făcuse să gust, cu câţiva ani în urmă, plăcerile acestui gen de tratament, dar nu mă abandonasem niciodată pe mâinile unui profesionist. Lauren avea har. Depista zonele dureroase şi le detensiona ca prin minune. Avea o forţă

nebănuită şi deosebit de eficace asupra picioarelor, care afirma ea, îţi permiteau să vindeci aproape întreg organismul. Nu înţelegeam mare lucru din principiile medicinei chinezeşti pe care încerca ea să mi le explice, dar eram în extaz încă din momentul în care îmi ataca degetele mari. Se încăpăţâna în schimb să ne ungă pe amândoi cu un fel de mixtură de ierburi āyurvedice care păta hainele şi reuşise să îngălbenească din prima emailul cabinei de duş. O adoram, dar n-ai fi găsit pe toată suprafaţa pământului, cu excepţia părinţilor mei, o fiinţă mai diferită de mine. Din fericire, aveam şi momente de respiro. Lauren dispărea în mod regulat timp de una sau două

zile să cânte în vreo casă ocupată de oameni fără adăpost sau să doarmă în Central Park. Marcus se îngrijora mereu în timpul respectivelor momente în care pleca. Eu şi Shakespeare profitam ca să ne facem de cap. În vara aceea, New York-ul era în plină efuziune Flower Power. Tineri veniţi din toată ţara se întâlneau aici ca să demoleze lumea construită de părinţii lor. Respingeau în bloc capitalismul, individualismul şi dispreţul criminal cu care oamenii tratau planeta. Lauren era şi ea idealistă, revoltată, într-un cuvânt, în pas cu ei, în timp ce eu şi Marcus ne foloseam din plin de acea societate hidoasă

care ne permitea să evoluăm într-un timp atât de scurt.

*

Obţineam succes după succes. Petrecerea de inaugurare a Z & H

Center adună laolaltă tot ce avea New York-ul mai grozav, sexy şi important.

Lauren nu înceta să-mi facă reproşuri în legătură cu „materialismul” meu şi cu oamenii pe care îi frecventam, capitalişti influenţi şi îngrozitori, bancheri fără scrupule, ambiţioşi şi avizi de putere, pe scurt oameni care îmi semănau. Doar Joan, al cărei militantism, dar şi muzică o încântau, avea valoare în ochii ei. Cântăreaţa era idolul ei, exemplul de succes de la care 114

puteam învăţa şi pe care îl puteam urma pentru binele omenirii. În ciuda criticilor însă, sora mea se distră pe cinste la petrecere. îmbrăcată într-un sari lila, cu părul negru prins în coc şi ochii negri intens machiaţi, părea o adevărată indiancă. Mulţimea îmbrăcată în întregime în violet îţi lua ochii.

Fotografii mitraliau scena. Ne puseseră să pozăm, pe Marcus, pe Shakespeare şi pe mine la înălţime, pe scările mecanice. Câinele meu fusese pentru prima oară în viaţa lui toaletat într-un salon de înfrumuseţare. Purta o zgardă grea din piele mov, în fapt o curea feminină donată de Lauren.

Dădea din coadă şi făcea feţe celor care soseau, ca şi cum ar fi fost el însuşi gazda evenimentului.

— Câinele meu e cel mai monden animal din New York, am remarcat eu.

— Ceea ce compensează puţin aerul tău campestru, mi-a servit-o Marcus.

Joan a avut un succes nebun. Instalaserăm scena în curtea interioară

acoperită din mijlocul clădirii. De fiecare dată când avea un concert, mă

minunam, cunoscându-i firea timidă şi tandră, de felul în care se metamorfoza. Devenea instantaneu capabilă să umple scena, să atragă toate privirile, să comunice cu publicul. Degaja bucurie şi o energie aproape mistică. Un minut mai târziu, când cânta fără orchestră, acompaniindu-se doar cu chitara, o baladă irlandeză, crea o atmosferă atât de intimă, încât aveam impresia că suntem doar cinci-şase persoane în sală, chiar dacă eram înconjuraţi de mii de persoane.

Furaţi de iluzie, deveneam apropiaţi, chiar prieteni. Captivi şi transportaţi îi împărtăşeam emoţia din toată fiinţa. A terminat pe o notă

care a durat parcă un veac şi a cărei ultimă vibraţie s-a stins într-o linişte de templu, urmată imediat de o mare de aplauze. Adoram acele momente de glorie. Ajungeam să mă simt aproape îndrăgostit. Dar odată coborâtă de pe piedestal, Joan redevenea femeia simplă şi directă, şi admiraţia mea scădea direct proporţional. Detestam faptul că nu eram în stare să-mi joc şansa. Cu o cămaşă de dantelă albă peste pantalonii evazaţi, cu părul moale pieptănat cu cărare, era de o gingăşie luminoasă. Lauren a felicitat-o cu un entuziasm mişcător. Ar fi putut fi surori. Aveau acelaşi oval al feţei, ochi mari, negri şi rotunzi şi piele cu străluciri de ambră. În plus, împărtăşeau aceeaşi viziune despre viaţă şi lume.

O cunoştinţă a dorit să cumpere nişte lucrări ale Rebeccăi. L-am refuzat. Tablourile ei păreau puţin pierdute în imensitatea spaţiului. Cu excepţia câtorva rari amatori de artă, invitaţii nu le acordau decât o atenţie distrată. Eram nervos. Îi promisesem lui Marcus că aveam s-o şterg cu totul 115

din amintirea mea, dacă nu apărea. Eram hotărât, în cazul unui eşec, să

găsesc şi un nou apartament. În plus, luasem decizia s-o rog pe Joan să se mute cu mine. O admiram, o respectam, iar dragostea îmi făcuse mai mult rău decât bine. Prietenia plină de senzualitate pe care o împărtăşeam mi se părea o mult mai fericită modalitate de a-mi înfrumuseţa viaţa. Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu ea. Încercam să mă conving singur că văzând-o zi de zi o să ajung s-o iubesc. În seara aceea, în timp ce afacerea noastră triumfa, mi se părea totuşi că timpul trece cu viteză de melc. Fiecare blondă văzută

din spate mă făcea să tresar. Niciuna nu era cea pe care o aşteptam. Nu reuşeam să-mi ascund nici nerăbdarea, nici dezamăgirea.

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, în timp ce invitaţii începeau să danseze, am renunţat. Joan nu voia nici ea să rămână fără mine.

L-am lăsat pe Marcus să joace singur rolul de amfitrion. Am plecat fără să

salut pe nimeni, însoţit doar de Joan şi de Shakespeare. Am condus-o până

acasă la ea. M-a încercat regretul văzând eforturile pe care le făcea ca să-şi ascundă tristeţea. Zâmbetul îi era prefăcut, iar vocea veselă îi suna fals.

Totuşi, nu puteam să rămân. În seara aceea nu mă simţeam în stare. Am sărutat-o, i-am spus că e frumoasă şi că fusese punctul culminant al petrecerii. Când a închis uşa în urma ei, mi-am jurat ca a doua zi o să-i cumpăr o bijuterie. Până la urmă, ar fi fost aproape o cerere în căsătorie.

Urma să-i propun să locuiască cu mine, nu era de ici, de colo. Ar fi trebuit să

mă simt fericit, dar nu mă puteam gândi decât la durere. Rana cea veche îmi era atât de familiară. N-o mai simţisem din adolescenţă, din anii aceia în care mă întrebam nopţi întregi de ce mă abandonaseră „adevăraţii” mei părinţi.

Mă simţeam singur şi pierdut.

Hawthorne, NewJersey, 1948

Micul Werner nu înţelegea engleza. Armande, care aşteptase acel moment de luni întregi, plângea. Andrew îşi strânse soţia în braţe. Nici el nu se simţea mai în largul său. Şefa agenţiei de adopţii, o tipă uscăţivă, cu părul şaten grizonant, le lăsase copilul ca pe un colet.

— Vă doresc mult curaj, declarase. Nu înţelege nimic şi e pur şi simplu odios.

Băieţelul de trei ani nu manifestase nici cel mai mic regret văzând-o plecând, dar când Andrew încercase să-i ia în braţe spunându-i „omuleţule”, Werner începuse să ţipe cu o forţă terifiantă, care îl făcuse pe bravul agent 116

imobiliar să bată în retragere.

— Cred că trebuie să încerci tu, o femeie e mai puţin ameninţătoare, a decretat el.

Armande nu avu nici ea succes. Copilul striga după „mama”, plângând deznădăjduit. Îţi rupea sufletul. În toţi anii aceia în care aşteptase un miracol, Armande uitase cât de absolută poate fi deznădejdea unui copil. Era cu atât mai neputincioasă cu cât asistenta socială nu avusese timp să-i vorbească despre Werner. Nu ştia nimic despre ce-i place, despre obiceiurile pe care le are sau despre trecutul lui. În faţa casei din lemn vopsit în alb pe care soţii Goodman o cumpăraseră imediat după căsătorie, copilul nu voia să

fie atins. Nu-i lăsa nici să se apropie. Pentru a nu-i speria şi mai tare, viitorii părinţi îl lăsară pe peluză şi se aşezară în faţa lui. Vorbeau cu voce calmă

între ei în timp ce Werner, vizibil obosit, cu faţa congestionată şi cu pieptul scuturat de suspine, se juca maşinal cu picioarele şi-i privea cu ochii aceia deschişi la culoare şi sălbatici. Aşteptară o oră. Micuţul, epuizat fără îndoială

de drum şi de emoţii, clătina din cap cu ochii aproape închişi. Era pe punctul să adoarmă, dar nu lăsa garda jos.

— Probabil că-i e foame. Şi sete, declară Armande. Mă duc să-i aduc ceva. Reveni câteva minute mai târziu cu un platou pe care îl puse între ei şi copil. Când se apropie de el cu un biberon cu suc de fructe, Werner începu din nou să ţipe. Femeia dădu înapoi.

— Nu-ţi fie teamă, dragule. Uite, gata, plec.

Tânăra se aşeză din nou lângă Andrew.

— Ce-o să ne facem? se impacientă ea.

— Fii liniştită, pare zdravăn.

Nu era chiar ce-şi imaginase el. Copilul acesta atât de blond, cu ochii lui aproape fără culoare care păreau să ţi se uite în suflet… Fuseseră

preveniţi că începutul va fi greu, dar Andrew nu-şi dăduse seama de asta până în acel moment. Se uită mai atent. Werner era voinic. Avea o privire extrem de intensă, ca şi cum înăuntrul corpului aceluia abia conturat, caracterul deja format era infinit mai puternic decât persoana lui. Văzând cum micuţul îi ţine pe ei, doi adulţi, la o distanţă respectuoasă, se simţi impresionat şi mişcat. Năzdrăvanul ăsta îi plăcea foarte mult. Îi aruncă o privire soţiei sale, care se uita la copil cu o dragoste aproape neliniştitoare.

Îşi spuse că totul avea să fie bine.

— Hai să gustăm prăjitura. Poate că o să vrea să ne imite… propuse el.

Tăiară bucăţele din checul pe care Armande îl făcuse cu atâta drag în ajun şi îşi manifestară satisfacţia prin exclamaţii exagerate. Werner îi privea 117