapta mea, m-a bătut pe umăr. În stânga, Marcus afişa un surâs de complezenţă. Mi se părea că odată trecut pragul, nu mai era cale de întoarcere. Dar Rebecca aparţinea acelei lumi din spatele uşii. Şi eu o voiam pe ea. Am sunat.
Ne-a deschis un majordom în livrea albastru cu galben. Mi-a luat buchetul, l-a întins unei fete şi apoi ne-a condus în bibliotecă. Nathan Lynch şi-a făcut apariţia înainte să avem timp să ne aşezăm. Era un bărbat de aproximativ şaizeci de ani, cu părul alb şi faţa atinsă de cuperoză. Avea ochii mici şi gri, bărbia fermă, buze subţiri şi arcuite a nerăbdare. Mă analiza cu un aer ostil. O furie surdă se degaja din acest omuleţ care îmi ajungea până
la umăr. Ca să mă privească în faţă era nevoit să-şi dea capul pe spate. S-a arătat doar puţin mai amabil cu Marcus şi Frank, indicându-ne cu un cerc dublu al mâinii locurile unde trebuia să ne aşezăm. Ne-a propus câte un scotch şi a ridicat contrariat o sprânceană când m-a auzit acceptând. Ne-am privit un moment. Nu reuşeam să înţeleg cum o fiinţă atât de fermecătoare ca Rebecca se putuse naşte dintr-un asemenea specimen. La rândul său, probabil că nu se putea obişnui cu ideea că unica lui fiică ar putea avea cel mai mic contact, cu atât mai puţin fizic, cu un neică nimeni ca mine. Mă
întrebam, de asemenea, şi ce făcea în clipa aceea respectiva fiică, în timp ce Marcus s-a angajat cu el într-o discuţie de bibliofil din care nu înţelegeam nimic. Eu nu citisem nici măcar clasicii. Cărţile în general nu prea mă
atrăgeau, iar romanele cu atât mai puţin. Nu reuşeam să înţeleg, având în vedere toate lucrurile interesante pe care le oferea viaţa reală, plăcerea de a pierde timpul în această lume paralelă. Nu mă interesau decât lucrările pe teme economice ori politice. Nu-mi educasem încă gustul pentru artă şi eram, s-o spun sincer, de o ignoranţă crasă în majoritatea domeniilor care l-ar fi putut interesa pe posibilul meu viitor socru. Filantrop şi patron al artelor exigent, Nathan Lynch nu acorda atenţie decât unei elite foarte restrânse dintre cei care îi erau prezentaţi. Îşi făcea o impresie rapidă şi nu mai revenea asupra deciziei. O frază nefericită, o atitudine pe care o cataloga drept „lipsită de cuviinţă” erau de-ajuns ca să pecetluiască soarta unei persoane sau unui proiect. Foarte solicitat, nu se întâlnea decât cu oameni
„productivi şi competenţi”. Avea oroare să aştepte, să fie contrazis ori dezamăgit de cineva. Cei din jurul său – avocaţi, asistenţi, consilieri, prieteni din copilărie – făceau o selecţie strictă pentru a nu-i prezenta decât „crema”.
91
Se întreţinea cu politicieni, cu oameni de afaceri, cu artişti renumiţi, într-un cuvânt cu cei care dovediseră deja ce pot. Nathan Lynch nu pierdea timpul cu valori în devenire. Însuşi modul în care mă apropiasem de el, prin fata lui, mă făcuse deja suspect. Originile mele neclare, drumul de-abia început în afacerile imobiliare, tinereţea şi fizicul meu, toate probabil că-i iritau. Ar fi adorat un intelectual de clasă, ar fi acceptat un moştenitor bogat, ar fi tolerat un bancher mai în vârstă şi recunoscut, dar unuia ca mine nu era dornic să-i descopere calităţile. Nu mi-a pus nicio întrebare şi li s-a adresat doar lui Marcus şi tatălui său. Încercam din răsputeri să mă arăt amabil şi l-am întrebat ceva despre un tablou reprezentând un pitic cu mâna pe capul unui câine de talie mare. A părut şocat:
— Nu vedeţi că e un Velázquez?
